RSS

Arhivele lunare: Septembrie 2012

Vals de frunze moarte

Vals de frunze moarte

Se desprind, se desprind,
E-un măcel de frunze moarte
Să-l oprească, cine poate?
Se desprind, se desprind…

Se desprind, se desprind,
Vântu-i gâde făr-de-lege
Moartea lor cine o-nţelege?
Se desprind, se desprind…

Se desprind, se desprind,
Şi pământul le aşteaptă
Parc-aud în vânt o şoaptă:
“Se desprind, se desprind”…

Se desprind, se desprind,
Pomii mei, cine vă-ndoaie?
De veşmânt, cin’ vă despoaie?
Se desprind, se desprind…

Se desprind, se desprind,
Cui rămâneţi, pomi bolnavi?
Und’ vi-s mugurii suavi?
Se desprind, se desprind…

Se desprind, se desprind,
Palide amintiri uitate
Gândul rău, de ce mă bate?
Se desprind, se desprind…

Se desprind, se desprind,
Viaţa mea, tu, frunză moartă,
Către moarte gând mă poartă
Se desprind – mă desprind…

 
2 comentarii

Scris de pe Septembrie 22, 2012 în Videoclipuri

 

O nouă toamnă…

O nouă toamnă s-a pornit să ţeasă
Cu fir de-argint, plase de funigei…
Mă tot încearcă-o vie, neînţeleasă,
Tristeţe – după tineri anii mei.

Atât de albastru-i cerul în amiază,
Că, de rugina n-ar foşni prin tei,
Aş crede că e vară şi vibrează
Natura-n toată plinătatea ei!

Dar dimineţile-s înceţoşate –
Melancolia, mă trezeşte-n zori,
Cu amintiri – ce le credeam uitate,
Despre trecut şi-ai dragostei fiori.

Toate-nserările sunt însoţite
De vânăt vânt cu miros de pelin…
Iar pajiştile – arse-ncremenite,
Setoase, calea ploilor aţin.

Setos mi-e sufletul de libertate,
De dragoste, de vii şi noi chemări –
Aş vrea s-o şterg, deodată, din cetate
Şi să mă pierd în neştiute zări.

Dar nu se poate, veacul e prea sumbru,
Prea plin de piedici şi de renunţări –
Pe tot mai strâmte căi paşii-mi preumblu
Şi doar cu gândul fug în depărtări…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 13, 2012 în Poezie

 

Etichete: , , , , ,

Prezent III

Sarcasm, dispreţ şi multă lăcomie –
E lumea-în care creşte-a urii vie
Şi-n via-aceasta, cresc doar acre poame –
Ce să le ţină celor mulţi de foame.

Fără crâcnire ne-mplinim destinul:
Ca răutăţii să-i cărăm prea-plinul;
Uitând că-n piept o inimă ne bate –
Şi un cuvânt de preţ, zis: ”libertate”.

Ne fofilăm viaţa prin unghere,
Mâncând o pâine înmuiată-n fiere…
Visăm nimicuri, ne-ameţim cu fleacuri –
Nefericirii căutându-i leacuri.

Dar unic leac pentru nefericire,
E-acest amestec: milă cu iubire…
Iar pentru nedreptate, lângă faptă,
Un singur scut avem: spinarea dreaptă.

Căci lumea, poate, că ar fi frumoasă
De n-am râvni, cu toţi, halca cea groasă
De fericire, chiar călcând cadavre –
Şi astfel, ne stăpânesc hidoase javre.

Ce ne întărâtă şi ne umilesc,
Vorbind de milă – deşi ne urăsc…
Şi binele, s-ar zice, că ni-l vor –
Şi, vrând, ni-l iau – spre bunăstarea lor.

…Sarcasm, dispreţ şi multă lăcomie –
E-n lumea în care creşte-a urii vie…
O vie-n care cresc doar acri struguri –
Speranţele uscate-s chiar din muguri…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 13, 2012 în Poezie

 

Etichete: , , , , ,

Balada verii ce se duce

Pe furiş, vara se duce –
Cu amiezile-i năuce…
Se tot duce, nesmintit,
Către cerul nesfârşit.

Fără vorbă, fără şoaptă,
Către toamna ce-o aşteaptă,
Tremurând de nerăbdare –
Să bântuie prin frunzare

Cu vânt rece şuierând
Şi toţi pomii îngrozind…
Pomii toţi şi florile –
Dând cu ceaţă zorile.

Pleacă vara pe furiş,
Lăsând jalea, prin frunziş,
În amurg să se strecoare –
Când de rug e larga zare.

Vară, câmpurile-s arse –
Und’ ţi-s zilele frumoase?
Unde-i iarba de smarald,
Ce-mi ţinea, în zori, de cald?

Unde-ţi sunt păsările,
Unde mi-s iubirile?…
Trecătoare, eşti, ca ele –
Nu ca dorurile mele

Care, într-adins, mă dor –
Zbuciumându-mă de zor…
Şi m-or zbuciuma cu sârg –
Pân’ o da moartea în pârg.

Vară – anotimp de floare,
Iar eşti gata de plecare…
Ia-mă în al tău alai –
Ce se-ndeaptă către Rai;

Ia-mă ca pe-o simplă boare,
În caleaşca ta de soare…
Să nu văd cum frunzele
Ruginesc cărările.

Să nu văd brume căzând
Şi nici pâcle mohorând
Zorile, înserările
Şi toate visările…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 13, 2012 în Poezie

 

Etichete: , , ,

Constatare

Într-o iubire care – de-a fost, vreodată – piere
Tu-ai folosit, anume, prea des – distanţiere…
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută –
Iubirea-mi pentru tine, e-o cauză pierdută.

Nu mai visez la tine, nimic n-aştept, nu cer
Şi nu mai am de unde, iubire să-ţi ofer…
M-au obosit atâtea speranţe şi visări,
Iar gândul nu-mi mai fuge, la tine-n depărtări.

Se stinge-ncet , dar sigur, sclipirea din priviri –
Mă stăpânesc greoaie, de plumb, dezamăgiri…
Poate prea mult iluzii cu tine am ţesut –
De nu, cumva-n minciună-am trăit de la-nceput.

Mi-e certă, dar egală, imensa-ţi plictiseală –
Doar, câteodată-n mine, aiurea se răscoală,
Un fel de deznădejde, ce-mi las-un gust amar –
Că te-am iubit bezmetic şi, totuşi, în zadar…

Dar viaţa mea pe drumuri cotite, a tot umblat
Şi căutând pe ACEEA – mereu s-a înşelat…
De la extaz la ură, ades m-am pomenit
Trecând – şi, pân’ la urmă, senin şi liniştit

M-am reîntors în mine – şi-n mine, regăsit,
Mi-am spus că, totdeauna-nceputul e-un sfârşit…
Poate, prea mult, iubirea – mi-a fost un fel de ţel –
Cătat cu frenezie, cu prea fanatic zel.

…Într-o iubire care – de-a fost vreodată – piere
Tu ai folosit degeaba, mereu, distanţiere…
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută –
Iubirea e-o himeră – o cauză pierdută…

 
2 comentarii

Scris de pe Septembrie 13, 2012 în Poezie de dragoste

 

Etichete: , , ,

Primăvara toamnei mele

Cum să îţi spun ce nu se poate spune…
Tu chiar nu ştii că vorbe nu-s de-ajuns?!
Hai, caută în ochii mei, anume,
Şi o să afli tot ce am de spus…

Căci ochii-mi ard, rostind cu mult mai bine,
Cuvintele ce gura le-ar vorbi…
O! De ai şti ce-nsemni tu pentru mine –
Până la moarte-ţi jur că m-ai iubi!

Dacă ar şti castanii de pe stradă
Cât jar-pojar e-n inima mea beată
Cum ar zâmbi la fulgii de zăpadă –
Şi înviind, ar înflori pe dată!

Aşa, deodată, aproape nefiresc,
Inima mea, căzută-n amorţire,
A tresăltat… mi-e dat ca să trăiesc
O ultimă poveste de iubire?

Un gând rău, negru îmi spune:”eşti nebun”!
– Dară nebun am fost în toate cele –
Oare-nţelegi, frumoaso, din ce-ţi spun,
Că tu eşti primăvara toamnei mele?!

Haide, alungă-mi norii din privire
Şi o să vezi un dor nepământesc;
Căci, pentru tine – ultimă iubire,
În lume, toţi castanii înfloresc…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 13, 2012 în Poezie de dragoste

 

Etichete: , , , , ,

Secetă

Soarele, cu răutate,
Pârjoleşte, nemilos…
Ierburi, cândva, răsfăţate –
Vlăguite-s pân’ la os.

Vestejiţi, porumbi-n lanuri,
N-au speranţă să dea rod…
Sufocat, mă-ncurc în planuri –
Într-al inimii năvod.

Zilele, una cu alta,
Gemene-s – fierbinţi şi seci…
Au secat râul şi balta –
Eu, secătuit pe veci,

De iluzii de-mpăcare
Cu al meu trecut ceţos,
Zac în bleagă nepăsare –
Când nu-s trist ori furios.

Vipia verii mă arde
Ca un rug – de iad aprins…
Între a-vieţii strâmte coarde,
Jinduiesc spre necuprins.

Seceta adună-n mine
Numai negre presimţiri…
Nu mi-e rău, nici nu mi-e bine –
Doar port doliu în priviri.

Nu mă mai iubeşte vara –
Pare-se, m-a părăsit…
Pas cu pas, cobor pe scara
Care duce spre sfârşit.

Vlăguit de prea mult soare –
Când nu-s trist ori furios –
Zac, lipsit de-orice ardoare,
Sub azurul nemilos…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 13, 2012 în Poezie