RSS

Arhivele lunare: Iulie 2011

Iubita – în straie albastre

Iubito, chiar de tu nu eşti cu mine,
Eu sunt şi-n vis şi-n lumea ta – cu tine.
Acolo unde, tu, îţi îndrepţi pasul,
Eu te urmez cu inima, cu glasul.

De eşti acasă, sunt cu tine acasă
Şi aş vrea să plec, dar ochii-ţi nu mă lasă –
Căci ochii tăi îmi ţintuiesc privirea,
Atât de-aprins, încât, mă pierd cu firea.

Când eşti plecată, dusă, prea departe,
Mi-e inima-ngheţată, ca de moarte.
În noapte, te visez în straie-albastre
Cum zbori, cu mine-alături, printre astre.

Cătând, de zor, în galaxia vastă,
Să-aflăm pe unde-aşteaptă steaua noastră
Să adăstăm pe ea în veşnicie –
Doar noi s-o locuim, stând în pustie

Pe-un câmp albastru – precum îţi e straiul
Căci, pentru noi, acolo ar fi raiul.
Deasupra, alte stele, să păzească,
Iubirea noastră – să nu lâncezească.

… Când mă trezesc, căzând, parcă-n abisuri
Şi ştiu că eşti şi-n lumea mea şi-n visuri
Mă sfâşie, aşa, un dulce bine
De parcă-ai fi în mine – eu în tine.

Şi, beat de tine, ţintuiesc tavanul
Şi nu-mi mai pasă cum va trece anul
Căci tu îmi umpli zilele şi ceasul –
Şi plin de bucurie-mi cântă glasul

Un cântec, ce n-a fost compus, vreodată,
De nimeni – doar de inima-nfocată,
Ce bate, vajnic, pieptul să mi-l spargă –
Să fugă-n pieptul tău, în lumea largă

Acolo unde, tu, stând la fereastră,
Visezi, înveşmântată-n haină-albastră.
Privind copacii, încărcaţi de floare,
Cum râd la tine – şi cum râd la soare.

Când un suspin, uşor, din piept îţi scapă –
Din ochii tăi – ochii-mi se adapă.
Dar setea lor de tine-n loc să treacă,
Mai aprig îi aprinde şi îi seacă.

Iar gurii mele de nu-i stingi pojarul
O seacă repede şi-adânc amarul.
Iubita mea-mbrăcată-n strai albastru –
Tu eşti pe cerul vieţii mele – astru.

Hai, lasă-ţi gândurile ca să zboare
Spre mine – şi-amândoi, privind la soare
Să fim o pură, limpede privire,
Fără apus şi fără amintire.

Şi-n vis, să fim nişte păsări măiastre
Zburând prin galaxie, printre astre…
Că-n lumea asta nu ne aflăm rostul –
Aşa că, hai, cu mine-n raiul nostru…

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2011 în Poezie de dragoste

 

Emoţie

Mai lăcrimează streşinile-alene
Şi zările, deodată, s-au lărgit…
Iar soarele-priveşte, printre gene,
Mai luminos, mai cald şi mucalit.

În dimineţi, de ceaţă-nveşmântate,
Se simte miros de pământ trezit
Şi vânt şopteşte-n adieri ciudate –
Că primăvara – ar fi la răsărit.

Frumoasă, diafană, năzuroasă,
Păşind încet, cu tot alaiul ei…
Pe unde trece – verdele-şi revarsă –
Şi printre verde, azvârle ghiocei.

Bătrâna iarnă a început să plângă
Şi lacrimile-i curg, şiroi, pe văi…
Căci gerul ei nu poate să învingă
Azurul clar şi a-soarelui văpăi.

Miei speriaţi, tresaltă prin ocoale,
Purtând în ochi copilăreşti mirări,
Iar guguştiuci vioi tot dau târcoale
Zburând zglobiu spre neştiute zări.

… Prea multe semne, într-adins, se-arată,
Învederând, în dimineţi, schimbări…
Ci, primăvară, hai, soseşte odată –
Şi nu te mai complace-n alintări.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2011 în Poezie

 

Prozaică

Există o tristeţe şi-un fel de nebunie…
De unde-mi vin în minte oare cine ştie?
Să fie amarul lumii – ce strâns mă înfăşoară,
Să fie doar viaţa-mi, pustie şi amară?

Privesc în jur la semeni: ce veseli toţi îmi par!
Deşi, le simt tristeţea şi ştiu că râd amar.
Suntem zdrobiţi de vremuri, minciună şi nevoi
Şi prea multă durere purtăm, adesea-n noi…

Unii visează-n taină – alţii chiar fac averi
Dar cei mai mulţi sunt singuri – catâri plini de poveri
Cu susu-n jos e lumea şi, parcă, fără rost –
Şi banul te ridică, oricât ai fi de prost.

O! Cine-a spus minciuna că banul nu contează,
Când până şi copiii tot la bănuţi visează?!
Ce-i drept, prea mult-avere, ades nenoroceşte –
Dar, parcă, sărăcia vreodată fericeşte?

Păcat e că virtutea stă, astăzi, doar în ban
Deşi, ades, acela ce-l are-i un mârlan.
Lipsit de orice scrupul, de sus pe toţi privind –
În timp ce-n juru-i gloata câştig-un ban trudind.

Prea multă nedreptate e sub albastrul cer –
De ce e nedreptate – de veacuri-i un mister…
Toţi filozofii lumii au căutat răspunsul
Şi toţi calicii zilei îşi dau cu presupusul.

Dar, poate-n lumea aceea, de care toţi se tem
Scăpa-vom de-ntrebare, scăpa-vom de blestem…
Şi vom afla acolo de ce e plâns prea mult –
În lumea asta rece – dar plină de tumult…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2011 în Poezie

 

Colind de dragoste

Fată frumoasă, în iarna grea,
Hai, încălzeşte-mi tu inima
Colind la geamul tău luminos –
Mi-e frig, dar să intru – mă simt sfios.

Sfiala-mi vine dintr-un trecut
Care mă doare – sau m-a durut…
Copilăria-mi, ca şi un fulg,
Topitu-s-a, parcă, pe brazdă de plug.

Fată frumoasă, în casa ta,
Nu e tristeţe – ca-n inima mea
Ci-i veselie şi-un brad frumos –
Colindu-mi devine prea dureros.

Dar îl tot cânt, cu lacrimi în glas –
Colindul meu, parcă-i, de bun rămas
Căci nu mai pot – sau n-am fost copil
Ci doar un bătrân urât şi umil.

Acum în casă de m-ai chema
Fată frumoasă, eu n-aş intra
Chiar de-mi eşti dragă şi te iubesc –
Gheaţa din suflet nu pot s-o topesc.

Fată frumoasă, acum voi pleca
Unde mă duce tristeţea mea
Te las cu căldura-ţi şi bradul frumos –
Mă cheamă lutul cel friguros…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2011 în Poezie de dragoste

 

De adio

Vreau să-ţi spun, azi, fostă iubire
-Fiindcă, de astăzi, fostă eşti –
C-o să te şterg din amintire
Şi dintr-ai ochilor fereşti.

Te scot din suflet cu răceală –
Tu rece-ai fost de la-nceput…
Spuneai „iubesc” cu plictiseală –
Şi plictiseala-ţi m-a durut.

Dar beat de dragoste de tine,
Eu mă minţeam că mă iubeşti…
Dar azi minciuna-ţi nu mai ţine,
Ghicit-am – tu cu altul eşti.

Lehamite îmi laşi, frumoaso,
În sufletu-mi – ce te-a iubit…
Şi tânguirea-ţi falsă las-o
Pentru celalt nefericit.

Căci fericită eşti, când crudă,
Senină, cu plăcere minţi…
Sufletu-ţi gol, de paparudă,
Suflete muşcă cu răi dinţi.

Veni-va vremea când iubită –
N-o să mai fii de nimenea
Când singură şi părăsită
Veninul va fi hrana ta.

Azi eşti pe val, cu îndrăzneală,
Îmi râzi în faţă, când eu plâng…
Şi mă priveşti cu plictiseală –
Şi mă socoţi doar un nătâng.

Nătângă tu vei fi, căci vamă,
Vremea îşi ia din orice trup…
Cu spaimă, vei băga de seamă,
Cum dinţii anilor te rup.

Deci, de azi, tu, fostă iubire,
Nefericeşte pe-alt nătâng…
Tu, suflet gol – searbădă fire –
Nu am deloc de ce să plâng…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2011 în Poezie de dragoste

 

Depresie de toamnă

În acest an de stihii năpădit
Şi încărcat de ură mult prea crunt –
Nici pomii, nici iubirea n-au rodit –
Nici crizanteme, parcă, nu mai sunt.

E o toamnă tristă, plină de mâhniri,
Tristeţi rodesc în suflet şi-n grădini…
Ca-ntr-un blestem, mă–ntorc în amintiri
Şi anii mei – îi simt tot mai puţini.

Prilej de veselie nu găsesc
În acest început de veac hain…
Nici nu mai ştiu ce-nseamnă să iubesc
Şi-n inima-mi se adună mult venin.

Doar cârcotesc la fiecare pas,
Ce tot mai greu prin viaţă mi-l târşesc…
Şi vorbe de ocară, al meu glas –
Despre-al meu trup şi suflet des rostesc.

Şi gânduri sumbre mintea-mi otrăvesc,
Dorinţe vagi de trecere-n neant…
Doar despre morţi îmi place să vorbesc
Şi tot mai des cu huma sunt galant.

O! Ce fior năvalnic ar putea
Să-mi salte ochii stinşi către azur?!
Să lumineze stearpă viaţa mea –
Să mă simt tânăr şi să mă simt pur.

E prea târziu, aceste-s doar visări,
Regrete, doar regrete mă-nconjoară…
S-au stins ale speranţelor vii mări –
Fiinţa mea tânjeşte să dispară…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2011 în Poezie

 

Furia de a fi român (III)

Slăvită fie clipa, în care acest popor
A răsărit în lume – ca apa din izvor!

Şi-a străbătut veleaturi şi scârbe şi stihii –
Dar casele şi ţara nu şi-a lăsat pustii…

O! Blestemat e ceasul în care, fără spor,
Şi-a aşezat în frunte o coadă de topor,

Ce s-a iţit bicisnic, predestinat, pesemne,
Să îşi prefacă codrul în aşchii şi în lemne,

De foc sau de vânzare, la orice venetic,
Venit din depărtare – la preţuri de nimic.

După viteji de seamă, astăzi, ne-a pus capacul
Un neica-nimeni, care, făcut-a pact cu dracul

Să ducă-această ţară în iadul fără fund…
De fapt, sunt doi bicisnici: unu-ngâmfat şi scund,

Iar altu-n fruntea ţării, golan şi crăcănat,
Hlizeşte-se întruna, la-al neamului oftat…

Rosteşte-se, adesea, un banc nefericit:
„Frumos este tărâmul – păcat că-i locuit.”

Dar cum s-aleagă, oare, aceşti creştini frumoşi,
Conducători de seamă, din roi de mincinoşi?!

Promit marea cu ciurul s-o care-n vârf de munte
Şi unde nu sunt ape – promit să facă punte…

O, preafrumoasă ţară, veni-va vreun soroc –
Să-ţi dea şi ţie, Domnul, o ţâră de noroc?!

Căci prea bătut de soartă, de hoţi şi de nevoi,
Azi, ai ajuns cu fruntea – nu-n ţărnă, ci-n noroi.

Şi ţi-ai trimis la muncă, în lume prin străini
Pe fiii tăi… să fie umili pe bani puţini;

Nu ştiu cum ţi-o fi soarta – căci nu proorocesc –
Cu bune şi cu rele eu, totuşi, te iubesc.

Ştiu că patetic sună, aceste vorbe, acum –
Când ce-au lăsat străbunii s-a prefăcut în scrum:

Tradiţii şi-obiceiuri, cuvânt bun şi bun-simţ
Ciuntite sunt de şmecheri şi de-ai prostiei zimţi…

Dar, poate că, odată, scăpaţi de-aceşti moroi,
Ce stau pe capul ţării – scăpa-vei de nevoi.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 30, 2011 în Poezie