RSS

Arhive pe categorii: Proza

Lantul care ne dezleaga

“Important nu e să trăieşti cu orice preţ, ci să ştii de ce mori”
Robert Merle

PARTEA ÎNTÂI

„A NU SE LOVI”

’’Săpăm şanţuri după şanţuri fără de folos…

Caraliul strigă tare: lasă capu-n jos..                                                                                                                Popular

 

Un peron aproape pustiu… frunze purtate de vânt de ici colo. Lumina galbenă a soarelui de început de toamnă. Trenuri care vin şi pleacă… Zgomotele surde ale oraşului. Un tânăr înalt şi firav, tuns exagerat de scurt. Alături, o valiză de lemn vopsită gri. Tânărul poartă ochelari şi are o expresie puţin tristă, puţin speriată. Din când în când îşi priveşte ceasul: „nu mai vine…” Se aude un fluierat ascuţit. Tânărul tresare:”Trenul!”. Îşi ia valiza şi urcă într-un vagon. Se opreşte şi deschide un geam. Priveşte în lungul peronului măturat de vânt. „Nu mai vine. . .” Un nou fluierat şi trenul porneşte încet. Ochii i se umplu de lacrimi. ”Ica!” Trenul a prins viteză. Peronul nu se mai zăreşte. Tânărul închide ochii şi lacrimile i se preling pe obraz. Îşi scoate ochelarii şi-şi şterge obrazul ud: „Ica!”

UNU

  – Coboară, n-auzi?! Tontule!
Tiberius se simţi îmbrâncit. Privi buimac în jur. Maşina oprise lângă un debarcader, de care era legată o şalupă. Plutonierul gras îl îmbrân­ci din nou:
– Parcă ai fi picat din lună, tâmpitule! Tiberius coborî repede şi se izbi cu fruntea de marginea uşii. Simţi o durere ascuţită şi gemu.
– Aşa-ţi trebuie! – se hlizi plutonierul. Îl apucă de braţ şi-i arătă şalupa în  care aştepta un căpitan negricios şi un soldat roşcovan, cu arma atârnată de umăr.
– Hai, că te aşteptă vaporu’! Căpitanul dădea semne evidente de ner­vozitate. Plutonierul gras salută şi spuse şugubăţ :
– Dom’le căpitan, preluaţi-l! Căpitanul nu-l băgă în seamă, îl mă­sură  cu dispreţ pe tânărul cu ochelari. Tiberius  privi într-o parte. Arăta într-adevăr jalnic: tuns zero, cu ţinuta kaki prea largă pentru  trupul său firav, fără curea, şi fără şireturi la bocanci. Văzându-se neluat în seamă, plutonierul luă poziţia de drepţi, devenind dintr-odată foarte serios. Privindu-l cu coada ochiului, Tiberius simţi că-l pufneşte râsul: semăna grozav cu un dovleac lucios.
– Ce dracu’ a făcut ăsta?! – exclamă deodată căpitanul.
–   Dezertor! – raportă lapidar plutonierul.
–   Da, bine… – păru  să-l observe căpitanul, privindu-l scurt, şi apoi, adresându-se lui Tiberius:
–   Hai, urcă! Tiberius urcă în şalupă şi se împiedică de banchetă. Căzu cât era de lung. Plutonierul gras şi soldatul începură să râdă.  Căpitanul dădu din mână, a lehamite şi porni şalupa.
– Are acte? – strigă el,  încercând să acopere zgomotul motorului
–   În regulă! – strigă şi plutonierul. Soldatul roşcovan se aşeză lângă el, cu arma între genunchi.
–   Mă, ştii să înoţi?
–    Nu prea… – zâmbi Tiberius încurcat.
–   Atunci cred că n-ai de gând să te roieşti – zise roşcovanul şi mimă o săritură în apă.
– Nu – îl asigură Tiberius. Roşcovanul se scotoci într-unul dintre buzunarele tunicii jegoase şi scoa­se două ţigări mototolite.
–  Fumezi? – îl întrebă şi-i întinse una. Tiberius refuză clătinând din cap.
–  Al dracului, nu fumează! – se minună roşcovanul. Apoi păru să-şi aducă aminte de ceva:
–  Cât ţi-au dat?
–  Doi ani…
–  Ai  dezertat? – deveni roşcovanul curios. Tiberius dădu din cap:
–  E o chestie încurcată…
–  Ai dat de dracu’ -îl compătimi roşcovanul. Ştii unde te ducem? – întrebă, apoi.
–  Habar n-am!
Roşcovanul râse:
–  Vai de steaua ta! Slab cum te văd, nu ştiu cum o să te descurci!
–  E aşa de rău? – întrebă Tiberius.  Roşcovanul fluieră:
–  E cel mai al dracului batalion disciplinar din ţara asta Acolo  – zise roşcovanul arătând undeva în faţă – viata unui om nu va­lorează nici cât  o ceapă degerată! Trase cu sete din ţigară, apoi, după ce  aruncă o privire spre căpitan, continuă:
–  De fugit nici nu poate fi vorba! Numai dacă te atingi de sârma  ghimpată te trezeşti cu un glonte în spate.
–  Nu se poate! – spuse Tiberius neîncrezător. Îşi închipui că roş­covanul îşi bate joc de el.
–  Ce faceee!!! – aproape că zbieră roşcovanul – nu se poate?! Ehei, o să vezi tu că se poate, şi încă bine!
–  Vrei să spui că tu ai trage în mine? – întrebă Tiberius, la fel de neîncrezător.
–  Bineînţeles, ce-ţi închipui?! Altfel, dacă te-ai roi, ar trebui s-ţi iau locul… Te rog să mă crezi, sunt sătul de puşcărie ca de… ca de nu ştiu ce…
–   Cum adică, ai făcut puşcărie?
–   Da, cinci ani. – răspunse calm roşcovanul. Tiberius   înghiţi  în sec:
–   Pentru ce, dacă nu te superi?
–   Nu mă supăr, de ce să mă supăr?! Pentru leceme!
–   Pentru ce?
–   Pentru lovitură cauzatoare de moarte…
–  Cum?! Tu ai omorât? – Tiberius simţi un fior rece pe şira spinării. Roşcovanul tuşi încurcat:
–  Păi… cum să-ţi zic… de fapt, n-am omorât… I-am dat unuia un pumn, a căzut cu capul de o bordură şi a mierlit-o! Tiberius îi privi mâinile mari ca nişte lopeţi. Roşcovanul îl privi cu atenţie:
–   La ce te uiţi?
– La nimic – spuse repede Tiberius. Pentru o clipă îşi imaginase mâinile acelea mari strângându-se în jurul gâtului său. Se înfioră.
–   Aici cum ai ajuns? Roşcovanul zâmbi strâmb:
–  A  trebuit să aleg între munca în mină şi ce fac acum… Nu ştiu cui dracu’ i-ar plăcea să intre în mină după ce a făcut cinci ani de  puşcărie! Auzi – spuse după o pauză – chestia care mă amuză e că din păzit am ajuns păzitor! De câte ori stau în foişor, îmi vine să râd de chestia asta…
–   Şi ceilalţi din gardă?…
–  Tot puşcăriaşi, altfel cum? Aleşi pe sprânceană! Dacă mă gândesc bine, eu sunt un înger pe lângă alţii… crime, violuri, tâlhării…
–  Dumnezeule – se minună Tiberius – ce lume! Roşcovanul clătina din cap;
– Păi, ce crezi? Şi ăştia, caraliii – zise arătând spre căpitan – toţi au câte ceva pe conştiinţă. Dracu’ ştie de ce,  dar în afară de căpitanul ăsta pe care-l vezi, n-am văzut pe nici unul să iasă afară din lagăr! Ca şi cum l-ar fi auzit, căpitanul întoarse capul şi strigă, înecat de zgomotul motorului:
–   Ce dracu’ trăncăniţi acolo?
–   Nimic, domnule căpitan – strigă şi roşcovanul – l-am întrebat da­că fumează şi mi-a spus că nu! – minţi.
–   Dă-l dracului, ştii că nu ai voie să vorbeşti cu deţinuţii!
–   Vă rog să mă iertaţi!
–   Gura!
Roşcovanul făcu cu ochiul spre Tiberius:
– Face pe nebunu’, da’-i băiat de treabă! Tiberius nu răspunse. Îl obseda ideea că are în faţă un ucigaş. Întrebă, aproape fără să vrea:
– N-ai  remuşcări?
– Ce să am? Pentru ce?
–   Pentru omorul acela… Pentru o clipă roşcovanul nu pricepu şi-l privi mirat. Apoi înţelese şi se supără:
–   Mai du-te dracului! Tiberius regretă întrebarea:
–   lartă-mă! Celălalt nu răspunse. Privea malurile apei, îmbrăcate de sălcii. Mergeau de aproape o oră.
–   Mai e mult? – îndrăzni Tiberius. Roşcovanul aprobă morocănos. Mo­torul scotea un zgomot egal. În urma şalupei, apa bolborosea, răsco­lită de elice. Soarele strălucea, răsfrângându-şi razele în miriadele de stropi pulverizaţi de elicea motorului. Tiberius îşi simţi gura uscată. Îi era şi foame, şi sete. Nu mâncase de două zile nimic. ” Ba da, am mâncat ghionturi!”. În arestul în care fusese ţinut du­pă proces, un  subofiţer avusese grijă de el. Nu-l lăsase nici să moară, nici să trăiască. „Proastă-i lumea!” – gândi, şi scuipă scâr­bit. Câţiva stropi  i se lipiră de obraji. Şi-i şterse apăsat.
– Ei, ne apropiem! – zise deodată roşcovanul. Tiberius tresări. Roşcovanul întinse mâna înainte şi arătă o pată pe malul apei:
–   Uite, acolo! Tiberius încercă să distingă ceva, dar nu reuşi.  Roşcovanul îl bătu pe genunchi :
–   Prietene, pregăteşte-te! Nu vreau să te sperii, dar îţi spun un lucru: ai venit aici ca bradul, şi-o să pleci ca scândura! Tiberius se înfioră. „Doamne-ajută!” îşi zise şi închise ochii. Îi ţinu un timp aşa, apoi deodată îşi dădu seama că şalupa oprise. Deschise ochii chiar în clipa în care căpitanul îl trase de mânecă:
–   Hai! Privi în jur: şiruri de barăci cenuşii, înconjurate de un gard înalt de sârmă ghimpată. Din loc în loc, foişoare de pază, în care foiau soldaţi. Coborâră din şalupă. Căpitanul în faţă, roşcovanul în urmă şi deţinutul la mijloc. Se opriră în faţa porţii, un grilaj uriaş, făcut din  drugi de fier. În stânga porţii, într-o gheretă, un soldat fuma tacticos. La vederea căpitanului, aruncă ţigara şi luă poziţia de  drepţi. Căpitanul îi făcu un semn, şi soldatul începu să învârtă o manivelă. .Poarta începu să alunece într-o parte, cu un huruit asur­zitor. Căpitanul se întoarse spre Tiberius:
–  Dă actele şi vino cu mine! Tu du-te la corpul de gardă – îi spuse roşcovanului. Acesta se întoarse, salută, şi,  din mers, şopti:
–  Cere-te la muncă!
Tiberius îl privi fără să înţeleagă, iar când vru să întrebe, roşcovanul era departe. Căpitanul îl apucă de mâna:
–  Ascultă, tinere, dacă o să fii aşa mototol, o să ai probleme! scoate hârtiile şi hai!  Intrară într-una dintre barăci. Deasupra uşii o firmă: „Cancelarie”. Înăuntru, la lumina unei lămpi, scria un alt căpitan. Însoţitorul deţinutului aruncă un salut obosit şi se trân­ti pe un scaun, zvârlind pe masă şi hârtiile şi cascheta. Tiberius rămase lângă uşă, în poziţie de drepţi. Simţea că-i cad pantalonii, dar nu făcu nici un gest. Căpitanul de la masă, un lungan chel, cu o cicatrice mare şi urâtă pe obrazul drept, îi aruncă o privire rea:
–   Mă, tu nu ştii să saluţi?! Tiberius roşi:
–   Ba da, domnule căpitan…
–   Daaa?! – făcu lunganul – şi atunci de ce nu saluţi?
–   …
–   N-ai limbă?
–   …
– Mă, tu n-auzi? Culcat! – urlă furios. Tiberius se lungi pe podeaua mirosind a motorină. Un val de praf ce­nuşiu se înălţă în aer. Căpitanul negricios îi zise lunganului:
– Lasă-l dracului, aşa e el, mototol! Lunganul îl privi pieziş :
–  Scot eu tot din el! Drepţi! – răcni. Tiberius se ridică anevoie. Lunganul se ridică de la masă:
–  Te mişti ca-n reluare! Deodată începu să urle:
–  Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!… o ţinu aşa cam cinci minute. Când fu lăsat în pace, Tiberius era leoarcă de năduşeală. Sufla greu şi-i  tremurau genunchii. „Hait! C-am  început bine!”.  Lunganul se trânti  la loc pe scaun şi-şi puse coatele pe masă. Îl privi o vreme în tăcere. Celălalt căpitan ieşi. Cel de la masă îşi şterse chelia cu o batistă mototolită şi întrebă:
– Cum te cheamă?
– Riga Tiberius
– Aşa se răspunde?! Culcat! Tiberius se trânti din nou.
–  Drepţi! Cum te cheamă?
–  Domnule căpitan, permiteţi să raportez: mă numesc Riga Tiberius!
–  Bun! Pentru ce ai fost condamnat?
–  …
–  Mă, tu eşti tâmpit?! Răspunde!
–  Domnule căpitan, permiteţi să raportez: am fost condamnat pentru dezertare!
– Aşaaa?! Şi de ce, mă rog, ai dezertat? Tiberius nu răspunse.
– Culcat!! Lunganul se ridică fulgerător de la masă şi începu să-l lovească cu cizmele:
–  Te omor, dumnezeii mă-tii! Îţi baţi joc de mine?  Jos, Tiberius începu să plângă. Îşi blestemă zilele, cum îi veni la gură. Când lunganul încetă să-l mai lovească, îşi dădu seama că nici nu simţise loviturile.
–  Ridică-te! – îi ordonă lunganul. Se ridică, clătinându-se. Îl pri­vi tâmp pe căpitan, şi-şi săltă pantalonii, care îi căzuseră în vine după atâtea culcaturi. Lunganul rânji:
– Ei cum e? Tiberius ridică din umeri, neştiind ce să răspundă.
Căpitanul îl cuprinse pe după umeri:
–   Las’ c-o sa fie bine! Îi zâmbi aproape prieteneşte.  Îl întoarse şi deschise uşa.
–   Hai! Tiberius făcu un pas şi din prag fu împins cu putere. Căzu pe pietrişul aleii şi-şi juli palmele. În spatele său, lunganul hohoti, apoi strigă:
–   Planton! Din baraca alăturată ieşi un deţinut.
–   Ia-l pe ăsta şi bagă-l  în „apartament”!  Tiberius se ridică. Îl privi  pe cel din faţa sa: un băieţaş firav, cu o figură aproape feminină. Ochii mari şi parcă înlăcrimaţi îl priveau cu milă. Când vorbi, Tibe­rius rămase surprins de vocea lui subţire.
–   Hai, prietene, vino cu mine… Tiberius îl urmă zâmbind. „Dacă i-aş auzi vocea la telefon, aş crede că e fată!” „Trebuie să scap de aici! Nu se poate, doar n-am făcut nimic. O să-i explic căpitanului care m-a adus ce s-a întâmplat, o să-l rog, o să-l implor, nu se poate, trebuie să mă înţeleagă!… Aiurea, nu m-au în­ţeles – sau n-au vrut să mă înţeleagă – la proces… Celor de aici de ce le-ar păsa de soarta mea? Şi bruta aceea de căpitan chelios! Dumnezeule, cum pot fi oamenii atât de răi?… Oare ce-o face Ica? De ce nu-mi scria înainte, când se putea? Ah! Dacă mi-ar fi scris, n-aş mai fi ajuns aici… Ce dor mi-e de ea! Câte luni sunt de când n-am văzut-o? Opt… zece.. Nu, nu trebuie să mă gândesc la ea. Nu trebuie să mă gândesc la nimic. Trebuie să fiu nepăsător… Bine, dar n-am făcut nimic! A fost o greşeală…”
– Vrei să mănânci?- Tiberius tresări. Furat de gânduri, nici nu-l văzuse pe deţinutul cu trăsături feminine. Acesta îi întinse o bucată de pâine neagră şi un cubuleţ de marmeladă. Tiberius apucă  lacom darul, dar apoi, ruşinat, îşi domoli  gesturile.
–  Mulţumesc! – spuse şi începu să mănânce încet. Celalalt îl privea cu curiozitate.
– De ce te-au adus aici? Tiberius făcu un gest evaziv:
–  E  o problemă complicată… – spuse cu gura plină.
–  lartă-mă, n-am vrut să fiu indiscret.
–  Nu-i nimic.
Termină bucata de pâine. Parcă îi era mai foame ca înainte.
–  Pe mine… mă cheamă Radu… – auzi vocea subţire şi nesigură a băieţaşului.
–  Pe  mine Tiberius.
–  Îmi pare bine… adică îmi pare bine de cunoştinţă… deşi…
–  Deşi?
–  Aş fi preferat să nu ne cunoaştem aici! Tiberius începu să râdă:
–  Nici eu! Privi pentru prima oară în jur: o încăpere lungă, cu ciment pe jos. Un culoar îngust, iar de o parte şi de alta, paturi de fier, suprapuse, cu aşternuturile negre de murdărie. Un miros greu de sudoare şi urină persista în încăpere.
–  Trebuie să fie grozav de frig aici! – gândi cu glas tare.
–  Da, mai ales iarna – răspunse celălalt.Tiberius arătă spre unul  dintre  asternuturi:
–  Nu vi-le schimbă prea des!
–  Cam o dată la trei luni.
–  Grozav! – făcu Tiberius, zâmbind strâmb.
–  Radule… – parcă aşa spuneai că te cheamă – celălalt dădu afirmativ din cap – tu de ce eşti aici? Radu oftă şi începu să-şi frămân­te mâinile subţiri.
– Am fost amestecat într-un furt de echipament…bocanci, şube… Tiberius îl privi curios:
–  Câţi ani ai?
–  Nouăsprezece… neîmpliniţi…
–  Şi ştii să furi? Radu roşi puternic:
–  Nu… m-ai înţeles greşit…A furat un plutonier şi când s-a descoperit lipsa, a dat vina pe mine. Eram ajutorul său şi aveam cheia de la magazie. Cum n-am putut să dovedesc contrariul, vina a căzut pe mine.
–  Bine, dar nu puteai să le spui…
–   Mi-a fost frică… n-am avut niciodată de-a face cu lucruri dintr-astea. Ştii, acasă mă ocupam doar cu învăţătura… N-am ştiut ce să spun, cum să spun…
– Şi plutonierul a rămas bine-mersi?
– Nu, l-au mutat la altă unitate…
– Grozavă pedeapsă! Cum ai putut să fii atât de… dar ce spun? Nici eu n-am fost mai deştept!
–   Asta e.
–   Mda. Tăcură amândoi. Apoi Radu spuse:
–   Nu vrei să ne aşezăm?
–   Ai dreptate. Deşi aşternuturile astea nu prea te îmbie la odihnă!
–   O să te obişnuieşti… Cât ţi-au dat?
–   Doi ani. Dar ţie?
–   Tot.
–   De când   eşti  aici?
–  De vreo patru luni şi ceva… Să ştii că… Tiberius îl privi în ochi:
–  Ce să ştiu? Radu roşi iar:
–  Aici e… foarte rău!
–  Ştiu, .mi-a mai spus-o  cineva.
–  Nu te supăra.
–  De ce să mă supăr?! Radu începu din nou să-şi frământe mâinile;
–  Eu… trebuie să mă duc să fac focul în camera Pelicanului.
–  În camera cui? – întrebă Tiberius surprins.
–  În camera Pelicanului… ăsta e ofiţerul care răspunde de noi.
–  De ce-i spuneţi aşa?
–  Păi… de fapt, aşa ne spune el nouă!
–  Aha! – se dumiri Tiberius – apoi întrebă mirat:
–  Pe vremea asta foc?!
–  Ştii… doarme dezbrăcat.
–  Bine, du-te. Radu făcu câţiva paşi şi se întoarse:
–  Poţi să te întinzi puţin, până vin ceilalţi…
–  Bine, o să mă întind.  Vru să întrebe unde erau ceilalţi, dar renunţă. Nici nu-l interesa. Se întinse scârbit într-un pat, încercând să respire cât mai puţin, pentru a nu simţi duhoarea cumplită pe care o emana aşternutul. Fixă aşternutul de deasupra şi încercă să nu se gândească la nimic. De undeva de departe se auzeau nişte răcnete scur­te, probabil comenzi închise ochii şi după câteva momente adormi. Îl trezi vacarmul unor voci răguşite şi nişte izbituri de obiecte metalice. O gloată năduşită năvăli în încăpere, înjurând, fluierând, chiuind. Tiberius se ridică în capul oaselor, apoi în şezut. Privi nedumerit acea gloată, murdară de noroi din cap până în picioare, care arunca la nimereală acele obiecte care îl treziseră: lopeţi şi caz­male. Unul dintre ei, un individ cu nasul mare, vru să se arunce în pat, dar când dădu cu ochii de Tiberius se trase un pas înapoi:
–   Ce mă-ta cauţi în patul meu? Apoi ghici, şi faţa i se lumină: Se întoarse spre ceilalţi, care se aruncau chicotind în paturi, şi răcni:
– Fraţilooor!! Ceilalţi nu-l băgară în seamă, sau nu-l auziră. Năsosul se încruntă şi urlă:
–   Atenţiuneee!!! În încăpere se făcu linişte.
–   Fraţilor, – zise mai încet, şi faţa îi înflori din nou, fraţilor,  ne-a venit unu’ nou! Se auziră exclamaţii, iar un glas de alături strigă:
–   la scoate-l, mă, la interval! Năsosul îl apucă pe Tiberius de umăr şi-l împinse spre interval:
–   Hai, pufi, ieşi! Tiberius ieşi automat, mai mult mirat decât spe­riat. Gloata deja  se adunase buluc, să-l vadă. Tiberius îi privi, şi i se puse un nod în gât: nişte feţe murdare şi sălbatice, care îl priveau cu o curiozitate prostească şi feroce. Începură să turuie toţi deodată:
–   De unde eşti, mă?
–   Cum te cheamă?
–   Când te-au adus…
–   De ce te-au adus?
–    Cât ţi-au dat? Tiberius îi privi încurcat, şi de data acesta, şi speriat. Un găli­gan voinic, cu ochi de asiatic, îşi făcu loc cu coatele printre cei­lalţi, şi veni atât de aproape de el, încât nasurile aproape li se atinseră.
–  De ce p… mă-tii nu vorbeşti, ai? Eşti mut? Tiberius simţi duhoarea care îi ieşea din gura cu dinţii stricaţi şi, instinctiv, întoarse capul. Găliganul făcu ochii mari:
–  Da’ ce-i, puiule, nu-ţi plac? – şi în clipa următoare, Tiberius simţi o palmă grea arzându-i obrazul. Căzu grămadă şi ochelarii îi săriră cât colo. Îi apucă tremurând, şi privi prostit picioarele celorlalţi. Fu înşfăcat şi ridicat în picioare.
–  Ia uite-l, mă – îi duhni, din nou, găliganul în faţă. Tiberius închise ochii.
–  Nu vorbeşti!? O nouă palmă îl trimise la pământ. De data aceasta  se lovi cu capul de unul dintre picioarele patului din apropiere. „Doam­ne-Dumnezeule, ce-i cu mine?” – gândi, năuc.
–  Atenţiune! Ce-i, pelicanilor? Se auziră plesnituri, şi gloata dispăru ca prin farmec. Tiberius îşi puse tremurând ochelarii, şi privi în sus: un ofiţer gras se postase în faţa sa.
–  Ce-i cu tine, pelicanule? – îl întrebă acesta. Tiberius se ridică, clătinându-se, şi încercă să ia o poziţie cât-de-cât regulamentară.
– Domnule… locotenent… permiteţi să raportez – îl podidiră lacrimile – sunt… nou… venit… – spuse printre sughiţuri.
Locotenentul îl privi scrutător:
–  Bine, vino cu mine. Iar voi, pelicanilor- se adresă celorlalţi – marş de vă spălaţi! Arătaţi ca nişte porci… Altfel, nu vedeţi crăpare! Se auzi un cor de proteste.
–  Gura – urlă locotenentul – că acuşi nivelaţi platoul! Nu  se mai auzi nici un zgomot.  Se întoarse spre Tiberius:
–  Hai! Acesta îl urmă cu inima bătând să-i spargă pieptul. „Ce n-aş da să fie un vis… un vis urât din care să mă trezesc curând şi să respir uşurat!”. Ieşiră din baraca lungă şi porniră spre o  baracă mai mică, aflată ­la vreo cincizeci de paşi depărtare. De jur-împrejur se zăreau, pe o suprafaţă întinsă, barăci lungi, cu geamuri mici şi murdare, iar  la capătul fiecăreia dintre ele, barăci la fel de mici ca şi cea spre care se îndreptau, perfect aliniate. Pietrişul scrâşnea sub tălpile bocancilor, Intrară  într-un fel de vestibul. Ofiţerul împinse uşa şi păşiră înăuntru. Un val de căldură îi izbi în faţă. Lângă o sobă mică de fier, moşmondea Radu. Locotenentul îl bătu familiar cu palma peste faţă:
–  Bravo, Fetiţo, ai făcut o căldură pe cinste! Se trânti pe patul îngust de lângă micul geam al încăperii, şi-şi potrivi mâinile sub cap. Imediat, Radu se grăbi să-i tragă cizmele din picioare. Tiberius rămase, respectuos, lângă uşă. Locotenentul băgă mâna sub pat şi scoase o sticlă de vreun litru. Îi extrase cu dexteritate dopul, şi bău gâlgâind. Ţinu sticla mult la gură şi înghiţi cu icnituri. „O să se înece.” gândi Tiberius. În sfârşit, locotenentul luă sticla de la gură, îi băgă dopul, şi o puse la loc sub pat. Apoi îl privi plictisit pe Tiberius. Din cauza băuturii, obrajii i se înroşiseră şi-i lăcrimau ochii.
–   De ce erai pe jos? Când auzi întrebarea, Radu, care freca de zor cizmele ofiţerului, se întoarse spre Tiberius. Ochii săi parcă întrebau: „Deja?”. Din experienţa lunilor din trecut, Tiberius ştia că în armata nu e bine „să dai în gât”, adică să raportezi superiorilor necazurile pe care ţi-le fac cei mai vechi. Aşa că ezită să răspun­dă întrebării locotenentului.
– De ce nu răspunzi? – întrebă acesta din nou, cu voce arţăgoasă, de beţiv.
–   Domnule locotenent, permiteţi-mi să raportez…
–   Lasă formula asta tâmpită şi răspunde  la ce te-am întrebat: de ce erai pe jos? Tiberius simţi că se pierde cu firea:
–   Ştiţi… am alunecat!
–   Aiurea-n tramvai! De asta boceai? Spune mai bine că te-au bătut!
–   Nu…domnule locotenent!
–    Bine! – făcu ameninţător acesta – să te aud mâine – poimâine că te-au bătut ceilalţi, că dai de dracu’! Dar sa lăsăm asta…  Pentru ce eşti condamnat?
–   Pentru dezertare, domnule locotenent! – răspunse prompt Tiberius. Nu voia să repete experienţa din cancelarie.
–   Aha! – făcu ofiţerul, ca şi cum ar fi spus” Ştiam eu că-i aşa!” şi de ce mă rog ai dezertat? Aveai vreo ibovnică? – colţul stâng al gurii  i se ridicase într-un zâmbet  ironic. Tiberius se înroşi. Loco­tenentul  începu să râdă în hohote:
–   Ia uite-l cum roşeşte, ca o fată mare! Te pomeneşti că n-ai văzut p… în viaţa  ta! Ai văzut, sau nu? – întrebă, hohotind şi mai tare. Tiberius ridică din umeri. Îl dezgusta ofiţerul, dar nu voia să-l su­pere. La. urma urmei, îl scăpase de la bătaie. Locotenentului începură să-i sticlească ochii, semn că se îmbătase.
–   Vino mai aproape… Tiberius se apropie. Ofiţerul  îl măsură din cap până în picioare:
–   Eşti destul de prezentabil – spuse, cu o voce neaşteptat de blândă. Apoi, arţăgos:
–   Bine, marş în baracă!
–   Să trăiţi! – spuse Tiberius, deşi mai degrabă ar fi preferat să moară decât să se întoarcă printre ceilalţi.  Îl privi scurt pe Radu. Acesta plecă ochii în pământ.
–   Ieşi odată! – răcni ofiţerul. Afară, Tiberius zăbovi câteva minute, încercând, iluzoriu, să depărteze cât mai mult clipa reîntâlnirii cu ceilalţi. Merse încet, dar oricum, trebuia să intre. Spre bucuria şi surprinderea sa, baraca era goală. Păşi încet pe intervalul lung. Dintre paturi se ivi un cap. Un chip simpatic, deşi murdar. După ce-l privi câteva clipe, deţinutul îi făcu semn să se apropie. Tiberius se apropie cu frică.  Băiatul îi zâmbi prietenos,  şi-i întinse o sticluţă:
–   Bea! Tiberius duse temător sticluţa la gură. Un iz puternic de medicamente îi izbi mirosul.
– Ce-i asta?- zise speriat, şi o retrase imediat.
–   Un fel de frecţie, da’ te îmbată de nu te vezi! Bea, nu fi prost! – zise,  văzându-l că ezită. Stăpânindu-şi greaţa, Tiberius bău. Se strâmbă: avea un gust scârbos, ca de benzină.
– Ia te uită la el, parcă ar fi domnişoară! Bea, blegule, o să-ţi prindă bine!”Are dreptate” – îşi zise Tiberius, gândindu-se la găliganul care îl lovise, şi trase cu sete.
–   Destul, că mă laşi calic! – se sperie celălalt şi-i luă sticluţa. Apoi, după ce gustă şi el:
–   Îmi placi, aşa te vreau! Tiberius abia se abţinea să nu vomite.
–   Eu sunt Deget – spuse cel cu sticluţa, şi îi întinse mâna.Tu?
– Tiberius… spuse cu greutate şi îi întinse şi el mâna. Deget i-o scutură cu putere şi-l împinse să stea pe pat.
– Nu de nume te întreb, aici oricum n-are rost…ăştia ne strigă după numere…Eu de poreclă te întreb; sau n-ai nici una?
–   Nu – spuse Tiberius –şi gândul îi fugi la Ica, care îl tachina spunându-i Filozoful. Simţea cum i se urcă alcoolul la cap.
– Nu-i nimic, eu o să-ţi spun Tib, ca-n cântecul acela: „”Hei Tibo, Tibo, Tib/ Eşti un mare şef de trib…” Îl ştii?
– Nu.
– Nu – nimic…Tib! Deget râse. Tiberius prinse chef de vorbă:
– Unde sunt ceilalţi?
– La potol!
– Unde?!
– La masă – se corectă Deget, şi-l privi amuzat:
– Ce eşti în civilie?
– Nimic.
– Cum nimic?!
– Uite-aşa! Am terminat liceul, am dat la facultate, n-am reuşit şi am ajuns în armată!
– Aha! – se dumiri Deget şi aici cum ai ajuns?
– Eh, e o poveste lungă….
– Aha! – Deget nu insistă, sau nu-l interesa. Începu să fluiere fals.
– Ştii de ce mi-se spune „Deget”? – întrebă deodată.
– De ce?
– Fiindcă în civilie sunt manglitor.
– Ce eşti?
– Manglitor, adică hoţ de buzunare – spuse cu vădită mândrie. Nu prea le ai cu verbu1 pungăşesc!
– Cu ce nu le am?!
– Adică cu vocabularul ăsta… cum să-i zic… de mahala…
– De argou, nu, nu le am! – recunoscu Tiberius.
– Eşti băiat subţire!
– Mde.
– Aşa eşti mut tot  timpul?
– Da… Adică nu! Dar în locul meu, ai avea chef de vorbă?
– Nu, ai dreptate! Deget îl bătu cu palma pe umăr:
– Aşa sunt primele luni, apoi trece. Să ştii că şi pe mine mă mai pocneşte Labă, deşi am patru luni de când sunt aici!
– Cine e Labă?
– Namila care te-a trimis la podea.
… Se auziră răcnete, râsete. Apoi un glas răguşit, urlând: ” La apel! ‘Tu-vă-n cur! La apel! „Deget tresări:
–  Hai la apel! Tiberius (sau, după cum îl „botezase” Deget – Tib) se ridică greoi: se îmbătase.
–  Bine, hai… zise împleticit. Ieşiră. Afară era întuneric beznă şi bătea vântul. În faţa barăcii, pe un platou presărat cu pietriş, deţinuţii băteau din picioare. Erau aliniaţi pe patru rânduri. Deget îl luă de mână şi porniră în fugă. Se aşezară la spatele for­maţiei. În faţă, cu picioarele crăcănate, stătea Pelicanul. Se clătina uşurel. Tuşi de câteva ori, apoi strigă:
–  Atenţiune! Un deţinut din primul rând, urlă şi el „atenţiune”. Se făcu linişte. Se auzeau numai geamurile barăcii, zdrăngănind în bătaia vântului.
–  Sunteţi toţi? începem? – întrebă Pelicanul. Se auziră câteva mormăituri care voiau să însemne „da”. Pelicanul începu să strige:
– Două sute cincizeci! Prezent!
– Două sute cincizeci şi unu!
– Prezent!
– Două sute cincizeci şi doi!
– Prezent! Deţinuţii care îşi auzeau numărul strigat treceau în spatele Pelicanului.
– Trei sute!
– Prezent! Tib se trezi singur în faţa Pelicanului. Din mijlocul trupei se auziră chicoteli. Pelicanul se întoarse:
– Gura! Apoi spreTib: Tu ce-ai rămas ca o momâie? Treci în formaţie, eşti numărul trei sute unu! Ţine minte! „trei sute unu – spuse fără să vrea, Tib.  Deci, de azi înainte sunt doar un număr.” Pelicanul scoase din buzunar un carnet şi notă ceva. Tib trecu în fugă pe lângă ofiţer, şi se aşeză la coadă. Un glas îi şopti: „Dă-te-n mă-ta, stai în faţă!”. Primi un ghiont în coaste. Încercă să-l descopere pe cel care i-l aplicase, dar toţi priveau în faţă.  Pelicanul îşi băgă mâinile în buzunare şi zise cu glas răsunător:
– Pelicanilor, la culcare, şi aveţi grijă să nu vă înmulţiţi! Râse insinuant. Trupa râse linguşitoare. Ofiţerul se adresă celui mai înalt din formaţie:
– Labă, bagă-i în apartament! Tib îl recunoscu pe cel care bătuse în baracă. Acesta ieşi din formaţie şi comandă:
–  La  dreapta! În dormitor fuga-marş! Deţinuţii o zbughiră ca loviţi de streche. În urmă, Pelicanul îi înjură surd.
Intrând în baracă, Tib îşi simţi inima cât un purice. Cu cât în­cerca mai mult să uite de ceilalţi, cu atât îi era mai frică. Unii se aruncau îmbrăcaţi în pat, alţii chiar încălţaţi, alţii, ceva mai civilizaţi, se dezbrăcau mai întâi în pielea goală. Haine­le le lăsau pe jos, şi când urcau în pat îşi ştergeau picioarele de ele. O duhoare de trupuri nespălate se împrăştie în încăpere, „îm­prospătând” duhoarea veche. Întregul interior, lung de cel puţin douăzeci de metri, era luminat de doar trei felinare afumate, două plasate la extremităţi, şi unul la mijloc. Semiîntunericul care per­sista, făcea ca interiorul barăcii să arate şi mai sumbru. Tib îşi făcu curaj şi întrebă un deţinut:
– Nu te supăra, nu ştii un pat liber? Celălalt îl privi mirat:
– Ce mă-ntrebi pe mine? – şi-i întoarse spatele. Tib stătu o vreme prostit, neştiind ce să facă. Apoi porni pe culoarul lung, împiedicându-se în cazmale, în lopeţi, în haine, lovindu-se de trupurile scheletice. Cineva i se proţăpi în faţă. Ridică ochii: Labă. Cu mâinile cruciş pe piept, acesta rânjea.
–  Care-i vraja, ochelaristule, faci inspecţia? Lui Tib i se tăie respiraţia.
–  Nu… căutam un pat… bâigui.  Labă îl luă de piept:
–  Da’ ce-i, frăţioare, te-a luat cu somn? Apoi răcni, deodată:
–  Atenţiune! Bă, – se adresă celorlalţi – ia urcaţi-vă în paturi! Ochelaristul ne dă un spectacol! Tib îl privi rugător. „Ce are de gând?”. Labă îl apucă de sub bărbie:
–  Ia zi, frăţioare, ştii să cânţi? Tib răspunse gâtuit:
– Nu…
–  Nu?! Da’ de dansat, ştii să dansezi? Tib încercă să scape din mâinile mari ca nişte lopeţi:
–  Te rog, dă-mi drumul! Labă făcu ochii mari:
–  Ce vorbeşti, omule, serios?! Tib nu mai zise nimic. Trupa, trântită în paturi, stătea în capul oaselor, aşteptând spectacolul promis. Labă îl îmbrânci. Căzu jos. Vlăjganul îi ordonă:
– Târâş! începu să se târască pe cimentul zgrunţuros şi murdar. „Poate că dacă-i fac pe plac, mă lasă în pace…” – gândi. Îl  podidiră lacrimile, şi ochelarii i se aburiră. Îl auzi pe Labă:
– Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Se ridica şi cădea mecanic. Nu mai vedea nimic, începu să plângă în hohote. Trupa râdea, dezlăn­ţuită.  Apoi, Labă îl puse să facă genuflexiuni, cu două cazmale în mâini. Când celălalt ajunse cu numărătoarea la şaizeci, leşină.

DOI

Ica e atât de frumoasă în seara aceasta! Dar parcă numai în seara aceasta?! Ica e frumoasă totdeauna. Niciodată n-a încercat să-şi explice ce anume e frumos la Ica. Ştie doar atât: că o adoră. El, un licean timid şi visător. Ica râde. Şi ce frumos râde! „Mai frumos decât soarele care răsare în fiecare dimineaţă din spatele bisericii.” – cum îi place lui să spună. Ica îi vorbeşte: ” Spune-mi, te gândeşti la mine?”Are un glas ciudat. Dar ce im¬portanţă are? E atât de frumoasă! ” Dacă mă gândesc la tine?! Mai bine întreabă-mă dacă mă mai gân¬desc şi la altceva!”. Ica râde :”Minţi, minţi!” O cuprinde în braţe şi o sărută; nu-i simte buzele, atât de fierbinţi de obicei. Dar ce contează, e atât de frumoasă! „Ica – îi spune el, fremătând, o să ne căsătorim, nu-i aşa?” Ica râde: ” Cu un puşti ca tine?”. El se preface supărat: „Eu puşti? Ţi-arăt eu ţie!” „Ce mi-arăţi?”. Încep să alerge: el urmăritor, ea – urmărită. Uite, au ajuns la poar¬ta casei lui. Ea deschide iute poarta şi intră. El se opreşte spe¬riat: ce-o să zică mama? mama lui n-o iubeşte pe Ica. Spune că e o destrăbălată. Pe el îl dor aceste cuvinte, dar nu zice nimic, niciodată n-a contrazis-o pe mama sa. Intră şi el în curte. Rămâne uimit: În curte, pe iarbă, mama a întins masa. O ţine de după gât pe Ica care râde, arătându-şi dinţii frumoşi. Ia te uită, de unde o fi adus mama sa vinul acesta de culoarea portocalei?! El nu bea alcool, dar parcă ar gusta din vinul acesta, atât de limpede. Ica râde. I-a ghicit gândul. A devenit îndrăzneaţă. Ia un pahar şi-i toarnă. El ar vrea să-i spună că nu poate să bea de faţă cu mama sa, dar nu poa¬te. Ica îi întinde, râzând, paharul. Ah! Ce sete îi este! O să-l bea tot. Tot….
– Deşteptareaaa!!!
Tib deschise speriat ochii. Nu realiză unde se află. Îşi fixă privirea în tavanul înnegrit, şi încercă să-şi aducă aminte. Parcă era cu Ica. Un glas de alături zise stins:
– Hai, mă, să ne sculăm, să nu vină Pelicanul! Brusc, îşi aduse aminte de toate: şi de Labă şi de Pelican… „Doamne, şi visul ăsta frumos…”. Se ridică în şezut. Ceilalţi se trezeau – gemând sau înjurând. Labă îi dădea jos pe cei mai somnoroşi, împărţind ghionturi în stânga şi în dreapta. Tib sări jos din pat. Dormise îmbrăcat. Când naiba se culcase? Labă se opri în faţa sa. Avea ochii umflaţi de somn.
– Cum ai dormit, amice? – întrebă cu prefăcută căldură în glas. Tib răspunse simplu:
– Bine.
Labă se îndepărtă, fără să mai spună ceva. În capătul barăcii se stârni o forfotă neobişnuită. Un glas subţirel strigă:
– Atenţiune! Nimeni nu mai mişcă.
– Aşa, Fetiţo, să audă pelicanii că a venit superioru’! Tib recu¬noscu vocea Pelicanului. Îşi săltă pantalonii largi, şi ieşi la interval. Ofiţerul se plimbă de la un capăt la celălalt al încăperii. Avea un fel parşiv de a privi. Fixa chipurile încremenite în po¬ziţie de drepţi, cu un aer familiar şi, în acelaşi timp, dispreţu¬itor. Se opri în faţa lui Tib:
– Cum e, pelicanule, îţi place „pensiunea ” noastră?
– Da, domnule locotenent! Replica îi scăpase fără voie.
– Bravo, îmi placi! Să ştii că ai timp să ţi se urască! Apoi ofi¬ţerul strigă:
– Pluton, pe platou adunarea! Deţinuţii îşi apucară uneltele arun¬cate alandala. Se iscă o gălăgie asurzitoare. Se călcau pe picioare se înjurau – un adevărat balamuc. Ieşiră pe platou. Ziua se îngâna cu noaptea. Cerul, încărcat de nori, prevestea ploaie. Sufla un vânt umed şi rece. Tib se aşeză în rândul întâi. Ofiţerul dispăruse. Se auzeau comenzile de la celelalte barăci. Labă îi alinie şi începu să-i numere. Se încurcă şi o luă de la capăt. Când apăru ofiţerul, vlăjganul îi raportă scurt:
– Sunt toţi, domnule locotenent!
– Bine, Labă, treci în formaţie.
Deţinuţii tremurau în hainele subţiri şi jegoase. Ofiţerul râse:
– Pelicanilor, vă cam strâng cămăşile! Las’ că vă-ncălziţi la muncă! Îl observă pe Tib:
– Tu, pelicanule, vrei să mergi la muncă?
– Vreau, domnule locotenent! „Parcă am de ales?!” Ofiţerul îl atenţionă:
– Să ştii că nu e obligatoriu! Dacă vrei, poţi să rămâi aici, la in¬strucţie! Deţinuţii izbucniră în râs. Tib se întrebă ce naiba găsise¬ră hazliu în toată chestia asta.
– Ei, cum rămâne, mergi sau nu?
– Merg, domnule locotenent!
– Bine. Labă, du-l la magazie, să-i dea o sculă. Labă rânjii:
– Hai, frumosule!
Magazia era o baracă lungă, de tablă. Într-un colţ, fuma tacticos un plutonier bătrân şi slab ca un ţâr.
– Trăiţi! – salută Labă, familiar. Plutonierul îl privi plictisit:
– Ce vrei, Labă?
– Un condei pentru ăsta! -zise arătându-l pe Tib.
– Ce dracu’ ai făcut, mă? – întrebă plutonierul, la fel de plictisit.
– Am dezertat!
– Prostule! Ia, Labă, de acolo din colţ, şi vezi că mai ai nişte scule pentru care n-ai semnat, lua-te-ar dracu’! Labă făcu un semn care putea însemna „lasă, că ne-nţelegem noi!” şi alese, dintr-o gră¬madă de cazmale ruginite, una cu coada strâmbă, pe care i-o aruncă lui Tib:
– Ia, prietene!
– Dă-i, mă una ca lumea – zise plutonierul – nu vezi că aia are coada răsucită ca p… porcului?!
– Lăsaţi, dom’ plutonier, că pentru el e bună! – se hlizi vlăjganul.
– Prostule! Hai, căraţi-vă! – se enervă plutonierul. Se întoarseră la pluton. Ofiţerul îi alinie în coloană. Deget se strecură lângă Tib. Îl prinse de mână:
– Ce faci, frate? Tib zâmbi: o căldură plăcută îi străbătu trupul. Simţea că din toată adunătura aceea, băiatul acesta îi este prieten.
– Bine, Deget – zise, şi-i strânse mâna. Deget se apropie de urechea sa şi-i şopti:
– Să te ţii pe lângă mine, auzi? Tib încuviinţă. Fu dat semnalul de plecare. Tib se întoarse spre Deget:
– Unde mergem? – întrebă în timp ce ieşeau pe poartă.
– Săpăm nişte canale… E departe al naibii, vreo cinşpe kilometri, când ajungem, numai de muncă nu suntem buni!
– NU sunt maşini?
-Draci! Există o singură maşină, un fel de jeep, care-i cară pe ofiţeri şi aduce masa la amiază. Deţinuţii merg pe jos. Economie, frate! Toţi vorbeau. Labă mergea pe alături, plin de importanţă; vor¬băria celorlalţi nu părea să-l deranjeze. Numai din când în când răcnea:
– Ţineţi, mă, aproape, că vă ia dracu’! Tib simţi nevoia să-l scuipe.
– Ascultă, Labă ăsta nu e deţinut? Deget râse:
– Ba da, dar tu nu ştii că la pârnaie cel mai mare e mai tare?! Ăsta s-a băgat tare în toţi de la început şi acum face pe şeful! Lasă, că şi Pelicanul îi suflă în cur, nimic de zis! Mergeau pe un drum prăfos şi plin de gropi. În jur, câmp cât vedeai cu ochii, sterp şi golaş. Din loc în loc, câte o tufă de ciulini sporea şi mai mult tristeţea peisajului. Tib se gândi la orăşelul său de sub munte, şi-şi zise că n-ar putea locui nici o clipă într-un asemenea loc.
– Deget, pe aici sunt sate, sunt oameni?
– Deloc! Numai noi. De jur-împrejur domnesc mlaştinile.
– Mlaştini?! Dar nu se văd!
– Nu se văd, dar sunt. În oricare direcţie ai merge, după douăzeci de kilometri dai de mlaştini.
– Şi voi ce lucraţi în pustiul ăsta?
– Săpăm. Vor să irige pământul ăsta sterp, să scoată porumb. Mai degrabă ar creşte porumb pe asfalt, decât pe nisipul ăsta nenorocit! Acum deţinuţii mergeau în linişte. Peisajul era mereu acelaşi, dezolant. Tib simţea o sfârşeală greţoasă în tot corpul. Zilele de nemâncare îşi spuneau cuvântul. Îl dureau picioarele şi-l stăpânea o senzaţie continuă de vomă. Se lăsă furat de gânduri. „Dacă aş putea să mă obişnuiesc, mi-ar veni mai uşor. Oricum, nu trebuie să fac o dramă din asta. În fond, doi ani nu sunt o viaţă de om. Alţii au făcut zeci de ani de închisoare, şi n-au murit. Chestia care mă scoate din sărite, e că nu sunt vinovat cu nimic. Un tribunal lucid nu m-ar fi condamnat, sau, cel puţin, nu mi-ar fi dat doi ani. De ce mi s-o fi întâmplat tocmai mie? Procurorul a fost un porc. În ce termeni bombastici vorbea despre „datorie”, despre „patrie”, despre „trădarea idealurilor” – ca şi cum aş fi fost un criminal… Sau ca şi cum aş fi fost un sclav, iar patria un stăpân nemilos, care nu cunoaşte îndurare. Nici măcar nu mi-au anun¬ţat părinţii. Probabil au făcut-o după condamnare. Dacă ar auzi Ica… Iar Ica! La naiba, nu trebuie să mă gândesc la ea. Altfel o să înnebunesc.. ”Nu, nu trebuie…”
– Ce te încrunţi aşa? – observă că Deget îl urmăreşte cu atenţie.
– Nu- i nimic, mă gândeam…
– Ascultă, amice – spuse Deget pe un ton grav – dacă o să te gândeşti, sau dacă o să gândeşti – în general – n-o s-o scoţi la capăt!
– Ce-ai vrea să fac?
– Nimic deosebit: să te comporţi ca o vită mânată din urmă. Sunt alţii care să gândească pentru tine. Tib nu răspunse. „Are dreptate, la urma urmei.” Din spate îi ajunse o maşină, care îi depăşi, stârnind un val înecăcios de praf.
– Haleala! – anunţă Deget. Deţinuţii se înviorară la vederea maşinii.
– Cum se bucură! – gândi Tib, cu voce tare.
– Şi tu o să te bucuri. După câteva zile, subiectul care o să te pre¬ocupe cel mai mult o să fie maşina asta!
– Hai, Deget, că exagerezi!
– Daaa?! Bine, prietene, mai vorbim. În aer zburau tot felul de gângănii. Unele, de mărimea unei unghii, zbârnâiau ca nişte minuscule avioane. Una îl pişcă pe Deget.
– Fi-v-ar mama voastră a dracului! – înjură, furios – Ăştia-s tăuni, cel mai mare chin, după sete! Tib începu să râdă.
– De ce dracu’ râzi? – se miră Deget.
– Ce te plesneşti aşa?
– Asta-i bună! Doar n-ai vrea să-i las să mă muşte ca pe-un stârv! După dispariţia maşinii, deţinuţii recăzură în muţenie. Se auzeau doar paşii, bufnind înfundat în praful gros. Covorul de nori dispăruse şi soarele răsărise strălucitor pe bolta sinilie. În zare, Tib observă nişte dâre negre.
– Ce-s alea?- întrebă, arătând cu mâna. Deget îşi miji ochii:
– „Alea” sunt şanţurile pe care le săpăm noi.
– Se cheamă c-am ajuns!
– Te bucuri?
– Tu nu?
– De ce să mă bucur? – se miră Deget.
– Să te bucuri că nu mai mergi, aşa, de nebun…
– Aş prefera să merg toată ziua, numai să nu sap.
– E atât de greu?
– O să vezi tu!
– Mă sperii!
– Nu te sperii, te previn! Ajunseră. Pe marginea unui şanţ îi aştepta un ofiţer: Pelicanul. Îi lăsă să se apropie, apoi făcu un semn către Labă:
– Ia zi-i, Labă, n-ai pierdut nici un pelican? Vlăjganul se înfoie ca un curcan:
– Nici unul, domnule locotenent! – spuse mândru, ca de cine ştie ce ispravă. Ofiţerul dădu aprobator din cap:
– Bravo, Labă! Acum împarte-i şi dă-le norma. Labă se întoarse spre formaţie:
– Pe un rând adunarea!
– Le dai câte zece metri! Care nu termină până deseară, merge în sal¬turi la cazarmă! Şi dacă mai trăieşte, la noapte face planton! E clar, Labă? – spuse ofiţerul, şi se îndepărtă. Labă începu să măsoare cu pa¬sul porţiunea de teren pe care trebuia s-o sape fiecare.
– Face paşii prea mari! – protestă Tib. Deget îl trase de mână:
– Taci dracului, din prima zi faci scandal? Vrei să te bată iar? Tib nu mai spuse nimic. Când îi veni rândul, după Deget, Labă îi numără unsprezece paşi, în loc de zece.
– Ai măsurat cu unul mai mult – îl atenţionă Tib. Vlăjganul rânji:
– Asta pentru că-mi eşti simpatic! Lui Tib îi veni să-l scuipe. Se abţinu. ” Mă omoară ăsta.” După ce termină de măsurat, Labă făcu mâinile pâlnie la gură, şi strigă să-l audă toţi:
– Atenţiune! Săpaţi doi metri adâncime pe juma’ de metru lăţime!
– Cu ce măsurăm? – întrebă, naiv, Tib. Labă se întoarse spre el:
– Cu p…! Pui cam multe întrebări, piciule! Nu te văd bine! „Să-ţi împrumut ochelarii” – vru să-i răspundă Tib, dar îşi înghiţi replica. Deţinuţii începură să sape. Deget stătea sprijinit în coada cazmalei şi privea undeva, în zare.
– Nu începi? -întrebă Tib. Deget tresări:
– Încep, n-aş mai începe – zise încet, şi începu să sape. Tib înfipse şi el cazmaua în pământ. Dădu de câteva ori şi remarcă:
– Se sapă uşor!
– Asta s-o spui deseară – îi tăie Deget avântul. Se auzea numai zgomo¬tul cazmalelor înfipte, şi icniturile deţinuţilor. Labă stătea tolănit deoparte şi fuma. Slobozea rotocoale mari de fum spre ceilalţi, parcă provocându-i.
– Dă, mă Labă, şi mie un fum – se rugă un deţinut înalt şi sfrijit. Labă îl privi cu un ochi:
– Ai răbdare, mă, să mai trag eu! Nu vezi ce mare e? Te caci la umbra ei! Îi aruncă chiştocul, după ce mai trase câteva fumuri bune. Celălalt îl apucă lacom şi începu să sugă pătimaş.
– E bună, mă? – întrebă, batjocoritor, Labă.
– Bună! – oftă celălalt. Tib privi scena cu uimire. „Ăsta parca ar fi stăpân de sclavi! Dumnezeule! Cum e posibil aşa ceva, la final de secol douăzeci?! Ce fel de fiinţe suntem oare… Oameni în nici un caz! Dacă putem să ne batem joc de semenii noştri, nici pe departe nu ne putem numi oameni…”
– Iar gândeşti! – îl trezi Deget la realitate. Era transpirat şi se dezbrăcase de cămaşă. De slab ce era, puteai să-i numeri cu uşurinţă coastele. Tib reîncepu să sape. Aproape o oră nu se opri deloc. Când, în sfârşit, îşi trase răsuflarea, tremura din toate încheieturile. Se auzi un fluierat. Ofiţerul făcea cuiva din mână. Labă sări sprinten în picioare.
– Hai, opriţi-vă! La mâncare! Deţinuţii aruncară cazmalele şi o luară la goană în direcţia ofiţerului.
– Hai, Tib, să mâncăm! – zise Deget, văzând că acesta nu se mişcă. Porniră încet, tremurând.
– Cum e? – se interesă Deget.
– Simt că mor! – răspunse, răguşit, Tib. Gâtul i se uscase de praf şi de oboseală. Se aşezară la rând. Labă făcea pe bucătarul. Dintr-o marmidă slinoasă, turna mâncarea în gamele, pe care le lua dintr-o ladă alăturată. Glumea mereu pe seama nerăbdării celorlalţi. Când ajunse la rând, Tib observă că polonicul cu care se împărţea mâncarea era ceva mai mare decât o lingură. Dintr-o altă ladă primi pâinea: o bucată uscată şi neagră. Se trânti, gemând, lângă Deget, care începuse să mes¬tece de zor. Sorbi câteva înghiţituri de ciorbă. Scuipă scârbit: nu avea nici un gust, doar un vag iz de lături. Vărsă castronul. Deget îl privi cu coada ochiului. El dăduse, deja, şi ciorba şi pâinea gata.
– Nu vrei felul doi? îl întrebă întinzând mâna după castron. Tib i-l dădu şi muşcă din pâine. Deşi uscată, pâinea mirosea puternic. „E dos¬pită” – îşi spuse. Când Deget îi aduse castronul cu felul doi, începu să înfulece fără să se uite ce conţine. După ce termină, se apucă cu mâinile de burtă, şi fugi ceva mai colo. Icni de câteva ori şi vomă totul. „Naiba s-o ia de treabă, dacă mi se mai întâmplă câteva zile la rând, mă curăţ!”. Deget se ridică şi veni lângă el:
– Bărbate, trebuie să te obişnuieşti cu mâncarea asta… Altfel, cum vrei să supravieţuieşti?
– Bine. O să încerc. – răspunse, şi scuipă. Câţiva deţinuţi priviseră scena cu ochii goi, lipsiţi de expresie. Nu păreau îngreţoşaţi de faptul că Tib vomase aproape lângă ei. Continuau să mestece cu o poftă oarecum absentă. Ceea ce-l mira pe Tib cel mai mult, era puterea lor de adaptare. Nu păreau impresionaţi de nimic. Nici de munca grea, nici de zăpuşeală, nici de mizeria propriului trup şi, în general, păreau să nu aibă habar că pe lume exista şi ceva mai bun decât batalionul disciplinar. „Probabil au un puternic simţământ de vinovăţie, ceea ce mie îmi lipseşte.” – îşi spuse Tib. Apoi tot el îşi răspunse: „Au pe naiba! Sunt pur şi simplu nişte vite şi, dacă nu mă înşel, de când e lumea, specimene asemănătoare au constituit marea tagmă a celor mulţi şi proşti: oameni care niciodată nu s-au întrebat de ce soarele e pe cer şi ei pe pământ şi nu invers… Sunt convins că dacă toţi deţinuţii ar refuza să muncească, li s-ar îmbunătăţi condiţii¬le. Doar n-ar putea să-i împuşte pe toţii. Batalionul nu şi-ar mai jus¬tifica existenţa.”
– Gata, scularea! – anunţă Labă bătând din două castroane goale. Deţinuţii se ridicară anevoie, şi, pe rând, depuseră castroanele într-o ladă deasupra căreia bâzâia insistent un roi de muşte. Apoi reîncepură lucrul fără să mai aştepte vreun ordin. Tib ridică cazmaua de jos şi o scutură cu palma, începu să râdă:
– Ştii ceva, Deget? După ce scap de aici mă fac gropar! Cred că în doi ani o să capăt destulă experienţă.
– Vezi să nu te îngroape alţii pe tine! – replică Deget, fără pic de zâmbet. Se apucară de lucru în tăcere. Deget săpa cu o expresie de ură întipărită pe faţa negricioasă. Când Tib ajunse cam la un metru adâncime Deget sparse tăcerea.
– Aruncă pământul mai departe, altfel, când o să ajungi mai jos, o să-ţi cadă în cap! Tib îşi şterse transpiraţia:
– Deget, nu s-ar zice că nu te pricepi la săpat şanţuri! Deget se strâmbă cu dezgust:
– Dacă ar fi după mine, aş prefera să nu am habar de aşa ceva! îmi stric mâinile, ce mai!
– Şi ce dacă, doar nu eşti femeie!
– Eşti prost! – îl apostrofă Deget – ţi-am spus doar, că acasă trăiesc din furat… ori, dacă îmi stric mâinile, adio, meserie!
– Deget, nu ţi-e ruşine să-mi spui mie toate astea?
– De ce? – întrebă Deget, cu prefăcută naivitate. La urma urmei, e o meserie ca oricare alta, numai că cere mai multă fineţe şi mai multe riscuri… Tib se cruci :
– Grozav fel de a vedea viaţa ai tu! De fapt, te impresionează în vreun fel viaţa de aici? Deget se scarpină în creştet, după care răs¬punse privindu-şi unghiile cu atenţie:
– Dacă mi-aş face gânduri, aşa ca tine, precis aş mierli-o! Mă întrebi dacă mă impresionează viaţa de aici… Hm! Sigur ca mă impresionează, dar încerc să nu mă gândesc la asta. Ştii, acasă aveam un vecin care săvârşise un omor… când l-au închis, eu eram pe ţeava tunului. Ştii cât a făcut? Douăzeci şi cinci de ani! Şi s-a întors acasă. Crezi că dacă s-ar fi gândit în fiecare zi la libertate, ar fi rezistat?
– Probabil că nu – recunoscu Tib – dar spune-mi, vecinul tău se mai comporta ca un om normal?
– Ce-i drept, nu chiar. Avea un fel de a se mira de libertate. Ştii ce spunea? „Uite, dacă vreau să mă duc acolo – şi-mi arăta trotuarul de alături – mă duc!… Dacă vreau să stau aici, stau aici! Nimeni n-are treabă!”. Şi apoi începea să râdă, ca şi cum chestia asta l-ar fi amuzat grozav. Labă se apropie de ei:
– Ia mai lăsaţi, mă, pălăvrăgeala şi daţi-i drumul la treabă!
– Mai schimbăm şi noi o vorbă – zise Deget, într-o doară. Labă îl privi ca pe o gânganie neînsemnată:
– Vezi, Deget, să nu-ţi schimb eu câteva peste moacă! – spuse, şi se îndepărtă agale. Tib scrâşni din dinţi:
– Porcule!
– ÎI urăşti, nu-i aşa? – întrebă D get zâmbind.
– Te pomeneşti că tu nu mai poţi de dragul lui! Deget începu să râdă:
– Nu, nu, dar nu-l bag în seamă!
– Eu nu pot să nu-l bag în seamă!
– Dacă pui toate la inimă, nu trăieşti mult!
– Asta-i! răspunse Tib, furios, şi reîncepu să sape. Se pornise vântul.Nu avea o direcţie precisă, părea să bată din toate părţile. Deţinuţii se întorceau după cum învăluia, încercând să evite nisipul care le umplea ochii şi gura. Undeva, la câteva sute de metri se găsea o cisternă ruginită. Din când în când, câte un deţinut mergea până acolo şi bea apă. Tib observă şi-i arătă lui Deget:
– De acolo beţi apă? Deget încuviinţă.
– Trebuie să fie caldă, nu-i aşa?
– Aşa e. Caldă şi puturoasă.
– Nu o împrospătează?
– Păi, în fiecare dimineaţă, maşina aduce două bidoane cu apă, care sunt deşertate în cisternă, peste apa din ziua precedentă. Aşa că apa e reîmprospătată.
– Nu mergi să bei? – îl îndemnă Tib.
– Ba da. Răsuci robinetul. Era ruginit, se învârtea greu. Apa începu să curgă, un firicel subţire. Tib bău lacom apa caldă şi stătută. Avea un gust leşios şi dulceag.
– E coclită… cum naiba nu dă pântecăraia în voi?!
– Chestie de obişnuinţă! – răspunse Deget, evaziv. Tib îşi spălă îndelung ochelarii, apoi îi şterse cu un colţ al cămăşii. În spatele cisternei, la umbră, stătea trântit ofiţerul. Nu părea să-i observe. Fluiera o melodie tristă, o romanţă, sau ceva asemănător. Se îndepărtară. Se apropia înserarea. Majoritatea deţinuţilor îşi terminaseră norma. Ici şi colo, câte unul îşi finisa lucrarea. Tib,năduşit rău, trăgea din răsputeri, încercând să termine. Alături, Deget se mişca lejer şi parcă cu mai mult spor.
– Deget, eu nu mai pot! – spuse deodată Tib şi lăsă cazmaua. Şanţul îi venea până în dreptul gurii. Deget se opri să răsufle:
– Mai odihneşte-te! Şi nu te forţa, că nu ajută la nimic. Sapă încet! Tib oftă:
– Dacă sap încet nu termin nici mâine!
– Crezi tu! Las’ c-o să te obişnuieşti. Nici mie nu mi-a fost uşor la început. În prima zi am leşinat de trei ori, dar a avut Labă grijă să mă readucă în simţiri! Hai, gata vorba! Tib apucă cazmaua şi-şi scuipă în palme. Tâmplele-i zvâcneau, gata să plesnească. De fiecare dată când arunca pământul afară, simţea un junghi în şale. Îi venea să urle de durere şi disperare. Transpira mereu, sudoarea îi intra în ochi, iritându-i. În adâncime, pământul era argilos, şi cazmaua intra greu. În plus, pământul scos afară se adunase într-o movilă înaltă, ceea ce făcea lu¬crul şi mai dificil. Deşi scuipă mereu în palme, cazmaua, cu coada ei strâmbă, îi aluneca într-o parte. Nu mai avea putere să strângă mâinile şi pământul se vărsa mereu înapoi în şanţ. Gâtul uscat îi dădea mereu senzaţia de vomă. „Nu mai pot! Nu mai pot! De o mie de ori, nu mai pot! „Mişcările îi deveniră dezordonate. Deşi-şi dădea seama că efortul său e zadarnic, continua cu încrâncenare. Gâtul îi amorţise de parca i-ar fi fost strâns într-o menghină. „E o nebunie ce mi-se întâmplă! Doar nu sunt sclav! Dacă n-o să pot termina, n-o să termin, şi gata!” Aruncă cazmaua şi se aşeză pe fundul şanţului.
– Ce faci?! – întrebă Deget, perplex.
– Nu mai pot, domule, nu înţelegi? – strigă furios. Câţiva deţinuţi întoarseră capul. Unul dintre ei îl înjură urât, dar lui nu-i pasă. Îşi lipi fruntea transpirată de pământul umed şi răcoros, apoi începu să plângă. Aproape fără să-şi dea seama. Simţi o mână pe umăr. Ridică fruntea: Deget.
– Lasă-mă-n pace!- strigă, printre sughiţuri. Deget îl apucă, furios, de cămaşă:
– Ce tot boceşti ca o muiere?! Ce, crezi că ceilalţi o duc mai bine? Ce fel de bărbat eşti? Spune! – îi zise, zgâlţâindu-l. Tib încetă să mai plângă şi îşi şterse ochii cu palmele murdare.
– Bine. Uite, nu mai plâng… Sunt bărbat – n-aş mai fi! Deget zâmbi ironic:
– Mă, prea te crezi tu buricul pământului! Dacă n-aş mai fi văzut oameni, mai c-aş crede că lumea începe şi se sfârşeşte cu tine! Tib se enervă:
– Deget, îţi baţi joc de mine? Deget zâmbi inocent:
– Eu?! Doamne-fereşte! Numai că – spuse, schimbând tonul – am impresia că tu-ţi baţi joc de tine!
– De ce?
– Uite-aşa! O să-ţi spun altădată. Acum, ridică-te cătinel, să nu te spargi, şi apucă-te de săpat. Imediat sfârşesc şi eu şi vin să te ajut. Şi fii băiat cuminte, c-o să dai de dracu’! Tib îl ascultă, ca un copil. Îi fu ruşine că plânsese. Se ridică şi-şi apucă cazmaua. Lucra fără spor, dar şi fără disperarea de mai înainte. Deodată, se simţi vesel, aşa, fără motiv. Deget îşi făcu cruce:
– Tib, ţie-ţi lipseşte o doagă! Acum cinci minute plângeai de să-mi sfâşii inima, şi brusc te-a apucat fluieratul! Doamne-păzeşte! Tib ridi¬că nepăsător din umeri, fără să răspundă. De la o vreme, Deget veni să-l ajute.
– N-are rost să te consumi – vorbi el – nu-ţi ajută la nimic. Gândeşte-te la ceva frumos şi sapă. Aşa nici n-o să-ţi dai seama când termini.
– Deget, frumos ştii tu să vorbeşti. Parcă ai fi sfântul loan Gură de aur! Dacă ar fi la fel de frumos şi săpatul…
– Du-te dracului! – se înfurie Deget.
– Deget ţi-ai terminat norma? Deget întoarse capul şi-l văzu pe Labă sus, pe marginea şanţului. Se sprijini în coada cazmalei şi-l privi, mijindu-şi ochii:
– Păi… am cam terminat-o!
– Şi de ce nu-l laşi şi pe ăsta să termine? Deget făcu ochii mari:
– Da’ ce, nu-l las? Nu vezi că-l ajut?! Labă se încruntă:
– De ce să-l ajuţi? Ce, el n-are mâini? Ieşi imediat afară!
– Şefule, fii uman, i-o fi venind şi lui greu, e prima zi! Lasă-mă să-l ajut. Labă sări în şanţ şi-l apucă de umeri:
– Mă, tu nu-nţelegi?! Ieşi afară că-ţi scap câteva de nu te vezi! Deget se dădu bătut:
– Bine, şefule, de ce te superi? Apoi se întoarse spre Tib:
– Trage tare, că termini! Labă îl îmbrânci, şi ieşiră amândoi din şanţ. Tib rămase singur. „Pot să mă dau peste cap, şi tot nu sfârşesc!” – îşi spuse. ÎI auzi pe Labă strigând: „Adunarea! „. Lăsă lucrul baltă şi ieşi din şanţ. Deţinuţii se adunaseră într-o formaţie curioasă, pe mai multe laturi şi rânduri. Când îl zări venind, Labă îl întrebă dispreţuitor:
– Mă, tu ai terminat norma? Tib clătină din cap:
– Nu prea…
– Cum nu prea, tâmpitule?! Faci mişto? Marş înapoi! Tib se răsuci şi intră din nou în şanţ. Peste câteva clipe, Labă se apropie, însoţit de ofiţer.
– Uitaţi-l, domnule locotenent, ăsta-i! – spuse Labă şi întinse mâna spre Tib, arătându-l ca pe o gânganie scârboasă: „Ce porc e !”– îşi spuse Tib, dezgustat. Ofiţerul păru să cântărească situaţia:
– Ce-i, pelicanule, din prima zi îmi faci probleme? Tib luă poziţia de drepţi:
– Nu mai pot, domnule locotenent… Ofiţerul se prefăcu mirat:
– Ce vorbeşti?! Dar ceilalţi cum pot?
– Ceilalţi sunt obişnuiţi, domnule loco…
– Gura! Nu comenta! – vocea ofiţerului deveni dură, metalică. Labă – se întoarse el spre vlăjgan – la întoarcere face siguranţa formaţiei! În ochii lui Labă se ghicea o imensă satisfacţie.
– Ieşi! – spuse ofiţerul. Tib ieşi, oftând. Nu-l supăra pedeapsa, cât răutatea vlăjganului. „Ce inimă de câine, Doamne-Dumnezeule!”. Se piti într-o margine a formaţiei. Un deţinut oacheş îi şopti:
– Ai belit-o! Tib se întoarse:
– Te bucuri, nu-i aşa?! Celălalt roşi şi tăcu pentru o clipă.
– Ia uite la el, bobocul! – spuse, apoi, nesigur. Labă alinie formaţia, pregătind-o de plecare, sub privirile absente ale ofiţerului. Îi numără, mai mult din obişnuinţă, pentru că ştia că sunt toţi. Când îl zări pe Tib se opri din numărătoare:
– Tu ieşi din formaţie! Ai auzit ce ai de făcut, nu? Tib se conformă. Îl căută din ochi pe Deget şi îi întinse cazmaua. Labă observă:
– Nu, nu, micule, cazmaua o păstrezi cu tine! Tib înghiţi în sec şi-l ascultă. „A face siguranţa formaţiei” era o pedeapsă care consta în ocolirea în fugă a formaţiei aflate în mers. În timp ce trupa mărşăluieşte, cel pedepsit aleargă în jurul ei. Treabă grea, deoarece distanţa se dublează, dacă nu cumva se triplează. Deci, dacă trupa străbate, să zicem, trei kilometri, cel pedepsit străbate şase. Dacă trupa străbate zece kilo¬metri, cel pedepsit străbate (în fugă) douăzeci – şi aşa mai departe. Însă, nu se poate pune problema zecilor de kilometri, pentru că după câţiva străbătuţi în felul acesta, nenorocitul respectiv cade. Tib cunoştea pedeapsa, deşi nu o mai primise niciodată. În timpul stagiului militat fusese un soldat model, aşa că pedepsele, de orice fel, îi erau complet străine. Acum aştepta cu înfrigurare plecarea, întrebându-se ce se va întâmpla cu el. În sfârşit, ofiţerul păru să-şi fi adus aminte de deţi¬nuţi. Îi făcu semn lui Tib să se apropie şi le vorbi celorlalţi cu glas răspicat:
– Pelicanilor, uitaţi-vă la ăsta! Din prima zi nu şi-a făcut norma! Ochii deţinuţilor îl priveau pe Tib cu batjocură.
– Drept pedeapsă – continuă ofiţerul – o să facă siguranţa formaţiei! Sper că la cazarmă o să vă răfuiţi cu el, ca pe viitor să nu vă mai facă nici un fel de probleme! Altfel o să aveţi şi voi de suferit de pe urma lui! Se auziră murmure de aprobare. Câţiva ameninţară: ” Las’ că vezi tu…”. Tib îi privi şi un val de ură îi întunecă pentru o clipă, mintea: de ce îi voiau răul, doar nu le făcuse nimic. Nu terminase nor-ma şi fusese pedepsit. Cu ce îi afecta pe ceilalţi lucrul acesta? Pe de altă parte, îşi dădea seama că ofiţerul ştia să-i stăpânească pe de¬ţinuţi, asmuţindu-i pe unii împotriva celorlalţi.
– Ştii ce ai de făcut? -întrebă ofiţerul, în clipa în care trupa porni. Tib încuviinţă.
– Atunci dă-i drumul! – spuse ofiţerul, aproape solemn. Începu să alerge încet, cruţându-şi forţele. Nu se mai simţea obosit. Gândul îi fugi acasă….
…O cunoscuse întâmplător. Cu totul întâmplător. Cu câţiva ani înainte. Condusese un prieten la gară, la un tren de noapte şi la în¬toarcere, pentru a scurta drumul, o apucase pe o străduţă dosnică care dădea în spatele casei lor. Mergea afundat în gânduri. Prietenul său se certase cu părinţii şi hotărâse să-şi ia soarta în propriile mâini. Pornise în lume, fără un plan anume. Tib nu fusese de acord cu hotărârea prietenului său. Considerase că o simplă ceartă de familie nu merită un asemenea gest. Părinţii sunt părinţi chiar şi atunci când n-au dreptate. Tocmai se gândea ce-ar fi făcut el dacă ar fi fost într-o situaţie asemănătoare, când auzise un ţipăt sfâşietor. Privise speriat în jur. În întuneric, undeva, în faţă, se dădea o luptă. Se auzeau icnituri înfundate, şi glasul rugător al unei fete, care şoptea cu gre¬utate: „lăsaţi-mă! Vă rog lăsaţi-mă!”. Se apropiase cu teamă. Doi bărbaţi, destul de maturi, după cât îi îngăduise întunericul să zărească, se chinuiau să tragă o fată pe poarta unei case. Unul o apucase de păr, iar celălalt de mâini. Fata se împotrivea cu disperare. Tib se oprise lângă ei, fără să fie observat şi întrebase cu glas tremurat: „Ce se întâmplă?”. Cei doi se opriseră speriaţi. Fata profitase de situaţie şi scăpase din mâinile lor. Furios, unul dintre agresori îl plesnise pe Tib peste ochi, trântindu-l la pământ. Tib se trezise simţind mângâierea unei mâini pe frunte. O voce catifelată îl întrebase „Eşti bine?”. Abia apucase să şoptească un „da” înăbuşit, că fata şi dispăruse. Uitase incidentul, trecuse vreo săptămână, dar pe faţă mai păstra urme¬le loviturii pe care o primise. Se întorcea de la şcoală cu capul în nori, ca de obicei, când, deodată simţise două mâini mici şi fine acoperindu-i ochii. Întreg trupul îi fusese străbătut ca de un şoc electric. Se oprise neîndrăznind să rupă vraja care îl cuprinsese. Stătuse o vre¬me aşa, până când o voce caldă, copilărească, îl întrebase: „Ghici, cine e?”. Trezit parcă dintr-un vis, se întorsese: în faţa sa se afla tânără blondă, fantastic de frumoasă, care îl privea cu simpatie. Tib se fâsticise, neştiind ce să răspundă. Fata însă se purta de parcă l-ar fi cunoscut de când e lumea: „Ce mai faci?” Tib ridicase din umeri: „Bine”. Se întreba de unde îl cunoştea fata. „Vrei să ne plimbăm?” – propusese ea. Tib acceptase, spunându-şi că, probabil era vorba de o confuzie. După câţiva paşi, necunoscuta îl oprise :”Îţi mulţumesc!” „Pentru ce?”. „Pentru seara aceea. ..Dacă nu interveneai tu, cine ştie ce s-ar fi întâmplat.” În mintea lui Tib se făcuse lumină: necunoscuta era fata din seara în care mâncase bătaie. „Aha!” – exclamase el, dumirit. Fata râsese, arătându-şi dinţii albi şi mărunţi. „Eu sunt Ica” – se prezentase, întinzându-i mâna. „Tiberius… aşa mă cheamă” – rostise automat .”Tiberius? E un nume roman…” – observase fata. „Da, într-adevăr” – încuviinţase el. Apoi tăcuseră. Tib o cercetase pe furiş: sta¬tură mijlocie, suplă, frumoasă, foarte frumoasă. Nu-şi putuse da seama de culoarea ochilor. Când îl privea, simţea că se pierde cu firea. Avea un fel de a privi direct, cumva neplăcut, dar dătător de fiori. Fără să fie întrebată, Ica îi explicase că lucrează de câteva luni la o fabrică din orăşelul lui, că nu cunoaşte pe nimeni, şi în final îi propusese, rugându-l să fie de acord, să devină prieteni. „Oricum, îţi datorez recunoştinţă pentru seara aceea” – încheiase ea. Tib fusese uimit dintru început de dezinvoltura cu care îi vorbea fata.. Îşi dăduse seama că se va îndrăgosti de ea. Aşa cum nu se rnai îndrăgostise nicio¬dată. În ziua aceea nu se mai întâmplase nimic între ei. Se despărţiseră în apropierea casei lui, Ica locuind într-o margine a orăşelului. La despărţire, Tib hotărâse să preia iniţiativa, şi-i propusese o întâlnire pentru seara următoare. Ica îl refuzase zâmbind: „Când va fi momentul o să te caut eu”. Tib amuţise, neştiind ce să creadă. În aceeaşi noapte o visase. A doua zi încercase s-o întâlnească dar fără succes. Bătuse în zadar străzile. Dintr-odată, în sufletul său se produsese o schimbare uriaşă: elevul timid, silitor şi atent se îndrăgostise. Devenise aiurit, neatent la ore. De câteva ori zâmbise în timpul explicaţiei profesorului de matematică, ceea ce-l determinase pe acesta să-l sfătuiască caustic : „Domnule elev, dacă eşti tâmpit, du-te la un medic, nu te hlizi în timpul lecţiei!”. Bineînţeles că toată clasa râsese. Acasă, era stăpânit de sentimente confuze: ba o iubea până la adoraţie, ba o dispreţuia (de fapt, încerca s-o dispreţuiască) socotind-o neserioasă. După câteva săptămâni, când pierduse speranţa de a o mai întâlni, o găsise aşteptându-l în faţa şcolii. „Ce faci, mergem la un film? ” – întrebase ea, de parcă s-ar fi despărţit de-abia de vreo oră. Tib acceptase, neîndrăznind să-i reproşeze absenţa îndelungată. Intraseră la cinema, rula un film prost, nimeni din sală nu era atent la ce se petrece pe ecran. Cu un curaj pe care nu şi-l bănuise, încer¬case să o sărute acolo, în întuneric, dar fata îl îndepărtase cu delicateţe şi râsese. Dinţii albi ai fetei (dinţi de fiară, cum avea să-i numească mai târziu) sclipiseră în întunericul sălii. O cuprinsese în braţe şi o sfârşeală dulce îi moleşise trupul. Simţind-o caldă, fremătândă în braţele sale, îşi pierduse orice capacitate de a gândi lucid. Prima dată, atunci, la cinema, această pierdere de sine îl fascinase. Mai târziu avea să-l îngrozească…
Era lac de năduşeală. Respiraţia îi deveni greoaie şi o durere ascuţită îi străpunse coşul pieptului. Totuşi, continuă să se învârtă mecanic în jurul formaţiei. Deţinuţii din faţă, probabil cuprinşi de mi¬lă, încetiniseră pasul dar asta nu-i mai folosea la nimic. Auzea ca prin vis îndemnurile lui Labă: ”Haideţi, mă, mai repede fi-v-ar mama al dracului!”. Câteodată genunchii îi slăbeau, şi atunci credea că se va prăbuşi, dar cu un efort suprem, reuşea de fiecare dată să rămână în picioare. Nu se gândea, acum, la nimic. Amintirile de acasă, Ica, totul îi dispăruse din minte. Undeva, în subconştient, o idee: să se oprească! Ideea nu reuşea să devină faptă, oboseala îl îndobitocise. Străbătuseră câţiva kilometri. Din formaţie, Deget îl privea cu milă, deşi şi el se simţea frânt. „Dumnezeule, să nu moară!” – se sperie Deget deodată. Tib începuse să horcăie, dar tot nu se oprea. Deget îşi făcu loc prin¬tre deţinuţi şi rămase în urmă. Labă mergea în spate, privindu-l amuzat pe Tib:
– Mă, Labă, fii, mă boier, pupaţi-aş sufletul! – începu Deget mieros. Labă se încruntă:
– Ce vrei, Deget?
– Mă boierule, lasă-l, mă, să se oprească, c-o mierleşte şi-o să-l ai pe conştiinţă! Te fac cu trei pachete de ţigări, mă! — îşi întări Deget argumentele. La auzul cuvântului „ţigări”, lui Labă îi sclipiră ochii: ţigările erau supremul lux în batalion. Trei pachete de ţigări erau o mică avere. Totuşi, ca să nu pară impresionat, Labă făcu o mu¬tră nepăsătoare.
– Fugi, mă de aici, cu ţigările tale! E pedepsit şi gata! Deget îşi dădu seama că celălalt muşcase momeala. „L-am prins de nas!” – se bucură în sinea sa. Începu din nou, ieşind din formaţie:
– Mă Labă, trăiţi-ar familia, mă! Să-mi moară ce am mai scump,
dacă nu te fac cu trei pachete de ţigări! Lasă-l, mă, pe nenorocitul ăsta, că moare! Labă îl apucă de guler:
– De unde faci tu, puţă, rost de trei pachete? Deget îi făcu cu ochiul, deşi-i venea să-l scuipe:
– Treaba mea! Vlăjganul mai stătu o clipă pe gânduri, apoi lăcomia învinse:
– Bine, Deget, du-te şi-l opreşte, că s-a tâmpit de când se învârte…Da’ vezi, la cazarmă…. Deget îşi lipi palma în dreptul inimii
– Pe cuvânt, mă…

TREI

Îşi reveni abia în lagăr. De fapt, nu-şi reveni dintr-o dată. Mai întâi auzi vocea ofiţerului, venind, parcă, de departe:
– Ce-i, pelicanule, parcă ai fi după o beţie straşnică! Nu răspunse, şi ofiţerul se îndepărtă. Intră în dormitor şi căută, nă¬uc, un pat liber. Libere erau mai multe, dar toate lângă fereastră, unde era curent, chiar şi când nu bătea vântul. Dar acum, numai de asta nu-i păsa. Se trânti încălţat pe patul de jos şi închise ochii. După câteva clipe, trupul îi fu cuprins de o moleşeală plăcută. Adormi. În acest timp, fiind sâmbătă, deţinuţii se pregătiră de baie. Nu cu prea multă tragere de inimă, lucru explicabil, de vreme ce hainele fiind jegoase şi lenjeria de pat infectă, baia aproape că devenea inu¬tilă. Stăteau în paturi cu mâinile sub cap, şi-n dormitorul lung şi pu¬turos nu se auzeau decât respiraţiile lor. Sâmbăta seara era momentul cel mai trist. Atunci toţi deţinuţii – buni, răi, proşti, deştepţi – deveneau umani. Fiecare se gândea probabil acasă, la ce-ar fi făcut dacă ar fi fost liber: film, restaurant, petreceri, poate o plimbare cu o fată… Toţi aceşti tineri, care de-a lungul săptămânii erau o masă amorfă, sâmbătă seara se transformau, fie doar şi pentru câteva clipe. Până şi capetele de ţigări – altmiteri mai scumpe decât aurul -se dădeau cu mai multă uşurinţă. În mintea fiecăruia se iţea câte un crâmpei din viaţa de odinioară, când şi ei erau oameni normali. Şi totuşi, cu toată tristeţea care se oglindea pe chipurile lor, deţinuţii nu plângeau. Stăteau aşa, împietriţi, fără ca vreun muşchi al feţei să li se clintească. Viaţa grea, de puşcărie, amestecată cu rigiditatea şi, uneori, cu stupiditatea regulamentelor militare, le secaseră lacrimile. Aceasta era atmosfera, când în baracă intră bocănind un sergent-major destul de tânăr, atât de blond încât părul său părea alb. Se opri la mijlocul intervalului şi strigă cu o voce seacă:
– Atenţiune!
Nu fu luat în seamă. Nici subofiţerul nu păru să se sinchisească. Continuă cu aceeaşi voce seacă:
– Flăcăi, şi-n sâmbăta asta schimbaţi lenjeria între voi! De unde drac’ să vă dau alta curată?! – se supără el deodată, deşi nimeni nu spusese nimic. Îşi izbi nervos palmele de coapse şi zise, cu o voce ceva mai blândă:
– În juma’ de oră intraţi la baie! – după care se răsuci pe călcâie şi porni spre ieşire. De undeva, dintre paturi, se auzi un glas pre¬făcut piţigăiat:
– Du-te-n p…mă-tii! Subofiţerul se întoarse fulgerător, dar întrebă fără convingere:
-Care eşti, bulangiule? Nu se auzi nici un răspuns. Vru să mai spună ceva, dar renunţă şi ieşi. Intrarea subofiţerului stricase vraja aducerilor-aminte. Toţi începură să înjure, care mai de care mai porcos. Deşi printre ei existau turnători, deţinuţii nu se sinchiseau: cel care era prins, era un om terminat. Săriră din paturi, lovind cu picioarele uneltele aruncate alandala, certându-se între ei pentru te-miri-ce, luându-se la harţă, trăgându-şi palme, înjurându-se. Acum, când nici ofiţerul, nici Labă nu erau cu ei (sâmbătă seara Labă chefuia cu ofiţe¬rul în camera acestuia) personalitatea fiecăruia, cu calităţile şi mai ales cu defectele inerente, ieşea cu violenţă la iveală. Într-un coIţ, între paturi, un deţinut scund şi exagerat de gras, poreclit Tomberon, îl judeca pe un ins înalt şi adus de spate, cu faţa plină de coşuri:
– Bine, dumnezeii mă-tii – spunea grasul, roşu de supărare – pentru câteva nenorocite de porţii de fasole, vrei să te ţin pe ţigări toată viaţa?! Celălalt nu păru să se sinchisească. Îi răspunse cu glas ră-guşit:
– Lasă, grasule, nu te mai forţa atâta, să nu crăpi! Şi dacă vrei să ştii, „nenorocitele” acelea de porţii n-au fost câteva, ci vreo zece! Grasul se sufoca de indignare:
– Mă, căcat cu piele, dar câte ţigări ţi-am dat pentru asta?! Celă¬lalt dădu nepăsător din cap:
– N-ai decât, să nu-mi mai dai! În câteva clipe ajunseră la bătaie. Grasul sufla greu, şi încerca să-l pocnească pe coşuros fără să facă prea multe eforturi. Acesta, mult mai agil, se ferea cu dexteritate, şi din când în când îl pocnea peste cap cu pumnul său osos, ceea ce-l făcea pe gras să dea la iveală un potop de înjurături porcoase. Încăierarea ar fi durat mult, dacă nu s-ar fi făcut auzit glasul lui Labă:
– Bă, haideţi la scăldătoare! Era beat, şi obrajii săi, de obicei gal¬beni, se înroşiseră, bătând în vineţiu. Trăgea cu sete dintr-o ţigară cu filtru, făcându-i pe fumători să saliveze. Deţinuţii îşi scoaseră de sub saltele prosoapele, nişte cârpe vineţii, care fuseseră cândva albe. Fiecare avea câte o coajă de săpun pământiu, urât mirositor. Ieşiră. Baia era tot o baracă, ceva mai mică, de tavanul căreia atârnau câteva duzini de duşuri ruginite. Apa mai mult se prelingea decât curgea, şi, cine ştie de ce, venea în valuri – când prea rece, când prea fierbinte, făcându-i pe deţinuţi să înjure cu năduf. Pentru că înainte se perindaseră câteva serii de deţinuţi, încăperea era plină cu un abur gros şi puturos, Pe pereţii întunecaţi apa se prelingea în şiroaie, făcând dâre prin mucegaiul gros. Deţinuţii, goi şi zgribuliţi, se frecau cu osârdie deşi săpunul, de proastă calitate, nu făcea spume, ci doar un soi de clei vineţiu. Picioarele lor, vinete de frig, înotau într-o mocirlă groasă de câteva degete, rămăşiţă a atâtor şi atâtor săptămâni de necurăţenie. După ce se mai încălziră, deţinuţii începură să facă aceeaşi glumă proastă, de care nu se plictiseau niciodată: cei mai obraznici îşi loveau vecinul peste mână, făcându-l să scape coaja de săpun. În momentul în care se apleca s-o ridice, respectivul se trezea apucat de coapse, celălalt mimând actul sexual. Cu cât cel în cauză se supăra mai tare, cu atât veselia era mai mare. Gluma aceasta se lăsa, mai totdeauna, cu încăierări homerice, făcând ca de multe ori, deţinuţii să iasă de la baie mai murdari decât intraseră. De supravegheat, nu-i supraveghea nimeni, după fiecare serie care intra, uşa era închisă, subofiţerul care răspundea de această operaţie aşteptând afară, împreună cu sanitarul. Acesta, cu o mătură într-o mână, şi cu o găleată în cealaltă, îşi aş¬tepta victimele: urma deparazitarea. La ieşire, fiecare deţinut trebuia să iasă cu pantalonii în vine, aşteptând să-şi primească porţia de insecticid. Operaţia era cu atât mai supărătoare, cu cât, pe lângă faptul că inse¬cticidul avea un miros insuportabil, provoca şi usturimi cumplite, mai ales în zona organelor genitale. Sanitarul, tot deţinut, dar spilcuit şi nemuncit, făcea o distracţie din această penibilă îndeletnicire: muia bine mătura în găleată şi apoi începea să stropească din cap până în picioare. Deţinuţii îşi apărau instinctiv organele genitale, dar degeaba, lichidul se prelingea printre degete. Odată scăpaţi, îşi trăgeau pantalonii înjurând printre dinţi, pentru că pe faţă nu îndrăz¬neau: sanitarul avea sub mână cea mai preţioasă licoare: alcoolul. Şi era băiat bun, dacă bun poate fi numit un om care oferă (nu pe gratis) frecţie antireumatică drept băutură. Faptul că ceilalţi aveau nevoie de el îl determina să-şi permită lucruri pe care, într-o altă conjunctură, nu şi le-ar fi permis. Şi de data aceasta procedă ca de obicei: când uşa fu deschisă, şi deţinuţii dădură năvală cu pantalonii în vine, începu să-i stropească pe rând, din cap până în picioare. Nefericiţii strângeau din dinţi, cu ochii închişi, fără să protesteze. La un moment dat, un deţinut deschise ochii chiar în clipa în care mătura se abătea năprasnic asupra capului său. Când lichidul îi pătrunse în ochi, deţinutul urlă de durere.
– Ce-i preasfinte? – sanitarul îşi arătă dinţii ca de câine într-un rânjet larg. Deţinutul care urlase era un fost seminarist, un băiat blond şi pirpiriu. Clipi de câteva ori, apoi spuse liniştit, în timp ce-şi ştergea ochii înlăcrimaţi:
– Eşti un ticălos! Un ticălos ordinar! Rânjetul dispăru de pe faţa sanitarului. Se proţăpi în faţa seminaristului şi-l scuipă drept între ochi:
-Mă, vierme, tu mă faci pe mine ticălos?- şuieră printre dinţi. Seminaristul îşi şterse liniştit faţa şi-l privi cu dispreţ:
– Poate că şi ticăloşii îşi au rostul lor, Dumnezeu ştie! – spuse şi trecu mai departe. Sanitarul schiţă un gest nervos, dar plutonierul îl prinse de mânecă:
– Lasă- l naibii, ai de gând să mă ţii aici până mâine? Sanitarul îl privi sălbatic:
– Îl învăţ eu minte! Plesnea de furie: seminaristul nu se număra prin¬tre „clienţii” săi, aşa că mare lucru nu putea să-i facă; s-ar fi putut răzbuna numai în cazul în care acesta s-ar fi îmbolnăvit. Atunci da! La acest gând sanitarul se mai însenină, lucru care fu benefic pentru ceilalţi deţinuţi – deparazitarea se făcu de mântuială.
Odată cu sfârşitul igienizării, se înnoptă. Deţinuţii intrară în dormi¬tor. După ce se debarasară de prosoape, începură să-şi frece cu mâneci¬le cămăşii capetele tunse chilug, pentru a se încălzi. Baia, oricât de superficială, le făcuse bine – îi înviorase, trezindu-le pofta de flecăreală. Trântiţi în paturi, începură să discute aprins. Câţiva, mai libidinoşi, se strânseră în jurul unui individ poreclit „Calul, şi-l rugară să povestească una dintre nesfârşitele sale aventuri amoroase. Individul semăna într-adevăr cu un cal – mai ales din profil – şi se mândrea cu un sex de peste douăzeci de centimetri, cel mai mare din pluton. În clipele de răgaz, nu pierdea niciodată prilejul să se laude cu tot felul de obscenităţi. Era cam prostănac, n-ar fi fost în stare să cu¬cerească nici o capră, dar celorlalţi, deşi ştiau că minte, le făcea plăcere să-l asculte. Avea predilecţie pentru blonde şi de aceea, toa¬te femeile cu care se culca în închipuirile sale, erau blonde – neapărat şi frumoase. Nici de data asta nu se lăsă rugat, dar văzând că audito¬riul său e prea puţin numeros, strigă cu voce spartă:
– Ia veniţi, bă, să vă zic ce-am păţit cu nevasta primarului! O parte dintre deţinuţi săriră din paturi şi se apropiară, dornici să as¬culte o poveste porcoasă. Calul tuşi de câteva ori şi începu să poves¬tească cu ochii măriţi de plăcere:
– Bă, după cum ştiţi, eu acasă sunt zugrav. Şi, se vede treaba, nu unul oarecare, de vreme ce într-o dimineaţă vine mama şi mă scoală: „Hai, trezeşte-te, că te caută primarul!” Eu în ajun făcusem un chef cu nişte prieteni la un restaurant select. Şi să vedeţi ce restaurant…
– Hai, Calule – îl întrerupse un deţinut văzând că acesta începe să bată câmpii – ia-o pe cărare, nu te mai baga prin grădini! Calul se încruntă dar nu ripostă. Continuă, cu aceeaşi plăcere oglindită în ochi:
– Mă, cum vă spuneam, vine mama şi mă scoală: „Hai, că te caută prima¬rul!” Eu, năuc de băutură, mă întorc pe partea cealaltă. Mama nu se lasă: „Hai, mă, n-auzi că te caută primarul?” După ce m-am dezmeticit, întreb: „De ce mă caută?” „Nu ştiu – zice mama – te caută şi gata!”Atunci eu, aşa cu ochii cârpiţi, ies din pat şi, În izmene, dau buzna în hol! Acolo ce să vezi: un tip mic de statură, chelios şi cu ochelari, îmi întinde mâna: „Dumneata eşti domnul cutare?”. Când am auzit că mă domneşte, m-am cam pierdut cu firea: „da, eu sunt” – zic. „Păi-zice el – am auzit că dumneata eşti cel mai bun zugrav din oraş!”. Ce ce să zic? „S-ar putea” fac eu de acolo…
– Hai Calule, intră odată în subiect! -zise nerăbdător Tomberon, mare amator de asemenea poveşti.
– Taci mă umflatule că-ţi dau cu p… peste nas! -îl apostrofă supă¬rat Calul. Ce, n-ai material de labă? – întrebă el în râsul asistenţei. Toţi ştiau ca Tomberon se masturbează ori de câte ori are ocazia. Acesta tăcu, roşu ca racul. Calul îşi urmă povestea:
– Mă şi ce să vă spun? Ba una ba alta, „domnule” în sus „domnule” în jos, ce crezi că-mi zice primarul? „Domnule, te rog dacă vrei, vino să-mi zugră¬veşti casa. Plătesc bine şi pe deasupra, ai două mese pe zi şi-un litru de ţuică!”. Când am auzit, bucuria mea, dar nu m-am dat pe faţă. Şi uite aşa, îmi dă adresa şi a doua zi mă înfăţişez la uşa lui. Sun de câteva ori şi când se deschide uşa, ce credeţi că văd? Ha? Asistenţa îl pri¬vea cu ochii măriţi de curiozitate – Ce credeţi că văd? Mă, o femeieee!! Vai de capul vostru, n-aţi văzut voi în viaţa voastră o aşa femeie!
– Cum era Calule? întrebă un deţinut cu figură de copil. Acesta îl pri¬vi ironic:
– Vai de capul tău! Mă, o blondă de vreo douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de ani, frumoasă, mă, şi cu nişte bulane, să-ţi baţi copiii! Eu, când am văzut-o, mi-au picat ochii în gură! Zic, bâlbâindu-mă: „Sărut-mâna doamnă! Domnul primar e acasă?” Ea zâmbeşte şmechereşte şi zice: „Nu, nu-i acasă”. Dumneata trebuie să fii zugravul, nu-i aşa? mă întreabă ea. „Ba da ” zic eu cu ochii pe sânii ei. „Intră”, zice ea „Eu sunt soţia lui!” Am intrat, mi-a arătat ce-am de făcut şi m-a lăsat. Eu mi-am văzut de treabă, deşi femeia îmi căzuse cu tronc. La amiază, mi-a pus mâncare, mi-a adus şi kilul de ţuică… în sfârşit, trec aşa vreo trei zile, primarul venea numai seara şi după ce vedea ce-am lucrat zi¬cea atât: „Bun, merge!” Ei, şi acum să vedeţi tărăşenia: a patra zi pe la vreo un’şpe, se deschide uşa de la camera doamnei şi o văd că scoate capul: „Vrei să vii un pic?” Până atunci mă tot domnise. Acuma mă lua cu „tu”. Zic în sinea mea: „Nu-i a bună!”, şi mă duc. Intru în camera ei, ea într-un capot roz, subţire de se vedea tot prin el, stătea în mijlocul camerei şi-şi freca mâinile de parcă nu ştia cum să înceapă. Eu de colo : „Ce s-a întâmplat, doamnă?” Ea zice „Nu te supăra, mi s-a descheiat sutienul şi nu pot să mă închei… Vrei să mă ajuţi tu?” Eu, când am auzit, parcă mi-a căzut cerul în cap. Zic: „Da, doamnă”. Mă, şi numai ce văd că aruncă capotul de pe ea şi rămâne goală cum a făcut-o mă-sa, numai cu sutienul atârnând sub ţâţe…
– La masă, jegosilor! – se auzi vocea lui Labă. Calul sări nemulţu¬mit din pat, la fel ca întreaga asistenţă. Mărunţelul cu figură de co¬pil întrebă nerăbdător:
– Calule, şi-ai cordit-o?
– Lasă, mă, că vă zic altădată – răspunse acesta plin de importanţă.
…Din patul său de lângă geam, Tib auzise toată povestea. Nu fusese la baie, fiindcă nu-l trezise nimeni. Se trezise în momentul în care Calul începuse să-şi depene povestea. Zâmbi plin de amărăciune: „Uite ce distracţie şi-au găsit!” Întreg trupul îi era un ghem de durere. Când Labă îi strigă la masă, apăru şi Deget. Veni la Tib şi-l întrebă:
– Ce faci, tipule, mai trăieşti?! Era beat şi mirosea puternic a frecţie.
– Cred că mai trăiesc! – răspunse Tib Zâmbind strâmb.
– Hai, scoală-te, m-ai costat trei pachete de ţigări! – zise Deget rîzând
– Cum aşa?! – se miră Tib.
– Las ‘c-o să-ţi spun! Acuma, scoală-te şi hai să mâncăm, că doar nu te-ai fi apucat de postit! Îl apucă de mână, şi-l trase jos din pat.
– Nu mi-e foame! – încercă Tib să se împotrivească,.
– Las’că-ţi vine, nu mai fă pe nebunul! – se încăpăţână Deget.
– Eşti beat – remarcă Tib.
– Ei şi ce? – se răţoi Deget – tu dacă eşti treaz eşti cu ceva mai bo¬gat? Tib nu ştiu ce să răspundă şi începu să râdă din senin.
– De ce dracu’, râzi? se supără Deget
– De tine. Eşti dat naibii!
Cantina şi implicit bucătăria, erau amenajate într-o baracă de felul celor ce slujeau drept dormitor. Ceea ce te izbea încă de la câteva zeci de metri era duhoarea. Nu există un alt cuvânt care să exprime mai bine mirosul – imposibil de descris. Dacă nu s-ar fi ştiut ca acolo e cantina, s-ar fi putut crede ca locul adăposteşte hoiturile a zeci de animale moarte. Aproape de intrare, lângă o fereastră deschisă, două butoaie mari, de tablă, stăteau căscate, pline pe trei sferturi cu resturi de mâncare în plină fermentaţie. Dar resturile nu existau numai în butoaie, ci peste tot, în dreptul fiecărei ferestre. Milioane de muşte, bâzâiau în jurul lor. La intrarea în cantină, fiecare deţinut, primea un castron cu smalţul sărit, şi o bucată de pâine. Apoi, aliniaţi pe un rând, deţi¬nuţii aşteptau să ajungă în dreptul cazanului, pentru a-şi primi porţia de fiertură. În cantină nu existau bănci sau scaune, ci numai nişte me¬se lungi şi slinoase, de pe care resturile de mâncare erau măturate abia la sfârşit, când se termina servitul mesei. Şi cum plutonul din care fă¬cea parte Tib intrase ultimul, mesele arătau ca nişte locuri de depozi¬tare a gunoaielor. Tib privea curios în jur, era prima masă la cantină, pentru el. în două zile, de când sosise aici, ajunsese să nu se mai mire de nimic. Când ajunse în dreptul cazanului îl izbi un miros rânced de varză stricată. În spatele său, Deget, comenta, clătinându-se pe picioa¬re:
– Astă seară, domnilor, servim raţă pe varză! Tib se întoarse surprins:
– Unde vezi tu raţă? În castron i se turnase o zeamă lungă şi fierbin¬te prin care pluteau câteva bucăţele de varză murată. Deget făcu pe miratul:
– Nu-i raţă?! Atunci e varză! Dacă nu e raţă e varză! Dacă nu e varza e raţă! Chestie de nuanţă! Cum a zis şi celebrul filozof grec de origine bulgară Stancio Stancev: „Dacă este – este, dacă nu este – nu este!” Tib se cruci:
– M-ai dat gata! De unde ai mai scos-o şi pe asta?! Deget dădu plictisit din mână:
– De la un vecin. Când a venit de la puşcărie, numai cu de-astea ne ţinea! Ba că Cutare a zis aia, ba că cutare aia. Ce mai! A venit tobă de carte! Se aşezară în dreptul unei mese. Deget îşi scoase lingura din buzunar. Tib făcu loc pe o masă, împingând resturile cu palma, şi după ce-şi aşeză castronul aşteptă, răbdător, ca fiertura să se răceas¬că. Deget începu să înfulece, aşa fierbinte.
– Deget – zise Tib privind forfota celorlalţi deţinuţi – cum se face că toţi vecinii tăi vin de la puşcărie?
Deget se opri din mestecat:
– Frate, la noi acolo acasă oamenii, trăiesc după principiul: „Ori totul – ori nimic”. Azi poţi să dai lovitura şi să devii bogat, mâine, dimpotrivă, poţi să înfunzi puşcăria! Şi tot aşa – zise şi-şi întoarse palma pe o parte şi pe alta – Azi afară, mâine la mititica! Şi-n felul acesta, viaţa trece fără să ai timp să te plictiseşti! Tib râse, arătându-şi dinţii albi şi mici:
– Ciudaţi oameni trebuie că sunteţi voi! Deget ridică din umeri:
– Ciudaţi, ne-ciudaţi, asta-i varza! Ia şi mănâncă până nu se răceşte de tot, că atunci devine numai bună de aruncat. Tib arătă înspre lingură:
– Poate-mi împrumuţi şi mie chestia aia! Deget nu pricepu:
– Care chestie?
– Lingura!
– A! – Am uitat că n-ai lingură! Ţine, fac eu rost de alta. Abia începu Tib, să mănânce, că se şi auzi un glas strigând:
– Atenţiune! Afară fuga – marş! Deţinuţii lăsară castroanele pe masă şi o zbughiră înspre ieşire. Tib rămase cu lingura la gură. Deget aproa¬pe că nu auzise. Cel care strigase, un plutonier voinic şi roşcovan observă:
– Hei, voi de colo! Tib îl privi ca şi cum ar fi întrebat: „Noi”? Plutonierul se răsti:
– Da, voi! Culcat! Deget se izbi la pământ trăgându-l de mânecă pe Tib. Aceste făcu la fel
– Asta-i Vulpea! Am dat de dracu’! – îi şopti repede Deget.
– Drepţi! – se auzi comanda. Cei doi săriră în picioare şi rămaseră nemişcaţi. Plutonierul se apropie. Avea un cap mare şi părul, roşu ca focul, îi ieşea de sub caschetă. În ochi avea o căutătură rea, şi oarecum lunecoasă.
-Voi n-aţi auzit comanda „Fuga-marş”? îi întrebă el când ajunse în dreptul lor. În sală rămăseseră numai ei trei şi doi bucătari -deţi¬nuţi, care cărau cazanele din care împărţiseră mâncarea. Plutonierul repetă întrebarea, fără a le da răgaz să răspundă:
– N-aţi auzit comanda „fuga-marş”?
– Ba… da…! – bâigui Deget. Începuse să tremure. Se vedea că ştia cine este roşcovanul din faţa sa. Palma plutonierului veni fără veste. Deget căzu peste Tib şi amândoi jos, grămadă:
– Aşa se răspunde? Drepţi! Se ridicară ameţiţi.
– Dom… domnule plutonier… permiteţi… permiteţi să raportez… am auzit! – rosti anevoie Deget. Tremura atât de tare încât mâinile aproape că i se plimbau pe lângă coapse. Tib îl privea pe plutonier senin, prin ochelarii săi cu ramă metalică. „De ce tremură aşa – se în¬trebă gândindu-se la Deget – aici e simplu: toţi te bat!” Plutonierului nu-i plăcu seninătatea cu care era privit. Probabil era obişnuit să stârnească groaza pe unde trecea.
– Tu, ochelaristule, de ce te uiţi la mine ca viţelul la poartă nouă?! Nu-ţi place mutra mea? Tib ridică din umeri cum îi era felul.
– Ba da, domnule plutonier! Plutonierul se încruntă:
– Aşa se răspunde? Ia-ţi ochelarii! Tib îşi luă ochelarii şi în momen¬tul următor un pumn ca o lovitură de ciocan îl întinse pe una dintre mese, printre castroane şi resturi de mâncare. „Dacă mă ridic, iar mă loveşte … Mai bine fac pe mortul!” -judecă în sine. Dar judecă prost. Chestia asta păru să-l înfurie foarte tare pe roşcovan:
– Faci pe mortul? – şi în momentul următor, Tib primi o lovitură în sto¬mac, simţind că puţina varză pe care o mâncase i se urcă în gât. Sări în picioare ţinându-se cu o mână de stomac, în timp ce, cu cealaltă încerca să-şi ferească ochelarii. Se abţinu să nu vomite.
-Drepţi! – zbieră plutonierul. Tib înţepeni. în faţa sa, Deget tremu¬ra ca varga:
– Tu ce ai de tremuri aşa, ai friguri?! – îl întrebă plutonierul. Deget începu să bâiguie:
– Permiteţi să raportez!
– Ce să raportezi?! la suflă spre mine! Deget suflă încet.
– Mai tare! Deget suflă mai tare. Se făcuse galben ca ceara.
– Pfui! – fluieră plutonierul – eşti beat! De asta tremuri aşa!
– Nu, nu …- încercă Deget să se disculpe.
– Lasă vrăjeala – hotărî plutonierul – Tu vii cu mine, iar tu – zise indicându-l pe Tib – te apuci să faci curat! Când vin, să fie oglindă! Îl apucă pe Deget de guler şi-l trase după el. Deget mai întoarse odată capul spre Tib. În ochi i se citea groaza. Rămas singur, Tib se apucă să adune castroanele răvăşite pe mese. Adună un braţ şi neştiind unde să le ducă, îl întrebă pe unul dintre bucătari:
-Nu te supăra, unde să duc astea? Bucătarul ştergea masa pe care se aflaseră mai înainte cazanele. îi răspunse cu o voce plăcută, în ciu¬da figurii urâte, ca de maimuţă:
– Adună-le aici, în bucătărie – zise arătându-i o uşă laterală. Tib intră. Cazane cu resturi de mâncare, castroane, polonice şi tot felul de alte drăcovenii stăteau aruncate claie peste grămadă.
– Hai că te ajut şi eu! – îi zâmbi bucătarul cu faţă de maimuţă.
Celălalt bucătar freca de zor un cazan. Intrară din nou în cantină şi reveniră cu braţele pline de castroane.
– A încurcat-o prietenul tău! – zise cu o mină serioasă bucătarul. Tib abia aştepta:
– Cine e plutonierul? Celălalt păru mirat:
– Nu-l cunoşti?! Apoi îşi dădu seama:
– Eşti nou! Tib încuviinţă:
– Da, am abia două zile! Bucătarul clătină din cap:
– Vai de capul tău! Apoi, răspunzându-i la întrebare:
– E Vulpea, spaima deţinuţilor, cel mai al dracului om pa care l-am văzut vreodată! Şi să ştii că am văzut mulţi în viaţa mea!
– Chiar atât de rău e? – se miră Tib. Bucătarul râse strâmb:
– Se spune c-a fost boxer. Are o plăcere nebună să rupă în bătaie deţinuţii. Acum câteva luni l-a bătut pe unul până l-a înnebunit! Oricum, nu ţi-aş dori să intri să mâinile lui.
– Păi deja am intrat! – replică Tib zâmbind.
– De atâta lucru te plângi?! Să vezi ce păţeşte prietenul tău! Tib nu-şi putu stăpâni un sentiment de îngrijorare.
– Să nu-l omoare! Celălalt îl asigură:
– Dacă nu ripostează, nu-l omoară, fii fără grijă!
– Cum să riposteze?! Bucătarul îi explică calm:
– Unii, înnebuniţi de durere, încearcă să lovească şi ei. Aşa a făcut şi ăla de care-ţi vorbeam adineauri. Sfârşiră cu strânsul castroanelor. Bucătarul îi dădu un lighean murdar şi o cârpă:
– Strânge totul de pe mese, eu mai am şi alte treburi! După ce curăţă mesele, Tib căută o mătură şi începu să întindă noroiul mocirlos de pe duşumea. Aşa îl găsi plutonierul cel roşcovan.
– Încă nu e gata?! – făcu arţăgos. Tib luă poziţia de drepţi:
– Imediat, domnule plutonier!.
– Bine, lasă, ajunge! Poţi să pleci şi… – făcu o pauză – să-ţi iei şi prietenul de lângă uşă. Lui Tib începu să-i bată inima. Ieşi în bezna de afară. Privi atent în jur. Nu se vedea nimic. Ascultă atent. De un¬deva, din stânga uşii, se auzea un geamăt slab. Se apropie. Desluşi o mogâldeaţă strânsă ghem lângă peretele cantinei.
– Deget… tu eşti? – întrebă încet, cu glas tremurător. Nu-i răspunse decât un vaier surd. Se aplecă. Îl trase încet cu faţa spre el. Era Deget, plin de sânge şi cu-n ochi tumefiat.
– Deget, ce-i cu tine? – întrebă Tib în şoaptă. Deget deschise cu greu ochiul teafăr:
-M-a rupt, câinele, m-a rupt… putu să şoptească. Tib îl ridică apucându-l de subţiori. La fiecare mişcare, Deget scotea un geamăt adânc. Îşi petrecu o mână pe după gâtul său şi porniră încet spre dormitor. Intrarea lor fu întâmpinată de un cor de chiote şi fluierături. Câţiva începură să râdă:
– Ia uitaţi-vă, vine Deget de la război! Deget era semi-conştient de ce se petrece în jurul său. Abia izbutea să ridice capul puţin, apoi îl scăpa în piept. Tib îl duse în patul său, îl descălţă şi-l înveli cu pătura soioasă. Deget nu reacţionă în nici un fel.
– Aşa-i trebuie! – se auzi o voce – de ce s-a înhăitat cu mototolul ăsta ochelarist!
– Da, da – aprobară alte voci – ochelaristul ăsta numai necazuri ne aduce!. Tib nu-i luă în seamă. Se descalţă şi urcă în patul de deasupra. Un deţinut bine legat, cu nişte buze mari şi roşii – poreclit dealtfel Botosul – sări din pat:
– Ia uitaţi-vă, fraţilor, ăsta nici nu ne ia în seamă – strigă el cu o voce groasă, ce parcă venea dintr-un butoi. Se apropie de patul lui Tib.
– Sări jos, bobocule! – îi porunci el. Tib îşi scoase ochelarii:
De ce să sar? – întrebă nedumerit. Botosul privi în jur, de parcă nu-i venea să-şi creadă urechilor:
– De ce să sar? – repetă Tib. Botosul scrâşni din dinţi.
– Mă, ’tu-ţi gura mă-tii, ai două zile de când ai venit şi pui întrebări?! Sări jos! Tib se încăpăţână:
– Şi dacă nu sar? Primi un pumn în falcă, de i se zgâlţâiră creierii. Apoi se trezi înşfăcat fără veste şi trântit jos din pat. Impactul cu betonul fu dureros. Căzu într-un cot şi simţi cum mâna-i amorţeşte.
– Uite ce se întâmplă dacă nu sari! – răcni excitat Botosul şi-ncepu să-l lovească cu picioarele. Se adunară mai mulţi :
– Dă-i la moacă, ’tu-l în gură de ochelarist! Tib se strânse ghem, încercând, instinctiv, să-şi apare capul cu mâinile. După frecvenţa picioare¬lor pe care le primea, ghici că sunt mai mulţi. „Animalele – gândi – anima¬lele!” Auzi, deodată, printre icniturile celor care-l loveau, un glas cunoscut:
– Ce-i, pelicanilor, s-a umflat orzul în voi? Sosise Pelicanul. Înceta¬ră să-l mai lovească. Se ridică greu, gemând.
– Ce-i Botosule, ce s-a întâmplat? Cel interpelat răspunse cu vocea lui ca din butoi:
– Domnule locotenent, a sărit să mă bată! – minţi el. Pelicanul flu¬ieră a mirare:
– Ce vorbeşti, Botilă?! Adevărat?
– Da, domnule locotenent! – întări acesta.
– Ia să te vad, pelicanule, te-au boţit?- i se adresă ofiţerul lui Tib. Acesta luă o poziţie oarecum ne-regulamentară. Ofiţerul îl privea amuzat:
~ Ai o figură de parc-ai fi picat din lună! Ei, dar n-arăţi a fi bă¬tut! Te-au bătut? Tib ridica din umeri:
– Nu domnule locotenent! Deţinuţii izbucniră în râs. Râse şi ofiţerul. Era beat, se vedea după ochi.
– Pelicanilor, la culcare că ardeţi gazul de pomană la propriu! După ce plecă, apăru Labă şi începu să stingă felinarele. Botosul îl apucă de gât pe Tib, care rămăsese în picioare între paturi.
– Dacă mă dădeai în gât, noaptea asta îţi făceam felul! Da’ să ştii că te am în vedere! Tib închise ochii. Celălalt se îndepărtă. Rămas sin¬gur, se căţără cu greutate în pat. În dormitor se făcu întuneric. „Ochelaristule!- îşi spuse scârbit- să-i ia dracu’ de ochelari! Am impresia că din cauza lor am tot timpul probleme!” Fără să-şi dea sea¬ma ce face, izbi cu putere ochelarii de cimentul de pe jos. Se făcură ţăndări. ”Na! Măcar n-or să se mai poată lega de asta!” Se întinse cu faţa în sus. Un miros greu de transpiraţie plutea în încăperea largă. Încercă să adoarmă dar nu izbuti. Gândul îi fugi aca¬să…
Întâlnirile sale cu Ica nu aveau nimic spectaculos. În scurt timp se obişnui sa n-o mai caute. În schimb, aştepta cu sufletul la gură să-l caute ea. Uneori nu dădea nici un semn de viaţă câte o săptămână. Când o întreba, răspundea încruntându-se uşor:
– Am avut treabă! Nu insista, deşi gelozia îl chinuia cumplit. Într-o seară îl invitase la ea. Din timiditate, refuzase, dar ea îl apucase râzând, de mână, trăgându-l după ea. Stătea cu chirie la o bătrână pe jumătate surdă, într-o căsuţă bătrânească, cu pământ pe jos şi cu tavanul lăsat.
– De ce nu ţi-ai căutat o gazdă mai bună? – o întrebase el după ce examinase cu atenţie încăperea minusculă. Ica râsese, cu râsul ei ciu¬dat, scurt.
– Mă simt foarte bine aici şi în plus chiria e mai mică! Se aşeza¬seră pe patul îngust din încăpere. Dintr-un dulăpior întunecat la cu¬loare, scosese o sticlă de coniac şi doua pahare mari, pentru vin.
– Bei? – îl întrebase. Refuzase uimit:
– Nu, nu beau alcool! Ea ridicase din umeri cu nepăsare i
– N-ai decât! Îşi turnase un pahar plin şi-l băuse pe nerăsuflate, strâmbându-se. Tib rămăsese perplex:
– Cum poţi să bei atât?!
– Uite ca pot! – îi răspunsese îndărătnică şi-şi aprinse o ţigară. Era prea mult pentru el. Îşi ieşise din fire:
-Eşti… eşti imposibilă! Parc-ai fi un golan! Ica se înecase cu fumul şi începuse să tuşească. Când îşi revenise îi arătase uşa:
– Ieşi afară! Vocea ei nu mai avea nimic din suavitatea pe care o ştia.
– Ica… – încercase el să protesteze, dar fata se înfuriase:
– Ieşi odată! Dobitocule! Ieşise fără un cuvânt. În urma lui, fata trântise uşa. Se oprise la poartă, încercând să-şi limpezească gândurile. „Atât de repede să se fi terminat totul între noi?” – se întrebase, par¬că nevenindu-i să creadă. „Am fost un prost, nu trebuia să-i fi vorbit aşa!” – se autoacuzase. Se întorsese şi bătuse timid în uşă. Nu primise nici un răspuns. Deschisese încet uşa. Fata plângea, întinsă pe pat.
– Ica …Fata ridicase pentru o clipă capul şi când îl zărise, aruncase cu un pahar în direcţia lui. Paharul se izbise de canatul uşii, făcându-se ţăndări.
– Pleacă! Să nu te mai văd niciodată! strigase ea, printre lacrimi. Plecase. Umblase răvăşit pe străzi, fără o ţintă anume. Simţea că în suflet i se rupsese ceva. Încercase sa se consoleze, căutându-şi altă prietenă. Nu reuşise. Gândul îi fugea mereu la ca. Nu o văzu două săptămâni. Într-o zi, o găsi la poarta şcolii
– Bună! îl salutase, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
– Bună – bâiguise, neîncrezător.
– De ce mă priveşti aşa? – îl întrebase, cu cel mai firesc ton. Ridicase din umeri:
– Cum te privesc?
– Mergem la un film? Merseseră. O sărutase în timpul filmului. De data asta fata nu se mai împotrivise. La ieşire nu se putuse abţine să-i spună:
– De ce eşti atât de ciudată?
– Cum ciudată?
– Aşa! Ultima dată mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi!
– Oh! Taci, taci te rog! – îl întrerupsese ea. L-a invitat din nou în camera ei. De data asta nu mai băuse. Şi acolo, în cămăruţa aceea strâmtă, făcuse pentru prima oară în viaţa lui dragoste. Îşi pierduse capul de emoţie.
..Simţea că salteaua îl arde. În baraca cufundată în beznă nu se auzeau decât sforăiturile celorlalţi. Deodată, auzi un geamăt sfâşietor. Era Deget, care, cine ştie, visa bătaia pe care o încasase. Coborî încet. Deget se frământa în somn. Îl trezi. Deget privi buimac în direcţia sa, fără să-l recunoască. Întrebă cu glas stins.
– Cine eşti?
– Eu sunt, Tib… Deget îi făcu loc lângă el. Se întinse alături.
– Te-a bătut rău ? – îl întrebă, neştiind ce să spună. Deget oftă adânc:
– Mi-a rupt oasele ticălosul! Ah, dacă l-aş avea o dată pe mână l-aş coace cu lumânarea!
– Las’ c-o să treacă… – încercă Tib să-l consoleze.
– Mie-mi spui?! Deget oftă iarăşi – Dar până trece… Auzi, Tib, spuse el deodată – ce-ai face dacă mâine dimineaţă ai fi liber? Tib oftă la rându său:
– Ce-aş face? Aş pleca acasă… Se gândi din nou la Ica. Da, aş pleca acasă!
– Atâta tot?! – se miră Deget – Eu, dacă aş fi liber, mai întâi aş trage o beţie, aşa, de vreo săptămână, mi-aş face de cap cu câteva javre şi pe urmă… Domnul cu mila! Tib râse
încetişor:
– Înseamnă că nu te-a bătut destul Vulpea, dacă-ţi mai fuge gândul la asemenea lucruri!
– Ba bine că nu! – făcu Deget, acru. Tăcură o clipă. Apoi:
– Tib, auzi?
– Ce e?
Povesteşte-mi cum ai ajuns aici! Tib îşi aşeză braţele cruce sub cap:
-E o poveste lungă… începu el.
– N-are a face, nu mi-i somn!
– Voiam să plec acasă într-o permisie. Era greu, dacă nu dădeai darul nu plecai…
– De ce voiai să pleci? – îl întrerupse Deget.
– Mi-ara dor de acasă…
– Fugi, că nu te cred! Ascunzi ceva!
– Bine, o să-ţi spun. Mi-era dor de o fată. O iubeam, de fapt o iubesc şi acum… Nu-mi scrisese deloc. Îi trimisesem o groază de scrisori, dar n-am primit nici un răspuns. Deget vru să spună ceva. Nu mă întrerupe! Unitatea la care fusesem repartizat era mică, vreo şaizeci de inşi. Într-o seară, rămăsese de serviciu un plutonier, despre care ştiam ca ia bani de la soldaţi. Era într-o vineri. Până luni seara nu mi-ar fi simţit nimeni lipsa. Am împrumutat bani de la un co¬leg şi i-am dat. Mi-a dat drumul fără nici un act. Am plecat ca un prost, fără să-mi dau seama ce s-ar fi putut întâmpla. Am urcat în tren, făceam vreo zece ore până acasă .Voiam doar s-o văd, să fiu sigur ca nu s-a întâmplat nimic.Să ştiu de ce nu mi-a scris… În tren am adormit ca un idiot. Trecusem de casă când m-am trezit. Am coborât în ultima staţie. Nu mai aveam bani să mă întorc. De fapt tre¬nul se înapoia a doua zi. În loc să mă ascund undeva, m-am aşezat pe o bancă în sala de aşteptare. În zori a dat o patrulă peste mine. M-a dus la arest. Până luni n-a venit nimeni să mă întrebe ce-i cu mine Între timp, la unitatea mea venise un control de undeva, de sus. Ghinion stupid! Porcului de plutonier i-a fost frică să spună că el mi-a per¬mis să plec. M-au dat dezertor. Apoi, procesul… Unitatea mea era un obiectiv important… Îţi închipui… La proces nu mi-au chemat părinţii, sau n-au vrut să vină. Eram certaţi.
– De ce?
– Din cauza fetei aceleia…
– N-o plăceau?
– Nu, spuneau că e o târfă.
– Poate că era o târfă! Tib se supără:
– Deget!
– De ce te superi, am spus şi eu o vorbă!
-Să n-o mai spui! Tib amuţi. Deget îl îndemnă:
– Hai, acuma ce-ai amuţit, spune mai departe!
– Ce să mai apun?
– Era frumoasă?
-Cine?
– Ei, cine, fata aceea! Tib oftă:
– Frumoasă…frumoasă şi ciudată. Lui Deget îi stătea o întrebare pe limbă. O rosti::
– Spune, ai mai cunoscut vreo fată înainte?
– De ce mă întrebi?
– Aşa.
– Nu, n-am mai cunoscut… Ce importanţă are? Deget pufni:
– Iartă-mă că-ţi spun, dar eşti un prost!
– Deget!
– Poţi să te superi! Ca să vezi un cur de femeie, ai înfundat puşcăria asta nenorocită! Tib îşi ieşi din fire:
– Deget, dacă mai spui ceva, n-o să-ţi mai vorbesc niciodată! Cum îţi permiţi să-mi vorbeşti aşa? Deget se lăsă păgubaş:
– Treaba ta, nu-ţi mai zic nimic, dar rămân la părerea mea! Tăcură multă vreme. Afară începuse vântul. Ferestrele zăngăneau ritmic, jucând în rama de lemn. Deget schimbă discuţia:
– Să vezi ce prăpăd o să fie când o da frigul…
– E frig iarna aici?
– Nu ştiu, n-am prins nici o iarnă, dar se spune că bate un vânt turbat iarna…
– O să treacă… Deget începu să râdă:
– Ştii că ai haz?
– De ce?
– Ai două zile de când eşti aici şi mă încurajezi pe mine!
– Şi ce-i cu asta? De unde ştii că de fapt, nu încerc sa-mi fac mie curaj?
– Da, ai dreptate. S-ar putea. Tib îşi întinse mădularele:
– Ce-ar fi să încercăm să dormim?
– Mda… Noapte bună!
– Noapte bună! Urcă în patul său şi-şi trase pătura până sub bărbie. Nu-i era somn. Spusese aşa fiindcă cuvintele prietenului său îl răniseră. „Şi dacă are dreptate?” îl fulgeră un gând. „Nu, nu se poate, Ica mă iubeşte” – îl alungă. „Ştiu că mă iubeşte, am simţit-o eu!” Dorinţa de a o vedea era atât de puternică, încât o simţea ca pe o du¬rere vie. Încercă zadarnic să şi-o alunge din minte. „Dacă mă gândesc tot timpul la ea n-o să rezist!” – îşi spuse „Doi ani au să treacă, nu sunt o viaţă, dar trebuie să am răbdare. Doamne! Ce răbdare să am când au trecut de-abia două zile de când sunt aici şi parcă au trecut două veacuri! De ce mi s-a întâmplat tocmai mie asta? Daca n-aş fi plecat… Ah! Dumnezeule, îmi vine să-nebunesc! Ar mai fi fost câteva luni şi-aş fi scăpat! Doi ani, doi ani!”. Se stăpâni cu greu să nu izbucnească în plâns. Se gândi o clipă la părinţii săi: „Ce-or fi zis când au aflat c-am fost condamnat? Dar au aflat oare? De când am cunoscut-o pe Ica m-am înstrăinat de ei… Când am plecat, mama nu mi-a spus nici măcar la revedere! Treaba lor N-au vrut să mă înţeleagă nicio¬dată! De ar trece odată noaptea asta..”. Adormi brusc. Afară, în noapte se auzeau somaţiile santinelelor. Se schimba garda. Vântul izbea în rafale pereţii şi geamurile barăcii. O foaie de tablă se desprin¬se de pe acoperiş, căzând cu zgomot. În baracă lungă, un deţinut râse în somn, visând cine ştie ce întâmplare fericită…
Iarna veni pe neaşteptate. Dar nu firesc, cu geruri şi ninsoare, ci cu un vânt umed şi rece ca gheaţa şi cu o ploaie amestecată cu zăpadă. Mai toţi deţinuţii răciră, zi şi noapte se auzea pretutindeni tusea lor disperată. Probabil speriată de amploarea pe care o luase boala printre deţinuţi, conducerea batalionului hotărî să fie împărţite pu¬foaicele şi cizmele care aşteptau în neorânduială, aruncate printre cazmale şi lopeţi în magaziile de unelte. Pufoaicele erau atât de uza¬te, încât majoritatea se desfăcură la încheieturi de îndată ce fură îm¬brăcate. Nici cizmele nu arătau mai bine: rupte şi agăţate, permiteau noroiului să ajungă în voie la picioare. Dar hotărârea fusese luată regulamentar. Faptul că aceste lucruri aveau termenul de uzură depăşit nu prezenta nici o importanţă. La urma urmei, era vorba de un batalion disciplinar! Tib tocmai încerca să coase o mânecă a pufoaicei cu sârmă, când în ba¬racă pătrunse precipitat Labă:
– Afară pe platou, adunarea! – răcni el. Deţinuţii ridicară ochii, ui¬miţi: era duminică şi pentru că ploua prea tare, nu fuseseră scoşi la muncă.
– Afară! n-auziţi?! – urlă Labă, văzând-i că se mişca greu, Deţinuţii ieşiră năvală, mai mult contrariaţi decât speriaţi. Se aliniară pe pla¬toul acoperit cu piatră zgrunuţuroasă, strângându-şi bine pufoaicele din care vatelina ieşea pe la toate încheieturile. Apăru şi Pelicanul:
– Labă, au ieşit toţi? Acesta încuviinţă.
– Uite ce e, pelicanilor – continuă ofiţerul – A venit un şlep încăr¬cat cu lemne, aşa că azi descărcarea lui e distracţia voastră! Se auziră murmure.
– Gura! Cu lemnele astea o să vă încălziţi ciolanele voastre împuţite! strigă ofiţerul.
– Labă, ia-i şi du-i la poarta batalionului, vezi că mai sunt peli¬cani acolo! Ajunseră la poartă. Un soldat din pază o deschise larg, permiţându-le să iasă. Tib făcu ochii mari. Pe fluviu oprise un vapor mare şi lat încărcat cu buşteni de brad. Nu mai văzuse niciodată un vapor, aşa că şlepul din faţa sa i se păru uriaş. Îl căuta din priviri pe Deget. Îl descoperi într-o latură, cu mâinile înfipte în buzunare, tu¬şind de zor. Fuseseră scoşi la descărcat mai mulţi deţinuţi, aşa că Tib avu ocazia să vadă că nici ceilalţi nu arătau mai bine. Un căpitan, pe care Tib îl recunoscu a fi cel care îl bătuse cu trei luni în urmă, la sosirea sa, ridică mâna cerând să se facă linişte. Câţiva plutonieri, cu bastoane în mâini umblau rapid printre plutoane, plesnindu-i pe cei care li-se părea că nu sunt disciplinaţi. Când, în sfârşit, nu se mai auzi decât zgomotul ploii, căpitanul rosti, cu voce so¬noră:
– Vreau ca în patru ore lemnele să fie descărcate! Domnilor plutonieri, vă rog să vegheaţi ca nici un deţinut să nu tragă chiulul. La treabă! – încheie el. Plutonierii începură să dea comenzi scurte. Labă găsi cu cale să dea şi el câteva comenzi, dar deţinuţii nu-l luau în seamă. Căpitanul care le vorbise puţin mai înainte observă scena şi se apropie:
– Unde-i comandantul vostru? Labă lua poziţia de drepţii:
– În camera dumnealui, să trăiţi! Căpitanul se încruntă:
– Marş, şi-l adu imediat aici, că-l ia dracu’ ! Ce-nseamnă asta, eu pot sta în ploaie şi dumnealui nu? – strigă furios. Labă o luă la goană spre intrare. Între timp, deţinuţii de la celelalte plutoane începuse¬ră descărcatul. Buştenii erau lungi şi destul de groşi. Era nevoie de doi oameni pentru a căra un buştean, dar şi aşa se cocoşau. Mergeau în şir indian până la marginea şlepului şi apoi, doi câte doi, apucau câte un buştean şi porneau cu el spre poarta batalionului. Din cabina şlepului, câţiva marinari, înfofoliţi în impermeabile, lungi până în pă¬mânt, priveau nemişcaţi viermuiala ordonată a deţinuţilor. Apăru şi Pelicanul urmat de Labă. Amândoi erau roşii la faţă, semn că alergaseră. Ofiţerul avea cizmele stropite cu noroi, lucru care părea să-l deranjeze grozav. Se opri, în faţa căpitanului şi salută scurt.
– Domnule locotenent – începu acesta – daca dumneavoastră sunteţi co¬mandantul acestui pluton, nu înţeleg de ce un deţinut răspunde de coman¬dă! Pelicanul tuşi scurt:
– Domnule căpitan, am deplină încredere în el… Căpitanul se întoarse brusc:
– Nu mă interesează în cine aveţi încredere şi în cine nu! Comandantul a dat ordin ca toate plutoanele să iasă însoţite de comandanţii lor, şi vă rog să vă conformaţi ordinului! Dealtfel, comandantul şi-a exprimat dorinţa de a discuta cât mai curând cu dumneata între patru ochi… Căpitanul se opri şi-l privi cu subînţeles:
– În legătură cu…anumite practici ale dumneavoastră! Pelicanul se înroşi:
– Ce vreţi să insinuaţi?
– A, nimic! – căpitanul zâmbi dispreţuitor, lăsându-l dezorientat şi furios. Pelicanul îşi varsă focul pe deţinuţi:
– Alinierea! Fiecare duce câte un buştean! Aţi frecat menta până acum şi trebuie să trag eu ponoasele de pe urma voastră, împuţiţilor! Las’ că scot eu untul din voi, ’tu-vă muma-n cur! Deţinuţii se aliniară grăbiţi: era periculos să-l superi pe Pelican. Dar se vede treaba că necazurile acestuia de-abia începuseră. Sus, pe şlep, câţiva deţinuţi manevrau buştenii, pe care îi aşezau pe umerii celor care veneau la rând. Când primul deţinut din plutonul Pelicanului veni la rând, cei de sus dădură drumul buşteanului fără să observe că jos era un singur om. Acesta se prăbuşi sub greutatea lemnului, care-i căzu peste picior , rupându-i-l. Deţinutul scoase un răcnet puternic şi nu se mai ridică. Gemea încetişor, zvârcolindu-se prin noroiul cleios şi rece. Nici şuturile lui Labă, nici înjurăturile Pelicanului nu reuşiră să-l facă să se ridice. Cineva îi raportă căpitanului şi acesta se apropie furios :
– Dumneata eşti tâmpit?! – îl apostrofă pe Pelican – Dacă vezi că la fiecare buştean sunt câte doi deţinuţi, de ce l-ai pus să-l care singur?!Pelicanul se făcu stacojiu:
– Nu vă permit să-mi vorbiţi aşa! Ce, credeţi ca staţi de vorbă cu un pârlit de subofiţer!? Sunt şi eu ofiţer şi n-o să-i permit unui oare¬care căpitan să mă numească tâmpit! Deţinuţii priveau muţi scena. Căpitanul se întoarse spre ei şi urlă :
– Da-ţi-i drumul la lucru, candela mamei voastre! Apoi spre Pelican:
– Deci un „oarecare căpitan”, da!? Bine, poponarule, mai vorbim noi! – râse el sarcastic şi se îndepărtă. Pelicanul se dezumflă ca un balon.Rămase prostit acolo, cu cizmele înfipte în noroiul cleios.
– De ce i-a zis poponar? – întrebă Tib în şoaptă, în timp ce intrau cu un buştean pe umeri, pe poartă.
– Las că-ţi spun deseară! – şopti Deget. Era murdar de noroi până şi pe faţă. Tib continuă să se mire în sinea sa. Deodată fu străfulgerat de o idee. Scăpa buşteanul şi Deget fu cât pe ce să-şi strivească picioarele
– Ce dracu’ faci? strigă el speriat. Tib îl privi cu ochii măriţi:
– Nu cumva… Radu… Fetiţa… Deget se enervă:
– Ti-am spus că-ţi explic diseară! Ce drac’, eşti nebun, era să-mi striveşti picioarele! Apucă buşteanul şi hai să mergem! În ciuda dorin¬ţei căpitanului ca descărcatul să se sfârşească în patru ore, lucrul dură până seara. Apoi deţinuţii se spălară pe mâini şi intrară la masă. Erau uzi leoarcă şi tremurau din toate încheieturile. În dormitor se culcară îmbrăcaţi, sperând să-şi usuce în felul acesta hainele. Deget veni lângă Tib, aducându-şi şi pătura cu el. Se înghesuiră unul într-altul încercând să se încălzească. În baracă era atât de curent, încât ochii le lăcrimau continuu. Deget sughiţa puternic şi Tib simţi un miros pătrunzător de frecţie pătrunzându-i în nas.
– Iar ai băut! – îi spuse el cu reproş. Deget râse scurt.
– Şi ce dacă? Nu vezi că mă ia dracul de frig? Dacă vrei… – zise el – şi Tib simţi sticluţa în mână
– Nu, nu, n-am nevoie! – refuză.
– Nu fi prost, bea, c-o să-ţi prindă bine. Până la urmă îl convinse. Stăpânindu-şi greaţa, bău tot ce mai rămăsese în sticlă. Se ameţi imedi¬at şi o căldură plăcută îi inundă trupul. Prinse chef de vorbă:
– Hai, povesteşte-mi ce-i cu Pelicanul. Deget râse din nou:
– De ce eşti aşa curios?
– Nu ştiu, dar am o bănuială…
– Ei bine, uite care-i treaba: Pelicanul are un obicei, aşa, cum să-ţi spun eu …îi plac bărbaţii cum nouă ne plac femeile. Cred că şi de asta a ajuns aici,
– Ce legătură are el cu Radu? – întrebă Tib, deşi presimţea care va fi răspunsul. Deget îi dădu un bobârnac peste frunte:
– Ce dracu’, doar nu eşti aşa de prost! Radu îi ţine loc de femeie! Adică e femeia lui ! Lui Tib îi tremură vocea:
– Bine, dar e monstruos! Cum a putu să accepte? Deget râse insinuant:
-Cine ştie, i-o fi placând şi lui! Tib se îngrozi:
– Taci, nu vorbi prostii, nu poate fi adevărat! L-o fi silit s-o facă!
– Poate la început, dar de-atâta vreme! Şi-apoi, n-are decât avantaje: la muncă nu merge, e îmbrăcat curat, mănâncă ce mănâncă şi Pelicanul…
-Tu ai putea accepta?! Deget tuşi:
– De ce dracu’ mă-ntrebi? Nu m-am gândit niciodată… Nu, nu, cred c-aş accepta… Şi-apoi, cu mutra mea nu cred că l-aş da gata pe Pelican!
– Dar Radu?
Care Radu?! A, „Fetiţa” ! Păi, e băiat frumuşel, fin, chiar ca o fată! Păcat că mă-sa i-a greşit sexul!
– Ceilalţi ştiu? Deget nu înţelese întrebarea:
-Care ceilalţi?
– Deţinuţii…
– Şi ce dacă ştiu?! Credeai că Pelicanul se sinchiseşte de asta?! După cum ai văzut şi ofiţerii ştiu, dar închid ochii. Toţi au câte ceva pe conştiinţă, cred că şi comandantul.
– Bietul de el!
– Care, bietul de el, „Fetiţa”?
– Da!
– Dă-l dracului, nu-i plânge de milă, o duce mai bine ca noi! Deşi s-ar putea ca din când în când Pelicanul să i-l împrumute şi lui Labă!
– Cum, şi Labă?!
-Nu, nu cred, dar decât să se masturbeze, mai bine îl face odată pe ăsta, pe „Fetiţa”.
– Ajunge, mi-e greaţă!
– De ce ţi-e greaţă?! Ce te-aşteptai să găseşti aici, monumente de cinste şi.. . şi …moralitate sau cum dracu-i zice…
– N-aş fi putut să cred… Dacă acasă mi-ar fi povestit cineva… nu, n-aş fi crezut!
– Uite că ai ocazia să te convingi singur! Tib nu mai zise nimic. Simţi o ură cumplită împotriva Pelicanului, a lui şi-a lumii, în general. „N-aş fi crezut că omul, ca fiinţa superioară poate decădea în asemenea hal! N-aş fi crezut că e posibil ca un bărbat să profite de situaţia nenorocită a unui copil şi să-şi bată joc de el. Auzi, i-l împrumută lui Labă! Monstruos!de-a dreptul monstruos”. Simţi cotul lui Deget împun¬gându-l:
-De ce taci?
– Ce-aş mai putea spune?
– Uite ce e, Tib: eşti bleg ca un copil! Nu te supăra dar aşa e. Tu crezi că toţi ar trebui să fie ca tine, cinstiţi şi buni. Nu se poate aşa. Recunosc, toţi cei de aici sunt nişte ticăloşi Dar sunt ticăloşi şi mai mari, acolo în libertate. Eu am văzut oameni în toata firea, respecta¬bili la prima vedere, plătind sume grase pentru a se culca cu fetiţe de 12 – 13 ani… Cei care le vindeau erau nişte ticăloşi, dar dacă n-ar fi existat prima categorie, vicioşii, ar mai fi existat ceilalţi? Am avut o soră, care a murit de piept pe la şai’şpe ani… A fost violată de propriul ei unchi şi ştii câţi ani avea? şase! şase ani. De asta ce mai zici? Nu-i aşa că în comparaţie cu acest unchi Pelicanul e un înger? Cel puţin „Fetiţa” dacă se lasă batjocorit, o face conştient, chiar dacă silit…Dar un copil de şase ani?! De ce nu zici nimic? Tib oftă:
– N-am ce să mai zic. Ai dreptate, sunt un copil. N-am ştiut decât de învăţătură şi chiar dacă am mai auzit lucruri neplăcute, nu le-am dat importanţă. Mi se păreau simple accidente în decursul unei vieţi norma¬le, civilizate. Părinţii mei mi-au vorbit încă de mic, de cinste, ones¬titate, bun simţ, dar se pare că au uitat, sau au evitat să mă prevină că mai există şi altfel de oameni, dacă oameni se pot numi. Nu, nu mai sunt un copil, din clipa asta nu mai sunt un copil. Simt atâta ură încât…
– Las’-o moartă! O să te obişnuieşti cu toate, asta-i. viaţa.
– Cum, Deget, vrei să spui că tu te-ai obişnuit cu gândul că unchiul tău ţi-a violat sora?!
– Bineînţeles. Nenorocitul a înfundat puşcăria, soră-mea a crescut, a uitat şi dacă n-ar fi fost boala de piept cine ştie, ar fi fost femeie la locul ei…
– Eşti imposibil! Dar te prefaci, nu cred că eşti atât de insensibil! Nu poţi fi atât de insensibil. Deget se plictisi:
– Hai să-ncheiem discuţia asta stupidă! Mai bine să ne gândim că sun¬tem uzi leoarcă şi că ne aşteaptă o iarnă grea… Auzi Tib?
– Ce e? Vocea lui Deget se schimbă, deveni tremurătoare:
– Să nu crezi că-s nebun, dar am aşa o presimţire…
-Ce fel de presimţire? Deget ezită să răspundă.
– Mai bine nu-ţi spun… Tib deveni curios
– De ce să nu-mi spui? Spune, nu sunt eu prietenul tău?
– Tib… presimt… presimt că n-o să mai ies niciodată de aici! Tib începu să râdă:
– Ce te-apucat, fii serios! De ce să nu mai ieşi?!
– Vezi, ştiam eu că n-o să mă înţelegi… mai bine nu-ţi spuneam…
– Taci, Deget, că spui prostii, o să scapi şi încă înaintea mea! Şi când o să scap şi eu, te voi căuta şi o să tragem o beţie straşnică, cum îţi place ţie!
– Aiurea!
– Bine, o să vezi tu!. Simţi că Deget este foarte trist şi nu găsi cuvintele cu care să-i alunge tristeţea.
– Deget, hai să-ţi povestesc despre prietena mea… Vrei?
– Dacă vrei tu…
– Ei, nu aşa, dacă nu vrei, uite tac!
– Bine, vreau! Şi Tib începu să-i povestească cum o cunoscuse pe Ica. Povestea, şi-şi simţea sufletul cuprins de căldură. Gândindu-se la Ica, i se părea că îşi spală mintea de toate mizeriile despre care îi vor¬bise Deget mai înainte şi, fără să vrea, deveni patetic.
– Ştii cât e de frumoasă, Deget? Nu există cuvinte care să descrie fru¬museţea ei. Şi felul ei ciudat de-a se purta! Am iubit-o din prima clipă, dar după ce mi-a povestit viaţa ei, am iubit-o şi mai mult! Şi începu să-i povestească despre familia destrămată a Icăi, despre greutăţile prin care trecuse, fiind crescută de o mătuşă care o bătea mereu pentru te miri ce. Povesti îndelung, cu amănunte şi când se opri îşi dădu sea¬ma că Deget adormise de mult. Îi auzi respiraţia regulată şi se înduioşă. „Bietul de el, a avut atâtea necazuri! Şi uite că a găsit tot timpul pu¬tere să mă încurajeze şi pe mine!”…
– Deşteptarea! – Tib sări speriat, nevenindu-i să-şi creadă urechilor „Ce naiba, nici miezul nopţii nu-i!” Un fascicol de lumină, provenind de la o lanternă, străbătu încăperea.
– Ar trebui să-i lăsăm să doarmă e mai sigur – spuse o voce necunoscută. Câţiva deţinuţi se ridicară buimaci în capul oaselor, dar majoritatea numai se răsuciră în somn. La lumina lanternei, Tib îl descoperi pe Pelican, alături de doi soldaţi din pază, cu armele pregătite ca pentru tragere. Un ofiţer necunoscut dădea ordine scurte:
– Păziţi uşile, nu iese nimeni nici măcar la closet. Somaţi odată şi cine nu se supune… Tib se sperie de-a binelea: „Ce s-o fi întâmplat?” ÎI trezi şi pe Deget.
-Ce e ? – făcu acesta ,buimac de somn.
-Nu ştiu – şopti Tib – uite, soldaţi înarmaţi păzesc uşile! Lui Deget îi sări pe loc somnul.
-Ce dracu’ s-a întâmplat! – strigă, fără să vrea. Ofiţerul necu¬noscut privi printre paturi, încercând să ghicească de unde venea vocea:
-Îţi spun eu imediat, idiotule, ce s-a întâmplat! Staţi în patu¬rile voastre, că vă ia mama dracului. Deget tăcu chitic, neîndrăznind nici să respire. După ce ofiţerul se îndepărtă, îşi lipi gu¬ra de urechea lui Tib:
– Comandantul! Ăsta e comandantul! – şopti el – Să ştii că s-a întâmplat ceva grav, daca umblă la ora asta prin barăci….
Noaptea decurse fără alte incidente. Cu toate acestea, nici Tib nici Deget, nu închiseră un ochi până în zori. O dată cu deşteptarea şi ieşirea pe platou deţinuţii observară, plini de stupoare, o noutate: Pelicanul era înarmat. De piept îi atârna un pistol mitralieră cu încărcătorul montat. Se schimbase ceva şi-n atitudinea sa faţă de deţinuţi: nu mai făcea obişnuitele glume proaste pe ca¬re le administra dis-de-dimineaţă, în loc de mic dejun. Era stăpâ¬nit de un tremur nervos şi faţa sa, de obicei roşu-vineţie era acum de un alb cadaveric. După obişnuitul apel, se întâmplă din nou un lucru ciudat: deţinuţii fură băgaţi la masă! Lucru care nu se mai întâmplase până acum. În sala de mese stăteau înşiraţi de-a lungul peretelui vreo zece soldaţi din gardă, cu automatele pe piept. Deţinuţii îi priveau cu spaimă şi înghiţeau cu noduri mâncarea. După masă fură din nou adunaţi pe platou. În aer se simţea un miros persistent de smoală arsă.
– Pelicanilor, -spuse ofiţerul – pentru că a încetat ploaia astăzi mergem la muncă! Mângâia cu gesturi nervoase patul automatului. În formaţie nimeni nu murmură. Deţinuţii simţeau, instinctiv, că s-a întâmplat ceva grav. Ieşiră pe poarta lagărului însoţiţi de ofiţer. Toţi ardeau de nerăbdare să afle ce se întâmplase. Lucru iarăşi ciudat, Labă intrase şi el în formaţie, ce-i drept fără scule, dar faptul se abătea de la regula ştiută. Pământul, după ploaia amestecată cu zăpadă, din ajun, se muiase de tot, aşa încâ deţinuţii abia-şi trăgeau cizmele din noroiul cleios. Pelicanul înjura de mama focului, şi pomenea mereu de nişte bandiţi, pe care el, personal, i-ar împuşca ca pe nişte câini. Drumul dură aproape dublu decât timpul obişnuit şi când ajunseră la punctul de lucru deţinuţii erau deja istoviţi. Şanţurile se umpluseră pe jumătate cu apă. În unele locuri se surpaseră, aşa că începură lucrul prin a le reface. Bătea un vânt rece ca gheaţa şi, după ce pe drum transpiraseră, acum deţinuţii tremurau ca varga. Primiră obişnuita normă: zece metri lăţime pe un metru şi optzeci adâncime. Labă măsura încruntat, fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. După ce termină, se apropie de ofiţer, şi începură să discute foarte aprins. Tib înfipse de câteva ori cazmaua în pământul mocirlos, apoi se opri:
– Oare ce s-o fi întâmplat, Deget? Acesta ridică din umeri.
– Dracu’ ştie! N-ai văzut, şi la cantină şi în dormitor, şi aici ne păzesc cu arma! O fi evadat careva…Tib se miră:
– Parcă spuneai că nu se poate evada de aici!
– Ei, şi?! Am spus şi eu ce am crezut! S-o fi găsit vreun isteţ care să o şteargă, deşi, pe steaua mea, nu văd pe unde! Şi apoi, ce rost ar fi avut să ne păzească înarmaţi la masă? Doar nu se poate evada din cantină…Tib scormoni, gânditor, pământul:
– Mda! Ai dreptate, altceva s-a întâmplat, dar ce?
– Las’ că aflu eu deseară – promise Deget – şi o să ne lămurim! Acum, hai să ne facem norma, parcă văd că iar faci siguranţa plutonului şi ştii ce mişto e! Nu trebui să aştepte venirea serii ca să afle ce s-a întâmplat: pe la amiază, când, de fapt, ar fi fost normal să primească masa, Pelicanul îi adună pe toţi şi după ce îi dispuse în careu, le vorbi pe un ton mohorât:
– Pelicanilor, azi la masă mâncaţi sos de limbă! Mai puţină mâncare, că vă vin gânduri rele! După această introducere, continuă:
– Aseară, pe la zece bandiţii de la plutonul şase s-au răsculat! Au dat foc barăcii şi l-au bătut pe comandantul de pluton, de nu se ştie dacă mai scapă! Privi circular să vadă ce efect produsese¬ră cuvintele sale: deţinuţii îngheţaseră. Reîncepu:
– Pelicanilor, eu m-am purtat întotdeauna bine cu voi! Unii mă cunoaşteţi de mai multă vreme, alţii de mai puţină… Nu neg că v-am mai scăpat câte o scatoalcă din când în când, dar n-aţi cră¬pat nici unul din asta, nu-i aşa Labă? Labă aprobă sârguincios:
– Aşa e, domnule locotenent!
– Aici vă aflaţi într-un batalion disciplinar, nu într-o staţiune balneoclimaterică! Condiţiile sunt cum sunt, dar la urma urmei nu v-am adus eu aici, lua-v-ar dracu’! Tăcu o clipă, răstimp în care îşi scoase pistolul-mitralieră de la piept şi-l îndreptă cu ţeava spre deţinuţi:
– Uita-ţi-vă la ăsta! – strigă ameninţător – am primit ordin ca la cel mai mic murmur să vă împuşc ca pe câini! Şi am s-o fac, să fiu al dracului, dacă nu! Uitaţi-vă –spuse -şi scoase încărcătorul – e plin cu cartuşe! Sită vă fac! Montă la loc încărcătorul şi-şi agă¬ţă cureaua armei de umăr. Deţinuţii oftară uşuraţi: pentru un moment chiar crezuseră că va trage. Pelicanul îşi scoase cascheta şi-şi şter¬se fruntea de sudoare.
– Dacă vă faceţi norma – vorbi din nou – dacă sunteţi disciplinaţi şi executaţi tot ce vă ordon, suntem prieteni, dacă nu… şi-şi saltă umărul de care îşi agăţase arma. „Dar dacă ne ordoni să ne culcăm cu tine – îşi spuse Tib – ce să facem, să executăm?” Deget zâmbi. Aproape că ghicise ce gândea Tib.
– Asta e tot! – încheie Pelicanul – daţi-i drumul la treabă şi ve¬deţi de vă faceţi norma! Deţinuţii se împrăştiară. Reîncepură să sape pământul umed şi cleios. Până spre seară Tib şi Deget nu schimbară nici o vorbă, Erau profund marcaţi de ceea ce le povesti¬se Pelicanul. Contrar obiceiului, Tib termină norma înaintea lui Deget, ceea ce-l făcu pe acesta să remarce, nu fără o urmă de iro¬nie:
– Ia te uită, elevul şi-a întrecut marestrul! Să vezi şi să nu crezi! Tib răsuflă din greu:
– Halal întrecere! Seara, după ce ajunseră în lagăr, Deget dispă¬ru ca de obicei. Nu se ştie în ce relaţii se afla cu sanitarul, dar acesta îi furniza mereu „drogul” obişnuit: frecţia. Când se întoarse, vizibil ameţit, Tib îşi freca picioarele vinete şi umflate din cauza mersului pe jos. Deget îi făcu semn să-şi apropie ure-chea şi începu să-i povestească în şoaptă:
– E groasă rău! Au pus patrule înarmate între barăci! Era să dau de dracu’! Noroc că tuşeam zdravăn când a dat o patrulă peste mine. Le-am spus că vin de la infirmierie, că am pneumonie. Şi m-au lăsat în pace!
– Ce s-a întâmplat? – întrebă Tib curios.
– S-a întâmplat aşa – mi-a povestit sanitarul – băieţii de la şase s-au culcau îmbrăcaţi pentru că erau leoarcă, de la căratul lemnelor. Pe la zece, Vulpea a intrat în baracă… A! Să nu uit, şase e plutonul lui! Deci, a intrat în baracă şi i-a scos din paturi, la intervale. Când a văzut că s-au culcat îmbrăcaţi, le-a ordonat să se dezbrace la pielea goală şi-a vrut să-i scoată la înviorare, pe platoul Auzi, minte la el, câinele! Băieţii au început să cârtescă, el a început să-i lovească cu o coadă de cazma şi nu ştiu cum, i-a spart unuia capul. Ăsta l-a pocnit între ochi şi,,, au sărit toţi pe Vulpea, l-au lăsat lat şi după ce s-au îmbrăcat l-au trimis pe unul să-l cheme pe comandant. Când a auzit comandantul s-a făcut foc… A trimis o grupă din pază să tragă foc de avertis¬ment ca să-i liniştească.. Se pare că băieţilor nu le-a plăcut pârâiala, căci au baricadat uşa şi au ameninţat că ducă nu vine comandan¬tul, dau foc barăcii şi-şi dau şi lor foc. Până să se hotărască comandantul, unul din garda a băgat arma pe fereastră şi-a tras la înghesuială. A rănit pe câţiva, dar pe ceilalţi i-a scos din minţi; au vărsat gazul din felinare pe paturi şi au dat foc barăcii, A ars toată, n-au rămas decât paturile de fier,,,
– Cum, şi băieţii au ars?!
– Nu, nu, băieţii au roit-o când au văzut că se prăjesc…
– Şi cum s-a sfârşit? Vulpea ce-a păţit?
– Vulpea rămăsese lat pe jos…Dacă nu-l scoteau cei din gardă, ardea de viu, ticălosul! Băieţii… unii la spital, alţii la periculoşi… cei mai cuminţi dorm în corturi, până una-alta…
– Ce-i aia, „la periculoşi?”
– Cum, nu ştii?!
– De unde să ştiu?
– Eşti cumplit! „la periculoşi” e un ţarc de sârmă ghimpată, cu o baracă fără paturi, unde sunt închişi cei mai ai dracului, sau cei care şi-au pierdut minţile…De fapt, totuna e…
– Şi unde vine asta? Deget dădu din mână:
– Pe latura cealaltă, lângă corpul de gardă…de ce întrebi, ai de gând să ajungi pe acolo?! Tib îşi făcu cruce:
– Doamne fereşte…
În baraca sa, amenajată aproape ca o locuinţă normală, ba chiar una luxoasă, comandantul batalionului, cu grad de maior, se plimba preocupat, dintr-un capăt într-altul, cu mâinile la spate. În faţa sa, în diferite poziţii, aşteptau subordonaţii săi, fie subofiţeri, fie ofiţeri. Comandantul era un bărbat mic de statură, gras fără să fie obez, chel şi parcă fără gât. Uniforma sa, aproape nouă, strălucea de curăţenie. Ca şi subordonaţii săi, avea ”bube-n cap” după cum se spune în limbaj cazon, adică abateri grave, care îl aduseseră aici. Se zvonea că nevastă-sa fugise cu un soldat, fapt după care dăduse în patima beţiei. Făcuse nişte abuzuri, şi pentru a nu fi trecut în rezervă, acceptase comanda acestui batalion disciplinar, pierdut aici, la capătul lumii. Se ştia că urăşte cumplit soldaţii, dar nimeni nu ştia dacă mai bea sau nu; oricum nimeni nu-l văzuse niciodată beat. Poate şi pentru că apărea foarte rar în public. Ordinile sale erau transmise prin adjunctul său, căpitanul negricios care îl adusese pe Tib aici. După ce se plimbă o vreme în tăcere, se opri brusc în faţa mesei şi se sprijini cu mâinile pe tăblia ei.
– V-am chemat, domnilor – începu el – pentru că în cadrul acestui batalion s-au petrecut evenimente grave, mult prea grave pentru fi trecute cu vederea. Făcu o pauză şi-i privi pe toţi, pe rând. După cum ştiţi, la plutonul şase a avut loc o răzmeriţă, care s-a terminat grav: Rezultatul? Comandantul de pluton, numele îmi scapă, a fost maltratat de deţinuţi şi în acelaşi timp a suferit arsuri grave. Baraca a ars în întregime; doi deţinuţi morţi, trei grav răniţi, patru răniţi. Bătu cu pumnul în masă :
– Este intolerabil! Cum vom justifica în faţa organelor superioa¬re, prezenţa a şapte soldaţi împuşcaţi?
– Spuneaţi de doi… – se auzi o voce slabă. Comandantul se întoar¬se fulgerător:
– Da, imbecilule, dar, cei doi sunt morţi! Vom spune că au suferit un accident de muncă, cine dracu’ o să verifice, se întâmplă atâtea cazuri… Dar cei şapte trăiesc, sunt numai răniţi, şi medicii vor scrie la diagnostic: rană provocată prin împuşcare! Ai înţeles? Nimeni nu rosti nici un cuvânt. Cel care vorbise cu o clipă înain¬te preferă să tacă. Comandantul făcu un efort pentru a-şi stăpâni nervii şi continuă :
– Domnilor, după cum bine ştiţi, noi figurăm ca unitate de muncă, nu ca unitate disciplinară. Lucru ce atrage, de ce să nu recunoaş¬tem, o creştere mai mult decât simţitoare a soldelor dumneavoastră! Şi a mea, bineînţeles! Or – îşi continuă el ideea – o unitate de muncă nu jus¬tifică prezenţa unei paze înarmate, după cum bine ştiţi… Va trebui să luăm legătura, deja am luat-o, cu comandantul unităţii de care aparţine, teoretic, unitatea noastră. O va drege el cumva, la urma urmei e şi el implicat în afacerea aceasta. Dar nu asta e important: Important e ca pe viitor să nu se mai repete asemenea evenimente. Niciodată! Vă dau mână liberă în ceea ce priveşte pe¬depsirea celor recalcitranţi! Numai să nu-i omorâţi. În rest… Căută un pahar cu apă şi negăsindu-l, tuşi de câteva ori.
– Cei din plutonul şase care au fost mai liniştiţi vor fi redis¬tribuiţi la celelalte plutoane. Rog a se avea în vedere comporta¬mentul lor. Pentru moment, nu le aplicaţi nici o pedeapsă. Ei ori¬cum se aşteaptă. Cu cât pedeapsa va veni mai târziu, cu atât te¬roarea psihică va fi mai mare. Cei care au fost capii răzmeriţei să fie băgaţi la periculoşi. Căpitane, răspunzi de asta! – se întoar¬se el spre negricios.
– Am înţeles domnule maior!
– A! Să nu uit! În ceea ce priveşte periculoşii, ordon să li se înăsprească regimul. Nu de alta, dar prea se odihnesc şi ne trezim mâine – poimâine că şi ceilalţi deţinuţi fac pe nebunii! Dar de asta răspund eu! Aveţi întrebări?Nimeni nu spuse nimic.
– Sunteţi liberi! – îi concedie el. Când să iasă, Pelicanul simţi o mână pe umeri :
– Domnule locotenent, dumneata mai rămâi – auzi vocea comandan¬tului. Se opri şi brusc îşi aminti ce-i spusese căpitanul acela cu o zi în urmă. Se răsuci pe călcâie. Maiorul îl privea cu curio¬zitate şi dezgust în acelaşi timp.
– Ia loc! – îl invită, arătându-i unul dintre scaunele care mobilau încăperea. Se aşeză ca pe ace. Comandantul îşi aprinse o ţigară şi se întoarse cu faţa spre fereastră. De acolo îi vorbi pe un ton calm:
– E adevărat ce se spune despre dumneata? Pelicanul ezita o clipă, apoi spuse:
– Ce anume, domnule maior? Maiorul râse, fără veselie:
– Domnule locotenent, mă obligi să-ţi spun nişte lucruri neplăcute! Mai bine vorbeşte dumneata. Pelicanul făcu mai departe pe naivul:
-Despre ce să vorbesc, domnule maior? Comandantul se întoarse brusc:
– E adevărat că întreţii raporturi sexuale cu deţinuţii? Pelicanul se înroşi. Nu se aşteptase să fie luat chiar aşa. Totuşi spuse, deşi fără convingere:
– Calomnii! Cineva nu mă înghite, şi mă calomniază sperând să obţi¬nă cine ştie ce! Celălalt păru să nu-l audă:
– E adevărat că ţii cu dumneata în cameră un deţinut căruia i se spune „Fetiţa”? Pelicanul se înverşună:
– E adevărat, dar asta nu înseamnă nimic! Băiatul e prea slab pentru muncă şi în schimb face în fiecare noapte planton!
– Unde? – întrebă comandantul şi râse din nou, acelaşi râs fără veselie.
– În baracă, bineînţeles!
– Şi de ce nu doarme în baracă cu ceilalţi deţinuţi?
– Pentru că e slab şi ceilalţi îl bat!
– Câtă generozitate! – îl ironiză comandantul – Ei, hai domnule lo¬cotenent, ce-ar fi dacă fiecare dintre noi şi ar lua câte un deţinut, pe care îl bat ceilalţi, cu el în cameră?! Îi puse mâna pe umăr:
– Fii cinstit, eşti homosexual? Pelicanul îl privi scrâşnind:
– Ei bine… da, sunt! Comandantul se întoarse cu spatele şi se apropie de fereastră.Tăcu multă vreme. Pelicanul tocmai se întreba dacă nu cumva ar trebui să plece, când comandantul vorbi:
– Aş putea să te mut la alt pluton, sau pe la vreo magazie… dar ar fi inutil. Dacă tot l-ai batjocorit pe deţinutul acela… cum îi zice… „Fetiţa”, să n-o mai păţească şi alţii. Nu că aş iubi solda¬ţii, mai ales când sunt deţinuţi, ba dimpotrivă… dar.. .hm.. .nu ştiu ce să spun… mi se pare nefiresc, de fapt este nefiresc…Vezi, dumneata, domnule locotenent viaţa asta e o …e o … o mare porcă¬rie – spuse el chinuit, întorcându-se cu faţa către Pelican – Eu mi-am distrus viaţa din cauza unei femei… aşa am ajuns aici. Dumneata datorită năravului dumitale… Şi când te gândeşti că dacă ţi s-ar fi întâmplat dumitale ce mi s-a întâmplat mie, pe dumneata nu te-ar fi afectat cu nimic… Hm…O femeie… Tăcu câteva clipe apoi îi făcu semn:

– Poţi să pleci. Şi… fii mai discret! – îl atenţiona el în momen¬tul când acesta dădu să iasă. În urma Pelicanului, comandantul răma¬se trist şi dezgustat. Dezgustat de toţi şi de toate. Îşi mai aprinse o ţigară şi scuipă scârbit pe covorul înflorat de sub picioarele sale. Pelicanul ieşi furios. Cine dracu’ îl pârâse? Nu-l ruşina năravul său, dar îl înfuria faptul că trebuise să dea socoteală
comandantului despre un lucru pe care îl considera intim. „Nu cumva chiar Fetiţa? – îl străfulgeră o bănuială – dar nu se poate, n-ar avea curaj” – se linişti tot el. Oricum, o să-l iau puţin la bani mărunţi… Mai ştii?…”
În baracă, pe o tablă, deţinuţii încinseseră un barbut, cu zaruri făcute din miez de pâine. Botosul, cu buzele sale mari şi roşii ca sângele, era favoritul. Se juca pe ţigări. Vreo zece deţinuţi murdari şi nebărbieriţi se înghesuiau care mai de care. Ţigările erau mai preţioase decât banii, care aici în pustietate , oricum n-ar fi folosit la nimic. Ciudat era felul în care făceau deţinuţii rost de ţigări: în lagăr exista o rezervă, pentru soldaţii din gardă şi pentru cadre. În acelaşi timp, fiecare deţinut primea o raţie de cinci ţigări pe zi. Dar împărţirea ţigărilor se făcea după bunul plac al magazionerului. Din cauza asta deţinuţii împrumutau de la soldaţii din gardă, cu dobândă: pentru o ţigară împrumutată, deţinutul trebuia să înapoieze trei. Aşa se făcea că atunci când primeau raţia, deţinuţii nu mai rămâneau decât cu cel mult zece ţigări. Dacă cel care-şi primea raţia mai era şi barbugiu înrăit şi pe deasupra mai avea şi ghinion, nu-i rămânea altceva de făcut decât să cerşească câte un muc de la cei care mai aveau. Acum, deşi raţia nu se împărţise demult, toţi deţinuţii fumători aveau ţigări. Probabil împrumutate de la cei din gardă. Jocul era foarte aprins. Botosul adu¬nase o grămadă serioasă de ţigări. Ceilalţi înjurau cum le venea la gură. De fiecare dată când pierdeau se jurau că nu mai joacă niciodată, dar asta nu-i împiedica s-o ia de la capăt ori de câte ori se ivea oca¬zia. Botosul, transpirat şi cu buzele lui mari mai roşii ca de obicei, juca în mână zarurile lucioase şi negre, cu punctele aproape invizibile:
– Hai, care mai dai? – întrebă el cu o sclipire de triumf în ochi. Calul aşeza zece ţigări jos:
– O dată pe toate zece! Botosul fluieră:
– Ai sânge-n p…, ai? Rostogoli zarurile.
– Cinci – cinci! strigă el bucuros. Calul apucă zarurile şi le scuipă de câteva ori, să-i poarte noroc. Le rostogoli cu ochii măriţi de încordare. Când zarurile se opriră, Botosul împinse, ca din greşeală, tabla:
– Care dracu’ mă împingi, mă? Calul se înfurie:
– Dumnezeii mătii, a fost şase – şase! Anumit ai împins tabla! Botosul luă o mină indignată:
– Bă, Calule, eşti nebun! M-a împins careva! Calul îl apucă de gât:
– Bă, te-nghit! Saltă ţigările! Botosul nu se lăsă:
– Fii bă, serios! Hai să mai dăm o dată! Calul îl plesni peste ochi, făcându-l să cadă pe spate. Apoi apucă grămada de ţigări şi dădu să plece. Botosul sări în picioare şi-l izbi în stomac. Calul icni scurt şi-l scuipă. Se încăierară. Ceilalţi participanţi se împărţiră în două tabere. În scurt timp, se iscă o bătaie ca-n filme. Cei din paturi săriră şi ei. După vreo cinci minute, baraca se zguduia de parc-ar fi fost cutre¬mur. Trăgeau cu pumnii ca chiorii, nemai ştiind care e prieten şi care nu. Tib şi Deget, din paturile lor, priveau scena, fiecare cu alţi ochii; Deget se tăvălea de râs, şi din când în când, îndemna:
– Hai, Calule!
– Dă-i Botosule! Tib privea încăierarea cu dispreţ. Nu-i plăcea violenţa, avea o repulsie aproape dureroasă pentru orice fel de violenţă. „Vite! – îşi spuse – se bat ca nişte vite!” În focul încăierării, nimeni nu observă intrarea Pelicanului. După convorbirea cu comandantul batalionului, care-l înfu¬riase grozav, vederea încăierării îl scoase din minţi. Nu mai aveau aer să strige „atenţiune”. Apucă o cazma şi începu sa lovească la întâmpla¬re. Buimăciţi, deţinuţii se pocneau şi cu mai mare osârdie, neştiind de unde vin loviturile. Până la urmă, Pelicanul reuşi să răcnească:
– Atenţiune! Bătaia încetă ca prin farmec. Pelicanul sufla greu, şi tremura din toate încheieturile.
– Ce…Ce va apucat, blestemaţilor?! Ochii i se injectaseră de furie.
– Afară! – urlă – Afară, pe platou adunarea! Deţinuţii se învălmăşiră pe uşa îngustă, călcându-se în picioare. De undeva apăru şi Labă. ÎI privi mirat pe ofiţer:
– Ce s-a întâmplat, domnule locotenent? Pelicanul se sufoca de furie:
– Mai întrebi! Culcat! Culcat n-auzi?! Labă se lungi pe jos, nevenindu-i să creadă.
– Afară târâş – marş! – îi ordonă Pelicanul. Te-nvăţ eu minte! Eu tre¬buie să am grijă de bandiţii ăştia?! Salt înainte! Culcat! Salt înainte! Culcat! Tib îşi Deget îngheţaseră în paturile lor. Nu-i observase ni¬meni.
– Deget, ce facem, ieşim?! – întrebă Tib în şoaptă, deşi în baracă nu mai rămăsese nimeni.
– Eşti nebun?! – se sperie Deget – Dacă ne vede Pelicanul, sare cu pi¬cioarele pe noi! Nu ştii de ce e-n stare când e furios!
– Şi atunci, ce facem?! Stăm aici? Dacă dă peste noi? Deget sări din pat:
– Vino!
– Unde?
– Ne băgăm sub pat! Tib începu să râdă:
-Şi dacă face apelul? Deget se băgă sub pat şi de-acolo îi răspunse:
– Dacă face apelul o-ncasăm! Ori aşa, ori aşa tot o încasăm! Tib se bă¬gă alături:
– Păi, atunci hai să ieşim!
– Taci, nu fi prost! De afară se auzeau comenzile din ce în ce mai răguşite ale Pelicanului: ” Culcat! Salt înainte!” Pietrişul răsuna sub izbiturile deţinuţilor culcaţi. Deget încercă să-şi oprească bătăile inimii cu mâna:
– Vai de steaua lor! Să vezi ce le face nebunu’ ăsta!
– Taci, Deget, mai bine gândeşte-te ce păţim noi dacă ne găseşte! Sub pat mirosea puternic a urină, semn că deţinuţii mai confundau, din când în când, baraca cu closetul. Tib îşi ţinea respiraţia trăgând aer în piept cât putea de rar. Instrucţia de afară dură ceva mai mult de jumătate de oră. Apoi se lăsă liniştea. Şi
deodată glasul Pelicanului:
– Două sute!
– Prezent! – i se răspunse. Deget fluieră:
– Am dat de dracu’, ai fost pocit la gură!
– Ce facem? -întrebă Tib. Nu ştia de ce, dar îi venea să râdă.
– Hai sa ieşim! zise Deget. Ieşiră afară din baracă şi de după colţ pândiră o clipă de neatenţie a Pelicanului, pentru a se strecura în formaţie. Pelicanul moşmondea ceva într-un carnet, luminându-l cu lan¬terna.
– Acum! şopti Deget şi o luară la fugă. Doar trei paşi îi despărţea de formaţie când Pelicanul îndreptă fascicolul lanternei spre ei:
– Cu voi ce dracu’ e? – întrebă el fără să înţeleagă pe moment.
– Nimic! – zise Deget cu jumătate de gură. Pelicanului îi căzu fisa:
– Aha! voi n-aţi participat la instrucţie! Ia veniţi încoace! Cei doi se apropiară cu inima cât un purice.
– Ce numere aveţi? – întrebă Pelicanul.
– Două sute şaptezeci şi trei – spune Deget.
– Trei sute unu!
– Bine, pelicanilor, staţi aici, lângă mine! Continuă apelul. După ce sfârşi, îl strigă pe Labă. Acesta se apropie. Nu mai avea nimic din îngâmfarea lui prostească. După cum îi arătau hainele se cunoştea că participase şi el la „instrucţia” de adineauri.
– Ordonaţi! – spuse el, slugarnic. Pelicanul îl măsură ironic, plim¬bând lumina lanternei de-a lungul trupului său:
-Arăţi bine, Labă, ţi-a plăcut „distracţia”? Labă nu ştiu ce să răs¬pundă. Nici Pelicanul nu insistă. Tib presimţi ce-i aşteaptă. „Să vezi că ne lasă pe mâna prostului ăsta!”. Chiar aşa se întâm¬plă :
-Labă, ia să faci tu puţină mişcare cu pelicanii ăştia! – spuse ofiţerul într-o doară. Labă se hlizi:
– Am înţeles, domnule locotenent! Pelicanul îi privi pe cei doi:
– După asta, îi duci la „mititica”… pentru indisciplină… Tu cine dracu’ eşti, mă? – îl întrebă pe Tib.
– Trei sute unu! – răspunse Tib tare. Deget pufni în râs.
– Râzi, ai? – spuse Pelicanul dând din cap – Îţi iese el imediat râsul pe nas! Cine-i ăsta, Labă, că nu l-am mai văzut! Laba răspunse plin de solicitudine:
– E ochelaristul ăla…!
– Aha! Bine apucă-te de treabă. Pelicanul se îndepărtă.
– Aşaaa…! – zise Labă frecându-şi mâinile. Hai să începem distracţia! Tu-vă-n cur, să mănânc eu futai din cauza voastră!
– De ce din cauza noastră, Labă?! – se indignă Deget.
– Gura! Culcat! Cei doi se lungiră pe pietrişul colţuros.
-Vă mişcaţi cam încet! remarcă Labă. Înainte târâş-marş!…Trecuse o oră şi ceva de când începuseră şi Labă nu părea să se plictisească .Deget nu mai suportă:
– Bă Labă, ia mai du-te dracului, întreci măsura! Labă începu să râdă:
– Ce vorbeşti, Deget?! Ordinul e ordin! Hai, mişcare! Deget se gândi o clipă, apoi schimbă tonul:
-Hai, bă Labă, dă-o dracului, oameni suntem! Ai scos destul sufletul din noi! Stătea culcat pe o parte, rezemat într-un cot. Labă nu se lăsă înduplecat:
– Deget, tu vrei să-ţi scap câteva?
– De ce mă, ce ţi-am făcut?
-Bă, ordinul e ordin!
– Du-te dracului! se înfurie Deget. Tib nu zicea nimic. Îi era sete şi tremura tot de oboseală. Labă se răzgândi:
– Ştiţi ceva? Ia haideţi la mititica! „Mititica” era o colivie de scândură, cu câteva despărţituri, care servea drept arest. Despărţiturile erau atât de înguste, încât nu puteai sta decât în picioare. Noroc că erau suficient de înalte, ca să nu fii nevoit să stai şi aplecat. Colivia era plasată în faţa corpului de gar-dă, aşa că santinela din faţă păzea şi arestaţii. Când se apropiară la câţiva paşi de santinelă, acesta îi somă:
-Stai! Cine-i?
– Am adus doi pentru mititica!
– Labă, tu eşti? – îl recunoscu santinela – nu mai e loc mă, colivia e plină!
– Aşa? – făcu Labă – Ia uite, bă, au noroc proştii! Hai să mergem la ofiţer să vedem ca face cu voi! Labă nu-i spunea niciodată ofiţerului „Pelicanul” de teamă să nu-l toarne careva. Îl găsiră pe ofiţer în camera lui, stând lungit în pat. Radu, „Fetiţa”, stătea lungit alături. Ochii îi sticleau ca de febră. Când îl văzu pe Labă intrând cu cei doi după el, Pelicanul se încruntă:
– Ce dracu’ vrei, mă? Labă luă poziţia de drepţi.
– Să trăiţi, nu mai au loc la mititica! Pelicanul era vizibil ameţit:
– Ce spui, mă? – întreba el împleticit.
– Nu mai e loc la mititica! Pelicanul îşi ridică sprâncenele, semn ca se gândea. Zâmbi.
– Spune-i santinelei să-i închidă în closet! Labă nu pricepu, sau nu-i veni să creadă:
– Cum în closet!?
– Uite-aşa! Dobitocule – se răsti Pelicanul -spune-i santinelei să-i închidă în closetul corpului de gardă! Deget şi Tib se priviră conster¬naţi. De la locul său, Radu îi privea cu ochii lipsiţi de expresie. Părea căzut într-o stare totală de prostraţie. Labă se execută, nedu¬merit:
– Am înţeles… Când auzi ce vrea Labă, santinela se cruci:
– Mă, Pelicanul vostru e nebun?! Unde s-a mai pomenit aş ceva? Labă ridică din umeri:
– Eu ţi-am spus ce-a ordonat! Faci cum vrei! Îi bagă în closetul cor¬pului de gardă. Ca şi celelalte closete şi acesta era o groapă, cu câteva scânduri drept podea, şi cabină din placaj. Neavând cu ce să în¬cuie uşa, santinela propti un pietroi în ea.
– Nu ţi-e frică c-o sa evadăm? – întrebă Deget cu ironie. Santinela se supără:
– Să nu vă-mpingă dracu’, că vă curăţ! În closet puţea îngrozitor iar dinspre gaură, un curent puternic de aer le împingea duhoarea drept în nas.
– Deget, eu vomit! gemu Tib.
– Vomită, frate, cine nu te lasă?! Tib se aplecă deasupra găurii şi dădu tot afară din el. Apoi, răcorit, se uită la Deget, a cărui ochi sticleau în întuneric:
– O făcurăm şi pe asta! Deget începu să râdă:
– Mâine n-o să stea nimeni lângă noi! Closetul era destul de încăpă¬tor, aşa că se puteau mişca în voie. Trebuiau numai să aibă grijă să nu le intre vreun picior în gaură. Îi cuprinse frigul, aşa că începură să-şi izbească palmele de coapse, de umeri, încercând să se încălzească. Tib începu să bată din picioare, să-şi dezmorţească oasele îngheţate. De afară se auzi vocea santinelei:
– Mă, sunteţi nebuni? O să cădeţi în groapă!
– Are dreptate! – zise Deget – încetează, că acuşi plutim printre căcaţi! Timpul trecea greu. Li se păru o veşnicie până la miezul nopţii, când se schimbă garda. Probabil santinela vorbise ceva, pentru că comandantul gărzii, un locotenent tânăr, veni să vadă minunea: se tre¬ziră cu o lumină-ntre ochi.
– Ia uite mă, ce chestie! Să-i închizi în closet! Deget făcu haz de necaz :
– Ordinul e ordin! Locotenentul râse. Era tânăr, aproape un copil şi nu părea încă înrăit:
– Mă, – spuse el – nu vreţi ţigări, mai schimbaţi aerul! Cei doi refu¬zară. Locotenentul râse din nou şi închise uşa.
– Mă întreb ce-o să faceţi dacă îl apucă pe vreo unul căcarea? – mai spuse. Nu-i răspunse nimeni. Liniştea se lăsă din nou. Se auzeau doar paşii santinelei, plimbându-se din loc în loc.
– Mai spune ceva – făcu Tib.
– Ce să spun?
– Povesteşte-mi ceva de la tine de acasă!
– N-am chef.
– Parcă trebuie să. ai chef? Povesteşte şi tu ceva, să treacă vremea…
– Hai să-ţi povestesc cum am învăţat să fur… Am rămas fără mama de mic. Tata şi-a luat lumea-n cap, şi am rămas copil de pripas. M-am înhăitat cu nişte derbedei din cartier. Noaptea dormeam pe unde apucam, iar ziua furam ce puteam de prin pieţe, să-mi astâmpăr foamea. Odată, cu unul Titi am dat peste un om beat, culcat sub gard, Titi ăsta a avut deea să-l buznărim. Ăsta a fost începutul. După aceea… mangleam prin tramvaie, la cinema, pe unde era înghesuială.
– Nu te-au prins niciodată?
– Ei, da, odată, eram încă puşti… I-am săltat portofelul unui domn gras. Când m-am întors s-o şterg, m-am trezit prins de mână. Era în gară, mamă ce bătaie am mâncat atunci! Când am ajuns la postul de poliţie eram aşa de stâlcit şi de plin de sânge, încât cei de acolo n-au avut altceva mai bun de făcut decât să-mi dea drumul… După aia m-am specializat: nu mai băgăm mâna decât dacă pontul era gras. Umblam bine îmbrăcat, să nu dau de bănuit. Aveam şi ibovnică! închipuie-ţi, Tib, la cinş’pe ani aveam ibovnică! Îmi luasem o cameră cu chirie la o babă codoaşă iar ziua mai căram bagaje prin gară, să nu se prindă caralii din ce trăiesc. Ieşea şi de aici ceva, dar grosul tot din manglit venea.
– Deget, te-am mai întrebat, parcă: n-ai avut niciodată remuşcări? Ochii lui Deget sclipită în întuneric:
– Tib, nu fi prost, mă! Lumea e strâmb alcătuită, unii au prea mult, iar alţii deloc!
– De ce nu munceai, dacă voiai să ai?
– Fraiere, să ştii. de la mine, că din muncă cinstită nu te poţi alege decât cel mult cu oasele rupte! Ce-i drept, e riscant să furi, oricând poţi să înfunzi puşcăria, dar când îţi intră în sânge nu mai poţi să te laşi… Şi apoi, există şi-o plăcere, aşa, nu ştiu cum să-ţi spun, primejdia îţi dă impresia că eşti puternic… Faptul ca poţi fi prins oricând te face să trăieşti din plin fiecare clipă…
– Ce romantic! – râse Tib. Deget îl bătu pe umăr:
– Degeaba-ţi spun ţie toate astea! Oricum când o să scapi de aici şi-o să trebuiască să pui osul la muncă, o să ajungi să-mi dai dreptate.
– Parcă spuneai că ai o soră…
– Spuneam ca am avut o soră.
– Da, iartă-mă, nu m-am exprimat bine!
– După moartea mamei, soră-mea a rămas la o mătuşă… bărbat-su a violat-o… Nenorocitul!
– Hai să lăsăm asta! Nici ţie nu-ţi place să-ţi aduci aminte, nici mie să ascult…
– Mda.. Altceva ce să-ţi mai spun?
– Cum ai ajuns aici? Deget făcu o mişcare bruscă:
– Să nu mă mai întrebi niciodată lucrul ăsta! Tib rămase uimit:
– De ce?
– Uite aşa!
– Eu cum ţi-am povestit?!
– Te-am obligat eu?! – se înverşună Deget. Dezamăgit, Tib îl lăsă în pace. „Ce naiba o fi făcut?”. Nu-şi mai vorbiră. Tib se sprijini de peretele cabinei şi se lăsă furat de gânduri…
… Purtarea ciudată a fetei se răsfrânse negativ asupra cara¬cterului său. Începuse prost, şi ca şi cum asta n-ar fi fost destul, începu să bea în compania Icăi, care se vădea a fi destul de experimen¬tată în această privinţă. Slăbea pe zi ce trece şi umbla ca un lunatic. Alarmaţi, profesorii o chemară pe mama sa la şcoală. Femeia bănuia ce se petrece cu fiul ei, dar se prefăcu mirată de purtarea lui. În schimb, acasă îi făcu un scandal monstru, plânse şi-l blestemă. Făgădui s-o întâlnească pe fată şi „să-i smulgă tot părul din cap”. Toate acestea îl lăsară pe Tib indiferent. Continua s-o aştepte pe Ica cu nerăbdare, cu toate că fata doar arareori îi arăta atenţie. Cu toate acestea, nici ea nu părea să dorească o ruptură în relaţia lor. Când îl căuta, avea aceeaşi expresie nevinovată din totdeauna. De frică să n-o piardă, Tib nu-i spunea nimic despre problemele sale. Acum intra cu dezinvoltură în camera ei, şi făceau dragoste ca şi cum asta ar fi făcut din totdeauna. Când sfârşeau, obosiţi, pe Tib îl apuca gelozia.”Mai ai şi pe altcine¬va?” – ar fi vrut s-o întrebe, dar nu îndrăznea. Treptat, începură tot mai des să bea împreună, Ica enorm, el mai puţin, şi totuşi, de fiecare dată, se îmbăta primul. În astfel de momente, Tib devenea visător, vorbindu-i de viitor, de căsătoria lor, de un cămin fericit, de copii… La toate vorbele lui, Ica se mulţumea să răspundă doar prin râsul ei ciudat. Situaţia lui şcolară deveni serioasă, la sfârşitul anului fiind ameninţat eu repetenţia. Într-o zi, Ica îl căutase la şcoală. Era nervoasă, începuse fără nici o introducere:
– Trebuie să ne despărţim!
– De ce?
– M-am întâlnit cu mama ta… M-a pălmuit! .
– Ceee?!
– Taci! Mi-a spus că sunt o târfă, hotărâtă să-ţi distrug viitorul şi să nu sper că-şi va da vreodată băiatul după una ea mine… – spunând acestea, Ica începuse să râdă:
– Aşa că… rămâi cu viitorul tău! N-am ştiut că ai o mamă atât de băgareaţă! – adăugase cu vădită răutate.
– Ica … te rog… – încercase Tib, pierdut, să spună ceva.
– N-ai ce să mă rogi! Adio! – şi plecase. După câteva nopţi albe, în care se gândise insistent la sinucidere, Tib începu să-şi revină, cel puţin aparent. Reîncepu să înveţe cu o înverşunare care miră pe toată lumea, mai puţin pe mama sa, cu care Tib nu mai vorbi decât lucruri absolut necesare. Orice dragoste şi res¬pect pentru ea dispărură. Terminase liceul mulţumitor, şi se pregătise pentru o facultate, deşi nu avea nici o tragere de inimă. Căzu cu „succes” şi aşteptă încorporarea. Aproape fără voie, o urmărise un timp pe Ica, de fiecare dată o văzuse în compania altui bărbat, fără să pară vreodată tristă sau supărată. Acest lucru îl duru, îl dezgustă – dar dragostea era mai puternică. O vizită la gazdă. O găsi mai palidă ca de obicei, şi cu ochii obosiţi:
– Ica… vreau să ne împăcăm… nu pot trăi fără tine… – îi spusese.
– De ce să ne împăcăm, ne-am certat? Răspunsul îl dezarmase. O cuprinsese în braţe şi o acoperise de sărutări. Nu-l refuzase, dar nici nu-i răspunsese cu aceeaşi pasiune. Redeveniră prieteni. Mama sa nu mai protesta, dar deveniră străini Nu-l întreba niciodată, nimic, dar nici nu se mai preocupa de el. Lui Tib nu-i păsa: o avea din nou pe Ica.
– Hai să ne căsătorim – îi spuse într-o zi, mai în glumă, mai în serios.
– Ştii refrenul: după ce-ţi faci armata! – răspunsese ea, mai. serioasă ca niciodată. Căsătoria deveni principalul lor subiect de discuţie. El se înflăcăra mereu, dar fata păstra o reticenţă vădită, deşi îl aproba.
– Ica, tu mă iubeşti? – o întrebase, acolo, în cămăruţa ei mică, ros de îndoieli.
-S-ar putea – răspunsese fata râzând.
– Cum, „s-ar putea”?!
– S-ar putea să te iubesc mai mult decât îţi închipui tu! – oftase Ica, cu o umbră de tristeţe în glas. Părea s-o macine o durere ascunsă. De câte ori o întrebase despre acest lucru, fata negase:
– Ce să am, n-am nimic!
Zilele treceau pe nesimţite. Pe acasă dădea tot mai rar. Tatăl său, veşnic plecat în deplasări, nu-l vedea cu lunile. Odată se întâlniseră chiar în pragul uşii.
– Băiete, ce-i cu tine, nu te mai vede omul cu anii!
– Ce să fie, tată, mă distrez şi eu! – evitase Tib o discuţie periculoasă. Tatăl oftase:
– Vezi să nu te coste distracţia asta… Atât. Nu luă în seamă vor¬bele tatălui, cum nu luase în seamă nici privirile pline de reproş ale mamei sale. Pentru el, întreg Universul se rezuma la Ica…
Se apropia toamna. Încorporarea bătea la uşă. Acum, aproape tot tim¬pul erau împreună. Ica începuse să lipsească de la slujbă; când o vedea mohorâtă, Tib ştia că iar avusese probleme. Aşa îi găsi toamna…

PATRU

Gerul deveni insuportabil. Ferestrele nu se mai dezgheţau nicio¬dată. În fiecare baracă fu introdusă câte o sobă mare, de tablă, dar aceasta se răcea la fel de repede cum se încălzea. Cât ardea focul, temperatura se ridica cu câteva grade, dar odată stins, frigul îngheţa răsuflarea. De voie, de nevoie, deţinuţii se culcară câte doi în pat, veşnic prilej de ceartă pentru o bucăţică de pat în plus. Păturile erau prea subţiri, şi, deşi se acopereau şi cu pufoaicele, deţinuţii tremurau tot timpul. Somnul îi fura abia spre dimineaţă, când oboseala le închidea fără voie ochii. În aceste condiţii, mersul până la locul de muncă şi munca propriu-zisă, deveniră singurele surse de încălzire. La plecarea din lagăr primeau hrană rece, pentru că cea caldă ar fi îngheţat. Hrana rece se compunea dintr-o bucată de pâine neagră, ceva mai mare decât două cutii de chibrituri, şi un boţ de brânză gălbuie, sărată-ocnă. Brânza le provoca o sete chinuitoare, şi în lipsa altei surse de apă, deţinuţii spărgeau gheaţa de pe băltoace, şi beau din apa aceea verzuie şi plină de murdării. Pământul îngheţase bocnă, şi pentru a sparge crusta dură de deasupra, se serveau de târnăcoape. Norma era terminată mai devreme decât altădată, pentru că era imposibil să stai nemişcat mai mult de câteva minute. Cerul, aproape veşnic înno¬rat, lăsa doar arareori să se ivească un petec de soare palid, soare cu dinţi. Pelicanul, bine înfofolit şi încălţat cu bocanci sănătoşi, renunţase să mai vină cu maşina în câmp, aşa că îi însoţea pe deţinuţi în lungul marş de la lagăr până la şanţuri. Altfel, până la venirea lor ar fi îngeţat inutil. Dezbrăcat de pufoaică, şi cu căciula mică şi roasă dată pe ceafă, Tib izbea cu sete pământul îngheţat. Nici nu simţea gre¬utatea târnăcopului. În cinci luni se schimbase total. De ceilalţi de¬ţinuţi îl mai despărţea doar o urmă de civilizaţie, păstrată doar prin veşnica amintire a Icăi. Spre deosebire de ceilalţi, munca îl fortifica¬se. Se lăţise în umeri şi parcă mai crescuse. S-ar fi putut zice ca traiul greu şi mizerabil îi pria. Nu mai rămăsese nici o urmă din băie¬ţaşul cu ochelari, naiv şl sperios, care sosise aici cu cinci luni în urmă. Chiar Deget, care începuse să-l cunoască tot mai bine, se mira cum de putuse să se schimbe în asemenea hal, într-un timp atât de scurt.
… Izbea cu sete, deşi mâinile aproape îi amorţiseră. Se opri o cli¬pă şi-şi privi palmele: negre, crăpate şi pline de bătături. Degetele i se lăţiseră şi i se îngroşaseră. „Dacă m-ar vedea Ica!” – îşi spuse, şi zâmbi. De pe marginea şanţului, Deget îl privea cu curiozitate.
– Ce mă priveşti aşa, Deget?
– Te admir – se fandosi acesta – te admir pentru munca ta plină de abnegaţie… tra-la-la!
– Deget, te-a ajuns frigul la creier – se burzului Tib. Ia mai pune mâna pe târnăcop şi mai dă-i şi tu! Îmbrăcă pufoaica ponosită şi-şi îndesă căciula pe urechi. Deget se ridică şi-şi trosni oasele. Deodată, în liniştea tulburată doar de izbiturile târnăcoapelor şi de icnetele deţinuţilor, izbucni glasul său limpede şi puternic, într-un cântec ce cuprindea toată deznădejdea şi mizeria traiului lor chinuit, de deţinuţi:
„ Soare, soare de eşti soare
Ia şi fă raza ta mai tare
Să-mi dogoreşti inima
Că zace de-o boală grea
Şi n-o ştie nimenea…”
Deţinuţii se opriră fascinaţi, cu gurile căscate. Deget cânta cu ochii închişi şi faţa transfigurată. Tib se emoţionă. Cuvintele simple ale cântecului şi melodia tristă, tărăgănată, vibrară în inima sa mai pu¬ternic decât cel mai frumos poem pe care îl auzise vreodată. Îşi dădu seama că „boala grea” de care vorbea cântecul e libertatea, pe care nici un om nu o poate aprecia şi iubi atunci când o are. Când sfâr¬şi, Deget rămase cu privirea pierdută undeva, în zarea fără sfârşit. Deţinuţii rămaseră multă vreme nemişcaţi. Vraja cântecului părea să-i fi cuprins pe toţi. Glasul lui Labă veni să spargă, dureros, tot farme¬cul:
– Daţi-i, bă, drumul la treabă, c-or să vă-ngheţe oasele! Deţinuţii
tresăriră, parcă smulşi dintr-un vis, şi reîncepură lucrul cu părere de rău. Tib îşi cuprinse prietenul pe după umeri :
– Deget, nu te-am auzit niciodată cântând…
– Nici eu… – răspunse, sec.
– De ce eşti supărat?
– De ce-aş fi vesel?
– Uite aşa, că timpul trece! Greu, dar trece. Şi… ca mâine o să scăpăm de aici!
– Şi o să ne continuăm armata, nu? – întrebă Deget ironic.
– N-are importanţă, mai rău ca aici nu poate f i!
– Tib, pentru mine… nu mai are chiar nici o importanţă…
– Ce anume?
– Nimic… nimic nu mai are importanţă… Tib îl bătu pe spate:
– Hai prietene, ce-i cu pesimismul ăsta la tine? Tocmai tu?!
– Lasă-mă, Tib… Sunt trist şi mi-e frig. Hai mai bine să lucrăm.
– Să… – lui Tib îi pieri orice urmă de veselie. Deget era prietenul său. Îşi aminti câte făcuse Deget pentru el, nu atât fizic, palpabil, cât mai ales moral. Îşi dădea seama că fără el n-ar fi rezistat. Acum îl simţea trist, de fapt, de la o vreme îl simţea trist, şi nu ştia ce are. Ştia că zadarnic l-ar fi întrebat. Deget ar fi răspuns invariabil: „N-am nimic!” Sfârşi de spart crusta şi începu să sape cu înverşunare. Manevra cazmaua cu dexteritate. Nici o mişcare în plus – nici o mişca¬re în minus. Putea să sape în ritmul acesta ore întregi, fără să se oprească. Când îşi amintea cum se chinuise la început, îl pufnea râsul. Chiar dacă se gândea mereu la Ica, acum o făcea senin, cu detaşare, fără să se chinuiască. În afară de Deget, nu mai vorbea cu nimeni. Nici cei¬lalţi nu păreau să-i dorească prietenia. Deşi munca şi viaţa grea ar fi trebuit să-i uneacă, deţinuţii preferau să fie singuri, fiecare pentru sine. În felul acesta, erau mai uşor de manevrat. La început, Tib încercase să ghicească care cu care era prieten, dar treptat, se convinsese că singura legătură sufletească exista doar între el şi Deget. Ceilalţi erau prea egoişti şi prea sălbăticiţi pentru a fi capabili de un astfel de sentiment. Dacă acum îi făceau vreo confidenţă vecinului de pat, sau împrumutau o ţigară, peste câteva clipe ar fi fost în stare să se încaieră pentru un fleac oarecare. Degustat, Tib se mulţumise cu prietenia lui Deget, pe care îl socotea ca fiind singurul capabil de vreun sentiment frumos. Nu numai că evita să vorbească cu ceilalţi, dar evita să se amestece şi în ne¬sfârşitele lor certuri, chiar dacă încercau să-l antreneze şi pe el. Dacă cineva îl înjura, prefera să se lase jignit, decât să dea amploa¬re incidentului, pentru că ştia că ceilalţi ar fi sărit împotriva sa. Instinctiv, îi simţea duşmani, şi tot instinctiv, simţea că ceilalţi ştiu că el îi dispreţuieşte. Deşi renunţase demult la ochelari, deţinuţii tot „ochelaristul” îl numeau. Era şi o invidie ascunsă în felul cum rosteau acest cuvânt: îşi dădeau seama că Tib este deosebit de ei şi, probabil, simţeau că acesta le este superior. În schimb, cu Deget nu aveau nimic. El avea un fel aparte de a-i „lua”. Ştia când trebuie să urle la cineva – şi când trebuie să vorbească frumos. Chiar dacă Deget nu avea nici un ascendent asupra lor, îl tolerau cu oarecare plăcere. La Deget se găsea oricând o ţigară (deşi nu fuma) şi o gură de frecţie, care să le ridice moralul.
Pelicanul începu să ţopăie, îl cuprinsese frigul. Lângă el, Labă făcu la fel. Era ciudat până unde putea merge slugărnicia individului: în tot ce făcea, căuta să-şi imite „stăpânul”. Tib îl auzi pe Deget râzând :
– De ce râzi? Deget arătă cu capul tropăiala celor doi.
– Priveşte, superiorii dansează fără lăutarii! Tib privi într-acolo. Râse şi el, într-adevăr, cei doi alcătuiau un tablou ridicol.
– Al dracului, Labă, crapă de frig, dar nici că pune mâna pe vreo cazma! Deget pufni:
– Ordinul e ordin, superioru’ – superior! Tib, îl privi atent :
– Ţi-a trecut supărarea? Deget se făcu că plouă.
– Mie? Când am fost eu supărat?!
– Într-adevăr… – zâmbi Tib.
Pelicanul şi Labă continuau să ţopăie ca nişte apucaţi. Şi ceilalţi deţinuţi observaseră scena şi râdeau pe înfundate. De la o vreme, Pe¬licanul încetă să mai ţopăie, încetă şi Labă. Deget iar pufni:
– Auzi, Tib, s-ar zice ca pe Labă frigul îl apucă şi-l lasă odată cu Pelicanul!
– Se potrivesc.
– Să ştii că se potrivesc! N-ar fi de mirare să aflăm, mâine-poimâine că şi Labă are… hm! aceleaşi gusturi ca şi Pelicanul…
Tib începu să mediteze:
– Aiurea! E pur şi simplu un lingău!Tot ce face e pentru a-i intra Pelicanului sub piele.
– Dacă stăm să ne gândim, nu-i prea mare preţul! – remarcă Deget.
– La ce te referi?
– La faptul că Labă o duce împărăteşte numai pentru că-l linguşeşte pe ofiţer!
– Deget, tu ai auzit vreodată de demnitate? Deget îl privi amuzat:
– S-ar putea…
– Ei bine, acesta e principalul lucru care-i trebuieşte cuiva pentru a se putea numi om, şi tocmai acest lucru îi lipseşte lui Labă cu desăvârşire!
– Nu pare să-l doară lipsa asta!
– Pentru ca e un animal! – rosti Tib, cu dispreţ. Începu să se însereze. Toţi deţinuţii terminaseră norma. Labă fluieră şi le făcu semn să se adune. Aceştia se adunară alene, târşindu-şi picioarele.
– Pelicanilor, astăzi aţi spart norma, să nu vă fie de deochi! –glumi ofiţerul. Deţinuţii nu reacţionară în nici un fel. Labă îi numără, deşi nimeni nu-i ceruse lucrul acesta. După ce se aliniară, porniră încet spre lagăr, lăsând în urmă dârele lungi şi negre de pământ. Nici o vietate, în afară de ei, nu mişca în întreg ţinutul. Pământul, îngheţat şi lipsit de zăpadă, părea mai încremenit ca de obicei. Înserarea se lăsă deasupra trupei, învăluind-o într-o plasă întunecată. Nimeni nu vorbea, nici măcar Labă, care mergea alături de Pelican. Acesta renunţase demult să mai poarte pistolul automat cu sine. N-ar fi făcut decât să-l incomodeze. Paşii deţinuţilor provocau un bufnet în¬fundat şi monoton. Părea că vin de niciunde şi merg înspre niciunde. Când, în sfârşit, lagărul se ivi în zare, cu gardurile sale înalte de sârmă ghimpată, deţinuţii încetiniră ritmul, parcă fără să vrea. Ofiţerul observă:
– Hai, grăbiţi pasul, se apropie „oraşul’’! Aşa numea el lagărul. Pătrunseră pe poartă, care făcea un zgomot înfiorător. Tib privi fluviul uriaş şi încremenit.
– De acolo începe libertatea! – îi şopti lui Deget. Acesta zâmbi strâmb şi nu răspunse. Trecură prin faţa cancelariei. Comandantul stă¬tea în prag, cu mâinile la spate. Deţinuţii nu se sinchisiră. Pelicanul salută scurt. Comandantul răspunse aproape imperceptibil. Privi cu ochi goi trupa ce trecuse de el.
În soba din baracă ardea focul. Jos, lângă portiţă, Radu tuşea. La intrarea trupei tresări şi se ridică. Deţinuţii aruncară sculele, şi, ca de obicei, se trântiră în paturi. Radu dispăru. Tib privi în urma lui: dispreţ amestecat cu milă. Labă se ivi cu un tabel:
– 235, 236, 237 şi 238, la tăiat lemne! anunţă el. Cei vizaţi înjurară, dar se ridicară din paturi: făceau cu rândul la despicatul lemnelor. Deget aruncă sculele şi dădu să plece. Tib îl opri:
-Unde pleci? Deget îi făcu complice cu ochiul:
– Mă duc să-mi iau marfa!
– Cum naiba de-ţi dă sanitarul tot timpul?! – se miră Tib.
– Nu-i mare secret: e de la mine din cartier!
-Tot „manglitor”? Deget se simţi jignit:
– Ăsta? Pe dracu’! Fraier! Plecă. Tib îşi dezbrăcă pufoaica. Se între¬bă dacă merită să se spele sau nu. „Spălătorul” era un butoi mare de tablă, plin cu apă, care vara era aşezat afara la ieşire, iar acum, iarna, chiar la intrarea în baracă. Apa o schimba Radu, care era planto¬nul permanent al barăcii. Îşi făcea conştiincios treaba: în fiecare zi era curată, dar deţinuţii nu se prea omorau cu spălatul.
… Sâmbătă seara, de undeva fu adus un scaun şi începu bărbieritul. Acest ritual se desfăşura cu intermitenţe, cam din două în două săptămâni. Bărbierul era, binenţeles, tot deţinut. Briciul stătea, de regulă la Pelican, şi numai când era momentul, deţinutul îl primea, pentru a-şi face meseria. Deţinuţii se aşezau pe un şir, şi până în clipa în care-i venea rândul, fiecare dintre ei îşi freca cu sârg barba, folosindu-se de o cârpă udă şi o coajă de săpun. Rezultatul operaţiei depin¬dea, în mare măsură, de cât de bine era înmuiată barba. Briciul trecea numai superficial pe obrajii deţinuţilor şi dacă barba era bine înmu¬iată, faţa rămânea curată; dacă nu, era mai mult zmultă, făcându-l pe cel în cauză să ţipe de durere. Deţinutul-bărbier se mişca repede, aşa că nu dură nici o oră, până îi răfui pe toţi, având în vedere faptul că multora nici nu le crescuse barba. Drept răsplată pentru acesta muncă, bărbierul primea o zi liberă – pe care şi-o petrecea dormind. Din cauza frigului, baia avea loc din două în două săptămâni, în aşa fel încât deţinuţii aveau câte o distracţie în fiecare sâmbătă: o dată baia – a dată bărbieritul. De ce nu coincidea sâmbăta băii cu cea a bărbieritului – era un mister! În sfârşit, îi veni şi lui Tib rândul la despicat lemne, chiar în sâmbăta bărbieritului. Se simţea rău, răcise şi avea febră. Totuşi, nu se putea eschiva de la această corvoadă, pentru că ar fi stârnit protestul celorlalţi. Erau patru. Primiră doua topoare şi Labă îi du¬se la magazia de lemne. Afară bătea un vânt îngheţat, ce pătrundea până în măduva oaselor. Magazia de lemne era o baracă lungă şi înaltă, din tablă ruginită, şi era păzită pe toată durata iernii. Santinela din faţă nota ceva într-un carnet, apoi descuie şi le permise să ia doi buşteni. După aceasta operaţie, Labă îi lăsă să-şi facă treaba. Cei trei însoţitori ai lui Tib erau: seminaristul, Calul şi încă un deţinut, slab şi arţăgos, poreclit Grisina. Buştenii, înainte de a fi tăiaţi în bucăţi mici, trebuiau despicaţi transversal. Calul apucă un topor:
– Hai bă, să terminăm repede că ne ia dracu’ de frig! După aceste cuvinte, începu să izbească cu sete în buştean. Când obosi, i-l întinse Grisinei :
– Ia, bă, şi tu! TIb rămase cu seminaristul la celălalt buştean. Aces¬ta nu era deloc voinic, aşa că Tib fu nevoit să despice singur lemnul. La fiecare lovitură de topor, credea ca o să-i se desfacă pe loc capul. ÎI lua când cu frig – când cu cald. Când sfârşi, se împleticea ca un om beat. Seminaristul observă:
– Prietene, du-te-n baracă, le car eu singur! „Ar fi şi cazul – îşi spuse Tib – eu le-am spart pe toate!”. Merse împleticit spre baracă. „Numai de nu m-aş îmbolnăvi”. Se aruncă îmbrăcat în pat, înfofolindu-se cu pătura. ÎI apucă un nou acces de frig. Când Deget se înapoie de la obişnuita sa şuetă, îl găsi aiurând. Îi puse mâna pe frunte şi fluieră:
– Măăă, da’ ştiu ca arzi! Se gândi câteva clipe, apoi aruncă pătura de pe el, după care îl dezbrăcă de pufoaică, de veston şi de cămaşă, lăsându-l la bustul gol. Dintr-un buzunar scoase o sticlă de frecţie, îi scoase dopul, şi, după ce gustă puţin, îşi umezi palmele şi începu să-l frece apăsat pe spate, pe piept, pe frunte. Repetă de mai multe ori operaţia. În scurt timp, încăperea se umplu de mirosul doctoriei. Ca prin vis, Tib îl auzea pe Deget:
– Na, mă, să fii al dracului… stric bunătate de frecţie cu jegul tău… Că ţi-am spus de atâtea ori să bei si tu prostule, dar „nu şi nu!”. Cine dracu’ te-a pus să te îmbolnăveşti?! Sughiţă:
– Hâc ! Uite la el, cum stă ca mortu’! Tib nu mai auzea nimic. După ce-l frecţionă bine, Deget îl îmbrăcă în ţoalele jegoase, apoi îl înveli cu două pături – aducând-o şi pe a sa. Tib rămase nemişcat, poate adormise. Nu mai aiura. Mirosul doctoriei atrase câţiva deţinuţi:
– Dă, mă, şi mie o gură! – se rugară într-un glas. Deget îi privi urât, cu ochi tulburi – de om beat:
– Mă, nu vă e ruşine?! Aţi ajuns să beţi frecţie?Păduchioşilor! Deţinuţii începură să râdă:
– Ia uitaţi-vă la el nenorocitul, după cum vorbeşte, s-ar zice că n-a pus în viaţa lui gura pe porcăria aia! – zise un negricios bondoc. Deget se prefăcu supărat:
– Dacă e porcărie, atunci de ce mă-ta te milogeşti să-ţi dau şi ţie o gură? Deţinuţii se rugară din nou:
– Hai mă, Deget, nu fi mârlan! Te uiţi ce zice prostul ăsta?! Deget stătu câteva clipe în cumpănă, apoi le întinse sticluţa, cu ce mai rămăsese din frecţie:
– Na-vă, milogilor! Deţinuţii o apucară îmbrâncindu-se. Fu cât pe ce să se încaiere: unul dintre ei ţinuse cam mult sticluţa la gură. Peste noapte se porni o furtună grozavă şi începu să viscolească. Câteva geamuri se deschiseră, şi zăpada pătrunse în încăperea şi aşa îngheţată şi plină de fum. Ca să le poată ţine închise, deţinuţii fură nevoiţi să le proptească cu cazmalele.Curentul era atât de puter¬nic, încât singura diferenţă dintre încăpere şi ce se întâmpla afară era lipsa zăpezii. Vântul sufla ca turbat, şi se părea că din clipă în clipă, pereţii de placaj ai barăcii se vor prăbuşi. Din cauza vântului, deţinuţii nu dormiră toată noaptea. Încercară să aprindă focul, dar fumul se întoarcea înapoi pe burlan; se lăsară păgubaşi. Dimineaţa ieşiră la dezăpezit. Zăpada, adunată de vânt, se ridicase binişor deasupra ferestrelor. Tib nu reacţiona în nici un fel. Stă¬tea ca mort, respirând aproape imperceptibil. Deget îi trase pătura peste cap, ca să nu-l observe careva. Apoi, ieşi afară alături de ceialţi. Afară era potop: vântul sufla cu o asemenea putere, încât cu greu se puteau ţine pe picioare. Curăţară zăpada din jurul barăcii. Operaţie inutilă: peste câteva zeci de minute vântul avea s-o aducă înapoi. Nici nu se putea vorbi de mers la muncă. Pelicanul îi anunţă că raţiile de mâncare se micşorează: din cauza furtunii, şalupa nu mai putea pleca după pâine. Intrară în barăci. Privit pe fereastră, lagărul părea pustiu. Poate că nici santinelele nu mai rezistau în foişoare. „Acum e un moment bun s-o ştergi” – îşi spuse Deget, strecurându-se pe sub pereţii barăcilor, pentru a se apăra de vânt. Pentru că nu mergeau la muncă, se ducea la prietenul său sanitarul, să mai „guste” ceva. „Da,da – acum e bine s-o ştergi!” -îşi repetă el, deşi ştia că n-ar fi avut curajul s-o facă. Infirmieria era o baracă la fel ca celelalte, numai că nu avea paturile suprapuse. Nu avea un doctor propriu-zis. Un plutonier sanitar şi patru deţinuţi-sanitari formau tot personalul medical. Medicamentele erau puţine şi pentru afecţiunii relativ uşoare. Ceea ce se găsea din belşug, era frecţia antireumatică. Un capăt al barăcii fusese separat de restul clădirii, şi aici îşi amenajaseră dormitorul cei patru deţinuţi-sanitari. Deget bătu la uşă şi intră fără a mai aştepta sa fie poftit. Înăuntru era plăcut. Un godin mic, de fontă, aproape roşu de căldură, crea o atmos¬feră moleşitoare. Sanitarii jucau cărţi, aşezaţi la o masă nevopsită. Îi aruncară lui Deget o privire fugară, apoi îşi văzură de joc. Deget se apropie de godin şi-şi întinse palmele deasupra lui. După ce se încălzi, se apropie de masa de joc şi privi în tăcere. Prietenul său, un deţinut gras şi blond, pierdea mereu şi înjura de mama focului. Când îl văzu potolit, Deget îi şopti pe un ton dulceag:
– Blondule, mi-s-a îmbolnăvit un prieten, mă… dă-mi nişte medica¬mente! Blondul îi aruncă o privire plină de reproş, arătându-i pe cei¬lalţi. Deget făcu semn că a înţeles, apoi se aşeză pe marginea patului. Când se întoarse la baracă, îi găsi pe tovarăşii săi băgaţi sub pă¬turi. Sporovăiau în şoaptă, parcă le-ar fi fost frică să nu le înghe¬ţe cuvintele. Tib aiura din nou. Deget îl trezi cu greu. Trebui să-l pălmuiască pentru a-l aduce în simţiri. Când deschise ochii, Tib îi aruncă o privire buimacă. Deget scoase câteva buline şi i le întinse:
– Na, înghite astea! Tib le înghiţi automat, fără să gândească. Se simţea grozav de slăbit şi nu ştia unde se află. Deget mai sacrifică nişte frecţie, şi-i masă din nou spatele şi pieptul,.Tib părea o papuşă stricată: nu opunea nici o rezistenţă.
… În delirul său, Tib vorbea când cu Ica, când cu mama sa. Ica îi apărea tot timpul râzând. Un râs urât, batjocoritor, care nu semăna deloc cu râsul ei obişnuit. În discuţia cu ea amesteca şcoala cu să¬patul şanţurilor… Ica îi vorbea despre Pelican, despre Labă, des¬pre Deget… Uneori se frământa în pat minute în şir; atunci o visa pe mama sa. Aceasta îi apărea mereu scrâşnind şi numindu-l ticălos. El încerca să-i răspundă ceva, dar nu-şi auzea vocea. Se chinui aşa aproape trei zile. Noroc ca în acest răstimp deţinuţii nu primiră nici un ordin: Pelicanul îi lăsase în voia lor, să vegeteze în baracă. Poate la programul acesta, „de voie”, contribuise şi lipsa pâinii. Două zile primiră numai fiertură de cartofi, şi o apă chioară pretenţios numită „ceai”. Nu era nici o nenorocire: dacă nu faci efort, nici nevoile de hrană ale organismului nu sunt prea mari. Când îşi reveni, Tib zări figura lui Deget aplecată deasupra sa. Privi nedu¬merit în jur, trebuindu-i ceva vreme pentru a realiza unde se află. Deget suflă uşurat:
– Ai înviat! Tib zâmbi fără să răspundă. Îşi simţea trupul uşor, parcă lipsit de greutate.
– Am crezut c-o mierleşti – se plânse Deget – ce dracu’ te-a- apucat să te îmbolnăveşti?
– Cât am zăcut?
– Păi… cam trei zile.
– Mi-e o foame de lup!
-Te cred, dar mai pune-ţi pofta în cui!
– De ce? Deget îi povesti ce se întâmplase, şi Tib se miră foarte că nu ştiuse nimic timp de trei zile.
– Înseamnă că m-arn îmbolnăvit rău…
-Dacă eşti prost! – îl apostrofă Deget – uite eu dacă fac frecţie interioară n-am nici pe dracu’ – spuse şi se bătu cu pumnul în piept, dar imediat începu să tuşească.
– Se vede! – îl ironiză, Tib. Deget vru să spună ceva, dar tusea îl înecă şi mai rău. Obrajii i se învineţiră de efort. Când încetă, rămase cu privirea pierdută.
– Deget, nu e bine, prea urât tuşeşti!
-Ei, asta-i! Vezi mai bine de tine, că erai să pleci la dreapta Tatălui! La amiază Tib încercă să meargă la masă, dar nu se putu ridica din pat. Era prea slăbit. Rămase singur în baracă. Auzi paşi, şi înălţă capul. Radu, „Fetiţa”, intrase în dormitor. Privi atent printre paturi şi dădu cu ochii de Tib. Tresări:
– Tiberius… nu te-ai dus la masă? Avea ochii înroşiţi şi obrajii săi fini căpătaseră o culoare vineţie.
– Nu, n-am mers – răspunse Tib, acru. Radu veni Iângă el şi se aşeză pe marginea patului.
-Eşti bolnav? – întrebă, cu voce timidă, Tib îl privi rece:
– Am fost, mi-am revenit!
– Să-ţi aduc ceva de mâncare…
Nu – n-am nevoie! – refuză Tib, încruntat. Radu se înroşi:
– De ce vorbeşti aşa urât cu mine? Tib se simţi cumva ruşinat:
– Nu vorbesc urât. Radu tuşi, neştiind ce să spună. Tib întrebă deo¬dată :
– E adevărat ce se aude despre tine şi Pelican? Obrajii lui Radu deveniră stacojii:
-Ce se aude? Tib îşi ieşi din fire:
– Ce te mai prefaci? Crezi ca nu ştiu ca-i ţii Pelicanului loc de femeie? Mi-e scârbă de tine! Radu se ridică cu ochii măriţi. Buzele începură să-i tremure. Începu să plângă. Se îndepărtă izbindu-se de paturi.
– N-ai decât, puţin îmi pasă dacă o să-i spui Pelicanului! – îi stri¬gă Tib furios. Rămas singur, se potoli. „Ce naiba m-o fi apucat?” Îi părea rău. „Ce prost sunt, ce mă priveşte pe mine ce face el!” Apoi, se justifică: „Bine am făcut! Să nu mai aibă tupeul să discute cu mine ” Şi totuşi, o părere de rău îi rămăsese. Încercă să se gân¬dească la altceva. Trupa se întoarse de la masă. Veni şi Deget, aducându-i câţiva cartofi fierţi. Tib îi mâncă cu lăcomie, cu toate că aveau un gust scârbos de coajă şi erau nesăraţi şi reci. Nu pomeni nimic despre Radu. În sfârşit, furtuna se potoli. Odată cu vântul încetă şi ninsoa¬rea. Cerul rămase înnorat, dar nu mai ninse. Cu toate acestea, zapada era prea mare pentru a se putea ieşi la muncă în câmp. Deţinuţii fura scoşi la dezăpezirea lagărului. După aceasta, făcură ordine în magazii, unde domnea haosul. În aceste zile, Tib avu ocazia să vadă toate colţurile lagărului. Deget făcea pe ghidul:
– Uite, acolo-s „periculoşii”! Văzu un ţarc de sârmă ghimpată, pe deasupra căruia era întinsă o reţea deasă. O baracă mică, cenuşie. Nu se vedea nici o mişcare.
– Poate-or fi îngheţat – îşi dădu cu părerea.
– N-au îngheţat, nu te teme! – îl linişti Deget. Lagărul avea şi o crescătorie de porci. Văzându-i, Tib începu să râdă: erau slabi de le puteai număra coastele şi aveau parul mare, ca la mistreţi.
– Ce rasă de porci o fi asta?
– Ai vrea tu să guşti din slăbăturile astea! – îl ironiză Deget. Tot cu acest prilej, Tib avu ocazia să vadă că nu toţi deţinuţii mun¬ceau la săpat şanţuri. În lagăr existau o puzderie de indivizi care nu făceau mai nimic: ajutoare de magazioneri, veselari, îngrijitori la porci, plantoane, furieri… triplu decât ar fi fost necesar. Deget, atotştiutor, îi explică:
– Depinde cum te învârţi: dacă ştii să te bagi pe sub pielea altora, o duci bine! Dacă nu ştii, sapi şanţuri până crăpi!
– Mereu să te bagi pe sub pielea altora! La fel şi Labă, şi ăştia!
-Tib, aşa e şi în viaţă, nu fi fraier!Vorba dulce, mult aduce!Dacă ştii să-i pupi în cur pe şefi, trăieşti împărăteşte, dacă nu…
– Încetează! – se enervă Tib – prefer să sap şanţuri!
-Nu te împiedică nimeni, frate! – râse Deget. Când nu mai fu nimic de făcut în lagăr, comandantul le găsi altă ocupaţie: instrucţie de front. Toată ziua, lagărul răsuna de comenzi. Pelicanul îşi lăsă plutonul pe mâna lui Labă. Îl înarmă cu un baston de cauciuc şi Labă, mândru nevoie-mare, se apucă să scoată untul din deţinuţi. Seara, la culcare, aceştia erau mai istoviţi decât atunci când munceau. Câţiva, care crâcniseră, avură ocazia să aibă de-a face cu bastonul de cauciuc. Într-o seară, Calul, care era cam de aceeaşi statură cu Labă îi promise furios: – Labă, când scăpăm de aici, te caut şi-n gaură de şarpe şi-ţi mănânc ficaţii, morţii mă-tii de porc! Peste jumătate de oră, Calului fu che¬mat la Pelican. Când se întoarse, era plin de sânge şi şchiopăta. Nu răspunse nimic la întrebările celorlalţi, şi multe zile nu vorbi deloc, numai ochii săi, de obicei de o blândeţe bovină, îl urmăreau pe Labă cu o lucire de gheaţă. Acesta nu părea să observe acest lucru, sau nu-i păsa. Continua să facă instrucţie cu deţinuţii la fel de sârguincios

CINCI

Sosirea primăverii coincise cu un eveniment nou: sosirea tuburilor pentru irigaţii. La interval de două zile, două şlepuri, încărca¬te până la refuz cu tuburi de azbociment, acostară lângă micul chei din faţa lagărului. Începu o muncă chinuitoare: descărcatul. În lipsa oricărui mijloc mecanic, descărcatul se efectua manual. Tuburile, cu o lungime de şapte metri, dar cu un diametru relativ rnic, erau greu de manevrat. Pământul, umed după topirea zăpezii, se zbici în câteva zile, uşurând într-un fel, munca deţinuţilor. Descărcatul dură patru zile încheiate, cu participarea tuturor deţinuţilor. Apoi, munca în câmp reîncepu. Şanţurile, în care zăpada se topise, se umpluseră cu un soi de mocirlă şi, în plus, parte din maluri se surpaseră. Fiecare deţinut primi de curăţat douăzeci de metri de şanţ – drept normă zilnică. Munca era mai istovitoare decât la săpatul propriu-zis. Normal ar fi fost ca această muncă de rectificare să se desfăşoare după ce şanţuri¬le s-ar fi zvântat, dar nimeni nu-şi bătea capul cu asta. Deţinuţii lucrau plini de noroi din cap până în picioare – sau invers – de dimi¬neaţa până seara. Mocirla, subţire, se ţinea cu greu în lopată, şi cînd era aruncată sus, cădea pe jumătate în capul celui care o arunca. Tib, transpirat şi murdar ca un porc, lucra plin de râvnă. Simţea o bucurie aproape prostească când se gândea ca scăpase din iarnă, iar şapte luni din detenţia sa trecuseră. Totuşi, o umbră de supărare îi întuneca această bucurie: dacă n-ar fi fost condamnat, stagiul său militar s-ar fi terminat peste o lună. „O lună şi aş fi fost cu Ica!” Dar supărarea era trecătoare; muncea şi se gândea acasă, ca la ceva demult trecut, sau ca la nişte întâmplări văzute într-un film. Deseori, îi spunea prietenului său – care îl ironiza văzându-l dus pe gânduri: „Deget, dacă n-ar fi amintirile, dacă nu le-aş avea, nu ştiu zău ce m-aş face! Cred că în primul rând m-aş sălbătici, singura mea legătură cu ceea ce se numeşte o viaţă civilizată – sunt amintirile… întâmplările acestea din viaţa mea de civil!” Deget se uscase ca o scândură. Tuşea din ce în ce mai rău, şi era tot mai înnegurat. Vremea se încălzi şi începu să bată un vânt umed şi călduţ. Din şanţ, Tib privea cu invidie sutele de păsări care treceau în zbor pe deasu¬pra sa. Acesta era singurul divertisment pe care şi-l putea permite: contemplarea cerului. Dintre malurile şanţului, cerul se zărea ca un drum albastru şi neted. „Calea albastră a libertăţii” – îşi spuse oftând. Mocirla îi scosese pe deţinuţi din muţenia obişnuită. Poate că şi primăvara era de vină, într-o oarecare măsură. Din şanţuri se auzeau merau înjurături furioase, adresate în special lui Dumnezeu, Pelicanului şi, nu se ştie de ce – mamelor, propriilor mame. Acest lucru păru să-l îngrijoreze pe ofiţer, întrucât într-o bună zi apăru cu un baston de cauciuc în mână. Devenise prudent: o serie de deţinuţi trebuiau să se libereze în toamnă, şi pe zi ce trecea, deveneau tot mai recalcitranţi. Într-o dimineaţă, la deşteptare, Deget îl chemă pe Tib la patul său. Fără să observe cât de speriat e, Tib îl urmă. Deget îi arătă perna jegoasă. Tib îngheţă: era plină de sânge.
– De unde? – îngăimă. Deget răsuflă greu:
– L-am scuipat azi-noapte… Vocea îi tremura.
– Trebuie să te vadă un doctor!
– Mai bine m-ar vedea un popă. . . Tib îl repezi:
– Nu glumi cu lucrurile astea! Se duse şi-l chemă pe ofiţer. Când văzu sângele, Pelicanul se sperie;
– Oe dracu’ ai, mă, eşti ofticos?! Deget înălţă din umeri:
– Probabil. Se duse la infiemierie. Plutonierul sanitar se scărpină în creştet:
– Dacă te trimit la spital, ne pică o comisie pe cap! Mai bine stai aici… O să-ţii fac rost de hrană mai ca lumea şi de medicamente.
– Vorbesc eu cu comandantul! – îi promise.Pentru Deget începu calvarul. Când îi ceru prietenului său, sanitarul, frecţia obişnuită, acesta îl refuză categoric:
-Nu-ţi dau nimic! La boala asta n-ai voie să bei! Deget îi râse în nas:
– Du-te dracului, şi-aşa mă curăţ!
Tib rămase marcat de acestă întorsătură a lucrurilor. Nu ştia nici el ce, dar presimţea ca se întâmplase un lucru iremediabil. Seara, după ce se întorcea de la muncă, îl vizita în permanenţă pe Deget. Într-o seară îi spuse:
– Tib, mâine merg la muncă!
– Eşti nebun! Vrei să mori?!
– Nu mor. Şi apoi, nu mai scuip sânge şi nici nu mai tuşesc aşa des ca înainte. M-am săturat să tot stau aici, trece prea greu timpul. Dimineaţa, Tib îl găsi în formaţie. Era vesel de parcă ar fi făcut cine ştie ce ispravă.
– Să fi văzut ce m-a înjurat plutonierul, când i-am spus că vreau să merg la muncă! A zis că am ceva şi la cap, nu numai la plămâni. Viaţa reintră în ritmul ei normal. Cel puţin aparent. Deget mergea în fiecare seara la infirmierie pentru a-şi lua medicamentele şi mân¬carea. Aceasta era ceva mai consistentă decât cea obişnuită şi, în plus, primea zilnic o felie groasă de slănină. Când Deget voia s-o împartă cu el, Tib refuza speriat:
– Vai de mine, tu trebuie să mănânci mult, tu eşti bolnav! Deget râdea şi nu se lăsa până nu-l vedea înghiţind măcar o bucăţică. Aşa trecu prima lună de primăvară. Zilele erau mai lungi şi din ce în ce mai însorite. Se presimţeau, deja, viitoarele vipii ale verii. În câmp, şanţurile reveniră la normal, datorită efortului susţinut al deţinuţilor – binenţeles. Se schimbă şi ţinuta. Deţinuţii primiră pantaloni şi vestoane din doc, aproape transparente de atâta uzură. Primiră şi bocanci: rupţi şi descusuţi, fără călcâie, sau cu talpa dezlipită. Însă, cui îi pasa? Venea vara şi hainele prezentau prea puţină importanţă. Într-o ţinută cu trei-patru numere mai mare decât măsura sa,Tib arăta ca o sperietoare. Când se îmbrăca, dimineaţa, deţinuţii se tăvă¬leau de râs. Tib râdea şi el: n-avea ce să facă, hainele erau prea uzate ca să le poată schimba cu cineva. Doar bocancii reuşi să-i schimbe cu Calul, care avea nişte labe uriaşe, numai bune pentru bo¬cancii pe care îi primise Tib. Într-o duminica seară, Pelicanul se trezi convocat la comandant. Faptul îl deranja, mai ales că, fiind seara şi duminică, trăsese la măsea. De această data, comandantul aştepta în cancelarie, fuseseră convocaţi şi ceilalţi comandanţi de plutoane. Se înghesuiră cum pu¬tură în încăperea strâmtă. Comandantul fuma tacticos la birou şi, fără să se sinchisească de faptul că ceilalţi stăteau în picioare, conti¬nuă să rămână aşezat.
– Domnilor – spuse – v-am chemat pentru că în următoarele zile urmeză să sosească nişte civili, care vor monta tuburile. Nu ştiu exact câţi vor fi, dar ni s-a solicitat să-i cazăm în lagăr… Observă că subordonaţii îl ascultă plictisiţi.
– Vă rog să fiţi atenţi! – spuse aspru – e ceva important! Când crezu că este urmărit cu atenţie, continuă:
– Deci, vor veni nişte civili… nu putem să-i cazăm în lagăr, ar perturba activitatea noastră zilnică. Am hotărât să le aşezăm nişte corturi, afară din incinta lagărului. E cald, aşa că…Şi acum ur¬mează ce e mai important: vă ordon să nu permiteţi nici unui deţinut să intre în contact cu civilii, în afară locului de muncă! Să nu avem vreo surpriză… Acum vremea s-a încălzit şi poate că unii deţinuţi ar fi tentaţi să evadeze. În mod logic, nu există nici o posibilitate, dar mai ştii?! Civilii ar putea încerca să faciliteze vreunui deţinut evadarea, aşa că mai bine să fim vigilenţi. Aveţi grijă, în acelaşi timp, ca nu cumva deţinuţii să primească băuturi alcoolice de la civili, şi în general, ar fi de dorit, să nu primească nici un obiect! Le vorbi apoi despre situaţia planului, şi îi anunţă că vor primi nişte prime substanţiale. La auzul acestei veşti, în încăpere se auziră murmure de aprobare. Fiecare dintre cei prezenţi spera ca într-o bună zi să poată pleca de aici, şi datorită acestui fapt, încerca să strângă cât mai mulţi bani. Puţinele lucruri de care aveau nevoie în lagăr, – băutură, ţigări, reviste – şi-le procurau prin intermediul şalupei, ei neavând permisiunea de a părăsi lagărul. Viaţa de lagăr era greu de suportat, dar nici unul dintre ei n-ar fi preferat trece¬rea în rezervă acestei vieţi care, oricum, într-o bună zi, avea să se schimbe. Îl urau pe comandant pentru că, dacă acesta ar fi avut un dram de bunăvoinţă, ei şi-ar fi putut lua din când în când câte o per¬misie, pentru a mai schimba aerul. Nu doreau aceasta pentru ca i-ar fi aşteptat cineva acasă – mai toţi erau fără familii sau cu familii destrămate, dar ar fi dorit să trăiască măcar câteva ore printre oa¬meni liberi, civilizaţi. Probabil că dacă n-ar fi fost soldele mari şi primele dese şi destul de substanţiale, n-ar fi rezistat tentaţiei de a pleca. Cei mai vechi erau aici de trei ani, chiar de la înfiinţarea lagărului. În tot acest răstimp, nu părăsiseră nici măcar pentru o oră perimetrul acestuia, decât pentru a-i însoţi pe deţinuţi la muncă.
Pelicanul ieşi buimac din cancelarie. Căldura din interior îi urcase băutura la cap. Nu înţelesese mare lucru din ceea ce vorbise comandantul. Intră în camera sa împleticindu-se. Deşi era cald, Radu – „Fetiţa” făcea focul. Pelicanul se aruncă în pat, întinzând picioarele pentru a fi descălţat. Radu îi trase cizmele, şi-l ajută să se dez¬brace. Pelicanul îl privea printre gene, urmărindu-i fiecare mişcare.
– De ce eşti supărat? – îl întrebă.
– Nu sunt supărat, domnule locotenent – vocea lui Radu suna nesigură. Pelicanul râse încetişor:
– Dă sticla! Radu se aplecă şi scoase de sub pat o sticlă pântecoasă. Pelicanul îl îndemnă:
– Bea! Radu scoase dopul sticlei şi bău o gură, strâmbându-se. Ofiţerul îi urmărea fiecare mişcare.
– Mai bea!
– Nu mai pot… Pelicanul se încruntă:
– Vezi ca mă superi! Bea când îţi spun! Radu bău din nou, mult, până se înecă. Se vedea cât de colo că abia se abţine să nu vomite. Obrajii i se învineţiseră şi din ochi îi ţâşniră lacrimi.
– Bea o gură de apă! Se execută ca un automat. După ce se linişti, pri¬virea îi deveni tulbure. Pelicanul îi făcu semn să se apropie. Îi vorbi cu o voce neaşteptat de blândă:
– Ia spune, cine te-a supărat? Radu răspunse greu, părea strangulat:
– Nimeni… nimeni, domnule locotenent…
– Ţi-am spus să nu-mi mai zici aşa când suntem numai noi doi! – rosti Pelicanul cu arţag. Apoi, vocea îi redeveni blândă.
– Ţi-a spus cineva, ceva?
– Nu, nu mi-a spus nimeni, nimic!
– Mă, tu-mi ascunzi ceva! Spune, Fetiţo, nu sunt eu cel mai bunprieten al tău? Radu începu să plângă. Pelicanul rămase prostit.
– De ce dracu’ plângi?!
– Vreau.. . vreau acasă! Pelicanul râse uşurat:
– A ! Asta era! Ti-e dor de casă! Se gândi puţin, apoi îl apucă de după gât, silindu-l să se întindă alături de el.
– Ia zi-i, Fetiţo, chiar aşa de rău o duci tu aici?
– Nu.. n-am spus asta… Ofiţerul nu-l auzi.
– Dacă ar trebui să mergi la muncă?! Gândeşte-te şi tu: noroi, muncă grea, când frig,când prea cald… mâncarea proastă… Pe când aici, ce-ţi lipseşte? Nimic! Radu începu să plângă în hohote. Ochii Pelicanu¬lui sclipiră furioşi, dar se abţinu.
– Dă-mi sticla! – îi spuse. Bău gâlgâind, după care i-o întinse:
– Bea şi tu! Radu nu îndrăzni să-l refuze. Bău, de data asta fără să se mai strâmbe. În câteva minute se îmbată criţă. Nu mai ştia pe ce Iume se află. Privea împrăştiat, încercând să-şi fixeze ochii într-un punct. Pelicanul sări greoi din pat şl încuie uşa. Radu se legăna ca bătut de vânt. Pelicanul se dezbrăcă.
– Stinge lampa! – îi porunci. Leganându-se primejdios, Radu întinse mâna spre lampă. Atinse sticla şi se arse. Trase brusc mâna şi sticla lămpii căzu, facându-se ţăndări.
– Prostule! – îl admonestă Pelicanul, şi-l lovi uşurel după cap.
… În baracă, veselia era în toi: după aproape un an, se împărţise din nou pasta de dinţi. Magazionerul o împărţise pentru că pur şi simplu nu avea ce face cu ea. De vândut, nu avea cui s-o vândă, iar dacă ar fi ţinut-o în magazie, s-ar fi depreciat oricum. Veselia era în toi nu pentru că deţinuţii s-ar fi preocupat de igiena gurii, nici măcar nu aveau periuţe. Veselia se datora altui fapt: pasta de dinţi, amestecată cu apă, apoi bătută bine, se transforma într-o băutără care tâmpea de cap. Din câteva căni, cel care bea se îmbăta turtă. Acum, făcuseră rost de o găleată. După ce storseseră câteva tuburi de pastă în ea, o umpluseră cu apă. Apoi, pe rând, începură să mestece cu un capăt de băţ. Ceilalţi aşteptau nerăbdători: băutura nu putea fi preparată decât pentru cel mult zece inşi deodată. Când treaba fu terminată, începură să bea direct din găleată, trecând-o din mână în mână. Tib privea scena fără să-şi creadă ochilor.
– Deget, chiar beau amestecul ăla?! Deget zâmbi mulţumit: era băut, din nou se apucase de înghiţit frecţie.
-.Sigur c-o beau! Am băut şi eu o dată.
– Şi nu le e scârbă?
– Le-o fi, dar să ştii că te îmbată de nu te vezi! Tib îşi făcu cruce Efectele aşa-zisei băuturi se făcură curând simţite: deţinuţii începu¬ră să râdă prosteşte, din senin. Cei pe la care încă nu ajunsese găleata, îi îndemnau pe ceilalţi să se grăbească. Tomberon îl apucase pe Grisina de după gât, şi începuseră un cântec deşuchiat. Cântau atât de fals, că Tib îşi astupă urechile. Tomberon se înroşise ca un curcan şi când melodia devenea înaltă, aproape că începea să ragă. Alţii începuseră să depene întâmplări vechi, sau să se grozăvească cu ceea pe vor face când se vor întoarce acasă. În scurt timp, baraca deveni un adevărat balamuc. Găleata se golise şi fusese transformată în tobă. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap şi vocile răguşite se amestecau într-un vacarm îngrozitor. Deget sări din pat şi se amestecă într-un fel de horă, în care Calul cu câţiva începuseră să se învârtă ca nişte apucaţi. Deget începu să cânte cu putere, acoperind glasurile celorlalţi. „n-am o scară să mă sui/ Pân’ la steaua cerului/ Să-l întreb pe Dumnezeu/ Ce păcat am făcut eu/ De mă chinuie-aşa rău…” În câteva clipe, toţi deţinuţii preluară melodia, fiecare în felul său. Aşa îi găsi Labă. Se opri pentru o clipă în uşă, apoi înaintă ameninţător. Urlă, să-i crape bojocii:
– Guraaa! Deţinuţii se opriră din cântat. Doar Deget, privindu-l şmeche¬reşte, continuă să danseze:
– Hai, bă Labă, las-o dracului, ne distrăm şi noi puţin! Labă începu să tremure de furie:
– Mă, tu…, tu ăsta, te mai pui mult în gură? Deget nu se opri din joc. Labă îl plesni drept în faţă, cu palma sa cât o lopată. În câteva clipe, în jur se făcu gol. Deţinuţii, care până atunci rămăseseră pe loc, neştiind ce să facă, găsiră c-ar fi mai cuminte să se retragă în paturile lor. Din cauza loviturii, Deget căzu grămadă. Nasul începu să-i sângereze puternic. Labă îl apucă de gât şi-l săltă ca pe un pisoi:
– Mă, tu mă mai superi mult? Ha? – îi şuieră el şi începu să-l lovească fară a-i mai da drumul. Sângele care curgea din nasul lui Deget îi murdă¬ri mâinile. Deget abia reuşi să bâiguie:
– Ce ai, mă… eşti… nebun? Labă, scrâşnind, continua să-l lovească cu furie. Atunci se petrecu ceva nemaivăzut: Tib sări din pat şi strigă cu glas sugrumat :
– Lasă-l în pace! Labă se opri. Se întoarse cu ochii mari, spre Tib:
– Ce-ai zis?! Ce-ai zis, mă, vierme?! Tib repetă:
– Lasă-l în pace! Asta am zis! Labă îl târî după el pe Deget. La câţiva paşi de Tib, îl plesni din nou.
– Uite că nu vreau să-l las! Deget se sufoca. Labă îl strângea de gât. Tib înaintă, cu faţa albă ca varul. Îl privi pe Labă cu ură. Pumnul său porni fulgerător. Labă fu luat pe neaşteptate. Se dezechilibră, scăpându-l din mână pe Deget. Tib sări peste el şi din aer îl pocni pe Labă drept între ochi. Labă se duse pe spate, fără să cadă.
– Te… omor, dumnezeii mătii! – scrâşni el. Aruncă piciorul în faţa şi-l izbi pe Tib în stomac. Tib căzu, icnind. Labă repezi din nou piciorul, dar Tib se feri şi sări în picioare. Apucă la întâmplare o cazma, şi până să se dumirească Labă, îl izbi în cap. Labă căzu ameţit. Tib aruncă cazmaua şi începu să-l lovească cu picioarele în figură. Labă încerca să-şi ferească faţa, dar piciorul lui Tib lovea exact zona care nu era apărată. Încercă să-l apuce de picior şi reuşi. Se rostogoliră amândoi. În paturi, deţinuţii stăteau nemişcaţi, cu ochii împietriţi de groază. Labă reuşi să ajungă deasupra şi se ridică cu greutate în picioare. Făcu greşeala de a aştepta ca şi adversarul său să facă acelaşi lucru. Voia, pesemne, să facă o demonsraţie. Dar Tib se ridică numai pe jumătate şi, din poziţia aplecat, îi repezi capul în stomac. Labă se dădu câţiva paşi înapoi, ţinându-se de burtă. Tib înce¬pu să-l lovească metodic, ca la box, când adversarul e ameţit de lovituri, şi profiţi de acest lucru ca să-l faci K.O. După câteva serii de pumni, Labă se prăbuşi. Tib începu să-l lovească din nou cu picioarele. Toată ura strânsă în atâtea luni se revarsă acum din belşug. Cu faţa albă ca varul, cu ochii ficşi şi dinţii încleştaţi, lovi până când Labă nu mai mişcă. Apoi sări cu picioarele pe el şi începu să ţopăie:
– Ţine, pentru ochelarist! Ia şi pentru Deget!
Labă nu reacţiona. Leşinase sau murise. Se opri şi-şi puse mâinile în şolduri. Privi câteva clipe trupul inert, apoi îşi plimbă privirea de-a lungul încăperii. Deţinuţii îl priveau cu gura căscată. Îl lăsă pe Labă acolo unde căzuse, şi suflând greu, porni să vadă ce face Deget. Prietenul său rămăsese aşa cum căzuse. Tuşea puternic şi Tib observă îngrozit că iar scuipa sânge. Îl duse la infirmierie.
*
După bătaia primită, Labă îşi reveni relativ repede. Tib se aşteptă la represalii, dar nu se întâmplă nimic. Labă nu-i dădea nici o aten¬ţie. Dacă n-ar fi fost vânătăile de pe faţă şi gura umflată, s-ar fi zis că Labă nici nu păţise nimic.Cu toate acestea, Tib umbla atent, hotărât să se apere dacă ar fi fost cazul. Observă că purtarea celorlalţi faţă de el se schimbase. Deseori îi surprindea privindu-l cu o curiozitate tâmpă, amestecată cu respect. Într-o zi, la masă, Calul se apropie de el:
– Auzi, îi şopti – dacă se mai leagă Labă de tine, să ştii ca sar şi eu! Tib îl privi ironic:
– De ce n-ai sărit atunci? Calul se bâlbâi:
– Păi… nu ştiu, a fost prea repede! Nu m-am aşteptat…
– Aha! Continuară să meargă la muncă ca de obicei, dar Tib resimţea dureros lipsa lui Deget. Încercase să-l vadă la infirmerie, dar dăduse peste plutonierul sanitar, care-l înjurase urât:
– Du-te-n p… mă-tii, vrei să iei şi tu oftică?!
Începură ploile. Şanţurile se umplură cu apă, şi iar se dărâmară malurile. Deţinuţii înjurau mai mult ca de obicei şi începură să se încaiere între ei. Pelicanul fu nevoit să ia din nou pistolul automat cu el. Deţinuţii deveniră atât de răi, încât se încăierau ca nişte câini turbaţi, pentru o nimica toată. Când încetară ploile, şanţurile arătau ca în primăvară. Odată, veni chiar comandantul să vadă cum merg treburi¬le. Deţinuţii îl auziră spunându-i Pelicanului:
– Trebuie să începem montarea tuburilor, altfel, toată munca asta se duce dracului! Batalionul număra în jur de patru sute de deţinuţi, împrăştiaţi în cinci puncte de lucru. Ceea ce începuseră ei era de fapt ceea ce trebuiau să sfârşească. Normal ar fi fost să înceapă cu staţia de pompare, dar din cauza lipsei materialelor, se întâmplase aşa.
Într-o zi, şlepurile apărură din nou. Unul aducea tuburi de azbociment, iar celălalt două camioane. Conducerea lagărului căută – şi găsi – doi şoferi, dintre deţinuţi. Începu căratul tuburilor în câmp, la punctele de lucru. Tib nimeri într-o echipă de şase deţinuţi, însărcinată cu încărcarea şi descărcarea tuburilor. Era bine, pentru că fiecare camion căra tuburi pentru două puncte de lucru, iar la cel de-al cincilea punct era deservit prin rotaţie.Fiecare echipă încărca cam trei curse pe zi – în rest, se odihnea. Tib nimerise în echipă cu Calul, Botosul, Tomberon, Grisină şi cu un al şaselea deţinut poreclit Colţ pentru că de fiecare dată când râdea îşi dezvelea caraghios caninii. În pauzele dintre curse stăteau pitiţi după stiva de tuburi şi tăifăsuiau. Binenţeles că mare că¬utare aveau poveştile amoroase. Cu excepţia lui Tib – care se mulţumea, să asculte numai – toţi povesteau întâmplări mai mult sau mai puţin reale care aveau ca eroi principali propria persoană. Grisină, un vlăjgan înalt cât un plop şi cam tot atât de subţire, avea obiceiul de a povesti cu ochii închişi. Ca să-şi bată joc de el, ceilalţi plecau pe furiş de cealaltă parte a tuburilor, lăsându-l să vorbească singur. Uneori povestea ceasuri în şir, şi când deschidea ochii realiza că nu e nimeni lângă el. Acest lucru îl înfuria grozav şi după ce îi înjura vârtos, jura că n-o să le mai povestească niciodată nimic – dar până a doua zi uita. La una din curse, Tomberon şi Grisina scăpară tubul jos chiar sub ochii Pelicanului. Tubul crapă în două. Înjurând cumplit, ofiţerul tăbărî pe ei, lovindu-i cu patul automatului.
– Idioţilor, uitaţi-vă, şi pe tub scrie, mare, cu roşu – ca sa vadă tot prostul – ” A NU SE LOVI”! Şi voi îl aruncaţi ca din avion, mama voas¬tră de cretinii! Ce, bă umflatule, mă-ta cacă tuburi de irigaţii de le arunci aşa? – îl apostrofă pe Tomberon. Tib nu observase niciodată până atunci inscripţia aceea. Era scrisă cu litere mari, de tipar, cu roşu. Nu apărea pe fiecare tub, dar era destul de frecventă. „A nu se lovi”. „Uite, până şi fleacurile astea sunt mai importante decât noi… Noi nu purtăm o asemenea inscrip-ţie, aşa că, orice nerod poate să bată în noi ca în nicovală! Dacă noi am avea vreo valoare, am purta aceeaşi inscripţie, la gât sau legată la mână: A NU SE LOVI. Când se întoarseră cu maşina, le spuse celorlalţi:
– Vedeţi, dacă ne-am agăţa şi noi o tăbliţă cu „A. nu se lovi”, poate că Pelicanul nu ne-ar mai bate! Calul râse în silă:
– Ba eu cred că ne-ar rupe oasele…
De la acea întâmplare, Tib rămase cu o încrâncenare în suflet. Observa¬se chiar de la început că viaţa unui deţinut nu valorează nimic, dar inscripţia aceea i se gravase în minte cu litere de foc. „Înseamnă că în ţara aceasta tot ce e valoros, tot ce e fragil, poartă o inscripţie, un avertisment… Atunci omul nu reprezintă nimic, n-am văzut niciodată, nici în viaţa civilă, nici aici – vreun ins care să poarte o astfel de inscripţie. E la mintea cocoşului că un tub de azbociment se sparge dacă este lovit, şi totuşi, cei care l-au fabricat au avut grijă să-i pună inscripţia aceasta:” A nu se lovi”! Dar omul este mult mai fragil, are şi suflet – care tubului îi lipseşte – deci este mult mai vulnerabil – dar nimeni nu s-a gândit să-i avertizeze pe ceilalţi în acest sens… Probabil e vina mamelor – râse ca de o descoperire – după ce-şi nasc co¬piii ar trebui să le agate o plăcuţă cu „A nu se lovi” de gât şi gata, nimeni nu i-ar mai lovi!” Realiza că toate astea sunt prostii, dar încrâncenarea nu-i dis¬părea. „La ce foloseşte batalionul acesta disciplinar – admiţând că toţi sunt vinovaţi – când nici cele mai elementare reguli de conveţuire umană nu sunt respectate? După ce-şi ispăşeşte pedeapsa, cu ce se întoarce mai bun acasă un fost deţinut? Cu năravuri de felul fumatului, beţiei, hoţiei, delaţiunii? Ce fel de societate e aceea care îşi bate joc de membrii săi, care îi înrăieşte cu bună ştiinţă, îi distruge sau – şi mai rău – îi învăţă să distrugă pe alţii? … Când m-au condamnat, mi-au a spus eă mi-am trădat patria… Care patrie? Acesta care mă ţine nemâncat, dezbrăcat şi la discreţia oricui vrea sa-şi bată joc de mine?! Asta e patria? Patria este Pelicanul? Procurorii? Ei bine, dacă aceasta este patria, şi asta este, pe mine nu mă iubeşte… Şi o patrie care nu-şi iubeşte fii nu merită să-i aibă! După ce scap de aici, o să-mi caut o patrie care să mă iubească…” Un ghiont îl trezi din gânduri:
– Hai, mă, că a venit maşina! Începură să încarce. Marginile tuburilor, zgrunţuroase, le răneau mâini¬le. După câteva tuburi încărcate, năduşeala curgea pe ei în valuri. Şoferul camionului, din răutate, sau poate ca să se distreze, accelera mereu motorul, scoţând nori groşi de fum. Tuşeau de să-şi scuipe plămâ¬nii, din cauza fumului înnecăcios. Nimeni nu observase ce se întâmplă. Calul se duse să urineze pe roata maşinii, chiar lângă ţeava de eşapament şi primi un nor de fum drept în faţă. Se apropie de cabină şi-l găsi pe şofer prăpădindu-se de râs. Într-o clipă înţelese că acela intenţionat făcea acest lucru. Băgă laba sa mare pe fereastra cabinei şi-l apucă de gât:
– De ce mă-ta ne afumi, mă? răcni ca să acopere zgomotul motorului. Şoferul nu înţelese şi acceleră în continuare. Calul începu să-l tragă spre el, ţinându-l de gât. Reuşi să-i scoată capul pe geam, dar umerii nu încăpeau. Celălalt încetă să mai accelereze, Calul începu să-l tragă cu furie, neînţelegând că nu-l poate scoate pe geam. Îl strângea de gât şi trăgea cu putere. Ceilalţi presimţiră că s-a întâmplat ceva şi se apropiară. Când îl văzură ce face, izbucniră în râs. Tib observă faţa vânătă a şoferului şi înţelese că dacă nu intervenea, Calul avea să-l sugrume. Îl apucă de braţ .
– Dă-i drumul, nu vezi că se sufocă? Calul nu se lasă înduplecat:
– Dă-l în p… mă-sii, de ce nu vrea să iasă afară?! Tib ţipă, scos din fire:
– Nu vezi că nu încape pe geam? Calul păru să se dumirească:
– Dar de ce mă-sa nu spune nimic?! se miră el, totuşi.
– Cum naiba vrei să spună, dacă-l strângi de gât?! Ţipă din nou:
-Dă-i drumul, că-l omori! Calul îl ascultă, cu vizibilă părere de rău. Şoferul începu să hăpăie aerul cu gura căscată, ca un peşte scos pe uscat. Încă o clipă să-l mai fi ţinut Calul, l-ar fi sufocat. Când îşi reveni, şofe¬rul începu să înjure speriat::
– Dumnezeii mă-tii de bou! Era să mă omori! Criminalule! Calul îl pri¬vi pe Tib dojenitor:
– Vezi dacă te-am ascultat şi i-am dat drumul? Tib începu să râdă. Şoferul îl înjură şi pe el, dar Tib se îndepărtă, neluându-l în seamă. Calul îl atenţionă pe şofer:
– Mă, dacă nu taci, bag iar mâna pe fereastră, şi de data asta nu te las până ce nu te trag afară, pe cuvântul meu! Şoferul amuţi, înfricoşat. Când terminară de încărcat, se făcuse amiază. Un plutonier se apropie de maşină şi le făcu semn:
– Ia veniţi încoace! Îi luă cu el la bucătărie şi le dădu în primire mâncarea pentru cei din câmp. Din acea zi făcură, pentru o vreme, şi pe veselarii. Într-o dimineaţă însorită, sosiră şi civilii; erau zece, mai toţi în vârstă. Arătau jalnic: prost îmbrăcaţi, nebărbieriţi şi slabi. După ochii roşii şi nasurile vinete, se cunoşteau a fi alcoolici înrăiţi. Îi adusese căpitanul negricios cu şalupa. La coborâre, priviră uimiţi în jur:
– Ei, fraţilor, – spuse unul dintre ei – dar asta-i puşcărie în toată regula! Doar n-o să stăm aici! Căpitanul îl privi dispreţuitor :
– NU, n-o să staţi aici, o să staţi în corturi!
– Cum în corturi? – protestară la unison. Căpitanul ridică nepăsător din umeri:
– Treaba voastră, nu aparţineţi de noi, faceţi ce credeţi!
Îşi coborară bagajele din şalupă şi rămaseră dezorientaţi. Văzură deţi¬nuţii de lângă stiva de tuburi şi se apropiară de ei, lăsându-şi baltă bagajele.
– Mă, ce faceţi aici? – întrebară, în loc de bună-ziua.
– Ne dăm în bărci! se hlizi Calul cu toată gura.Unul dintre civili îl înjură tare:
– Ia uite, futu-l în gură, ne ia în băşcălie! Calul nu se supără. Toţi îi priveau pe noii veniţi cu curiozitate. Erau primii civili, primii de afară pe care îi vedeau, după mult timp, Un civil mic şi sfrijit, mai plin de spirit, le întinse un pachet de ţigări:
– Luaţi, mă! Luă şi Tib o ţigară, şi o aprinse, înecându-se cu fumul. Privindu-i pe noii veniţi, dorul de casă, de Ica i se redeştepta dureros. Unul dintre ei pretextă că avea de adus nişte materiale de la corturi, şi plecă din câmp împreună cu echipa de încărcători-descărcători, luând şi camionul. Motivul adevărat era altul: individul avea, o sticlă de al¬cool, pe care nu voia s-o împartă cu celălalt tovarăş al său. Cum ajunse la destinaţie, dispăru în cort, şi la întoarcere, deţinuţii îl strigară degeaba:- nu apăru. De-abia când veniră din nou, îl găsiră lângă stiva de tuburi. Camionul plecă să facă o cursă la un alt punct de lucru, aşa că echipa luă pauză. În aşteptare, civilul începu să tăifăsuiască cu deţinuţii, îndrugând verzi şi uscate, mai ales despre femei. Reuşi să captiveze atenţia Calului şi a lui Grisină. Se vedea cât de colo că civilul e beat, aşa că Tib se trase deoparte, dezgustat. Totuşi, auzea fără să vrea porcăriile civilului, care păreau să-i distreze pe ceilalţi. Deodată, se simţi vizat: civilul îl privea insistent cu ochii săi por¬cini.
– Bă, tu, acela! Vino-ncoa’! – auzi glasul răguşit al beţivului. Tib se ridică încet.
– Cine, eu?
– Doar nu tata!Tib se apropie fără chef. Civilul îi era mai mult decât antipatic. Totuşi, zise:
– Ce doriţi?
– De ce stai deoparte, eşti fudul?
– Nu sunt fudul, domnule, nu mă interesează poveştile dumitale! răspun¬se rece. Civilul râse batjocoritor :
– Auzi, mă-ta-i tânără? Tib nu înţelese:
– Cine?!
– Mă-ta! Tib se făcu stacojiu:
– Domnule, nu-ţi permit!
– Ce nu-mi permiţi? S-o f… pe mă-ta? – râse mai departe civilul, privindu-l amuzat. Tib văzu roşu. Din câteva mişcări, fu lângă el, apucându-l de gât:
– Ascultă… – dar nu mai continuă: îl scuipă pe individ şi începu să-i care pumni în figură. Simţi o dorinţă nebunească de a ucide şi începu să-l lovească cu capul de grămada de tuburi. Tuburile răsunară sec. Ceilalţi îşi dădură seama că gluma se îngroaşă şi îl apucară aproape instantaneu de mâini, scăpându-l pe civil de la o moarte sigură. Văzându-se imobilizat,Tib se smunci şi, ne¬reuşind să scape, îl scuipă din nou pe civil:
– Câine! Ca pe un câine te-aş omorî! Acestuia îi pierise graiul. Avea faţa julită şi plină de sânge. Îi trebui ceva vreme ca să-şi revină. Când lucrul acesta se întâmplă, merse la. fluviu, şi, după ce-şi spălă faţa de sânge, ameninţă:
– Las’ că ţi-o coc eu ţie! Puşcăria te mănâncă! Tib începu să râdă în hohote:
– Dar aici unde suntem, la pension?! Deşteptule! Ceilalţi
deţinuţi începură şi ei să râdă. Civilul continua să ameninţe, cu jumătate de gură. Beţia îi trecuse ca luată cu mâna. Când sosi maşina, urcă lângă şofer. Tib îi strigă, aplecat peste oblon:
– Şefule ai uitat materialele! Nu primi nici un răspuns. Când ajunseră în câmp, civilul se duse glonţ la ofiţer şi-i spuse ce păţise cu Tib. Pelicanul clătină din cap şi-l strigă:
– Vino încoace ochelaristule! Deşi nu mai purta ochelari de mult, Tib ră¬măsese cu porecla aceasta.
– Spune, de ce l-ai bătut pe omul ăsta? Alături, civilul avea o figură atât de caraghioasă, că Tib abia se abţinea să nu râdă.
– Nici nu l-am atins, domnule locotenent! – minţi cu seninătate. Nu-i era deloc frică.
– Cum… – încercă civilul să protesteze, dar Pelicanul îi făcu semn să tacă.
-Da’ce i-ai făcut?
– Numai l-am înjurat!
– Aha! şi de ce, mă rog,”numai” l-ai înjurat?
– Pentru că m-a înjurat şi a vorbit urât de mama. Pelicanul îşi împinse cascheta pe frunte:
– Şi ce dacă?!
– Cum „ şi ce dacă”? De ce să vorbească urât despre ea? Doar nici n-o cunoaşte! – spuse Tib, destul de răstit. Ofiţerul rânji:
– Ce-i, Pelicanule, vrei să mă înjuri şi pe mine? Pumnul său îl lovi pe Tib în plin stomac. Acesta se aplecă icnind şi primi şi un genunchi în plină figură. Buza de jos începu să-i sângereze. Abia se abţinu să nu riposteze. Se îndreptă de şale, şi-şi şterse sângele de pe bărbie. Labă îl privea aparent nepăsător. Aparent – pentru că în colţul gurii îi apăruse un zâmbet răutăcios. Ofiţerul nu-l mai lovi. Spuse doar:
– Mâine rămâi la curăţat latrinele! Civilul nu păru mulţumit de rezultatul „anchetei”.
– M-a lovit cu capul de tuburi, domnule ofiţer! – se plânse el.
– Lasă, că nici voi nu sunteţi mai breji! Civilul se dezumflă. Întorcându-se la lucru, Tib află că şi celălalt civil primise câteva palme de la seminarist …şi seminaristul e mâine cu tine la latrine – îşi încheie Calul expunerea. Tib se miră:
– Seminaristul?! Dar ce a avut civilul cu el?
– NU ştiu, se pare că i-a zis ceva urât despre religie!
Curăţatul latrinelor era o problemă cu care lagărul se confrunta în fiecare vară: gropile fuseseră săpate prea puţin adânc, şi se umpleau repede. Cum sosea căldura, lagărul trăsnea a excremente intrate în putrefacţie. Ca muncă, curăţatul latrinelor nu era cine ştie ce, dar nimeni nu voia să facă treaba asta benevol. Cei mai mulţi începeau să vomite imediat ce capacul din spatele fiecărei cabine era ridicat. Duhoarea era într-adevăr, de nesuportat. A doua zi de dimineaţă, Tib şi seminaristul, înarmaţi cu două găleţi ruginite şi cu lopeţi, rămaseră la „parfumat” – după cum se exprimase Pelicanul.
– Diseară groapa să fie goală, altfel va ia dracu’! – îi ameninţă. Tib simţi duhoarea puternică de la zece metri. Nu mâncase nimic, ca să nu aibă ce voma.
– Dar tu ce-ai făcut? – îl întrebă seminaristul, curios.
– L-am aranjat puţin pe un ticălos! Seminaristul râse uşurel:
– Eu de felul meu, nu sunt violent… Dumnezeu le vede pe toate! – spuse el, ridicând un deget în aer.
– Nu eşti violent, dar tot i-ai ars câteva ăluia! – replică Tib, râ¬zând la rândul său.
– Aşa e! – recunoscu celălalt – dar să ştii că de obicei rabd ca un cal şi nu mă enervez decât rareori. E mai sănătos să-ţi păstrezi calmul în orice împrejurare.
– Toate bune şi frumoase – oftă Tib – dar aici e destul de complicat să-ţi păstrezi cumpătul!
– Ai dreptate, dar crede-mă, eu am reuşit de cele mai multe ori! Tib îl privi cu simpatie:
– Eşti de mult timp aici?
– Păi, domnule, peste două luni fac doi ani! Tib fluieră:
– Eşti mare! Mai ai puţin şi-ai scăpat!
– N-aduce anul ce aduce ceasul – spuse seminaristul cu modestie.
– De acum e doar o chestie de timp… De ce eşti aici? Celălalt privi în jur:
– Dacă tot ne-am apucat de taifas, barem să stăm jos! Se aşezară la câţiva metri de latrină, cu spatele către ea. Nu se ză¬rea nimeni printre barăci. Seminaristul oftă:
– Eh, cum să-ţi spun? Lângă unitatea în care făceam armata era o bise¬rică… Duminica, făceam ce făceam şi luam o învoire. Nu eram singurul, dar spre deosebire de ceilalţi, eu nu mă învoiam pentru a-mi pierde timpul prin vreo cârciumă, ci pur şi simplu ca să asist la liturghie.
– Ce legătură are asta cu…
– Stai să vezi! Chestia aceasta cu învoirile a ţinut cam vreo trei luni. Mai „ungeam” câte un ofiţer… ştii cum e… Într-o zi, m-a vă¬zut ieşind din biserică chiar comandantul unităţii.. Nu mi-a spus nimic, dar a doua zi, luni, m-am trezit chemat la biroul său. Am mers, am bă¬tut la uşă, m-am prezentat – tot tacâmul. M-a întrebat fără nici o in¬troducere:”Ce dracu’ căutai ieri la biserică?”. I-am explicat, cu mult calm, că atât datorită convingerilor, cât şi prin natura pregătirii mele, sunt obligat să frecventez biserica. A bătut cu pumnul în masă şi a urlat: „Nu mă interesează convingerile tale, maimuţoiule! Să nu mai calci la biserică, că dai de dracu’!”. Era pornit rău, ar fi trebuit să tac. Ceasul rău! M-a luat gura înainte. M-am trezit zicând „Dom¬nule colonel – colonel era! – vă rog să mă scuzaţi, dar din câte ştiu, cultul e liber. Şi apoi, nu cred că poate fi ceva rău în faptul că cineva merge la biserică.” Dacă aş fi spus numai atât, poate că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar am mai adăugat : ”Dealtfel, cred că ostaşilor le-ar prinde mai bine propaganda religioasă, decât un anumit fel de propagandă.” Nci azi nu-mi dau seama de ce am spus lucrul ăsta. Ce-i drept, mă supărau stupizeniile acelea politice pe care se strădu¬iau să ni le bage în cap, dar ar fi trebuit să ştiu – şi ştiam – că astfel de păreri trebuiesc rostite numai în gând… Colonelul m-a pri¬vit cu ochii ieşiţi din orbite, apoi a ridicat receptorul telefonului, şi a chemat pe cineva. A intrat un maior în vârstă – nu ştiam ce învâr¬te pe acolo. Comandantul mi-a cerut să repet în faţa acestuia, cuvânt cu cuvânt, ce spusesem mai înainte, M-am conformat, dar am omis cu bu¬nă ştiinţă să repet ultima frază. Atunci colonelul a sărit ca turbat de la biroul său, şi a strigat la mine: „Şi ultima frază, porcule, şi ul¬tima frază!”. Ce era să fac? Am repetat şi ultima frază. Maiorul m-a privit cu atenţie şi a notat ceva într-un carneţel. Apoi m-a întrebat cum mă numesc, de unde sunt, cărui cult aparţin, ce pregătire am… şi alte lucruri, mai mult sau mai puţin importante, din punctul meu de vedere – binenţeles!
– După figura pe care o făcuse maiorul, înţelesesem că făcusem o mare prostie. La un moment dat, s-a apropiat de colonel şi i-a şoptit ceva la ureche. Acesta s-a îngălbenit şi a dat repede din cap. Apoi, a chemat un subofiţer, care m-a condus la arest. Acolo am stat vreo cincisprezece zile, după care m-am întors la subunitatea mea. Eram neliniştit, nu ştiam ce-o să se întâmple cu mine… îmi părea rău că spusesem ceea ce spusesem, dar până la urmă, m-am gândit că poate aşa a vrut Dumnezeu să se întâmple. A trecut o lună şi ceva, fără vreo schimbare. Binenţeles că în acest răstimp, n-am părăsit defel unitatea. Nici nu îndrăzneam să cer cuiva învoire, mi-era frică. Tocmai când începusem să cred că lucrurile se muşamalizaseră, am fost chemat din nou la comandant. Am intrat în birou cu inima cât un purice. Acolo, împreună cu comandantul şi maiorul de care am pomenit, se mai afla şi un procuror militar – l-am recunoscut după uniformă. Iarăşi am fost pus să repet ceea ce rostisem în faţa comandantului. De data aceasta am refuzat, pretextând că nu-mi mai amintesc. A fost inutil, maiorul îşi notase cuvintele mele. Procurorul m-a întrebat, pe un ton iritat, daca am ceva împotriva orân¬duirii de stat. Am holbat ochii – sincer uimit – şi am spus că nu înţe¬leg ce vrea să spună. Procurorul a dat ironic din mână, şi ai zis că în¬ţeleg perfect ce vrea să spună, şi să nu mai fac pe nebunul, că oricum, tribunalul militar mă mănâncă. Când am auzit de tribunalul militar – grozav m-am speriat! Tribunalul militar… Suna sinistru! În sfarşit, ce să mai lungesc vorba, la o săptămână am fost judecat. În faţa tribunalului am rostit iar nişte cuvinte, care i-au iritat pe judecători. .. La întrebarea: sunt de acord cu sentinţa? – am răspuns că nu mă simt vinovat cu nimic. Procurorul m-a întrebat ce e mai impor¬tant pentru mine, patria sau Biserica? Am răspunsă că pentru mine, mai important decât orice este Dumnezeu. Frica îmi dispăruse. Procurorul a mai zis:”E clar!”. Şi clar a fost! Am ajuns aici…
– Să înţeleg ca ai fost condamnat pentru o cauză nobilă? – intrebă Tib cu seriozitate. Seminaristul îl scrută cu atenţie:
– Îţi baţi joc de mine?
– Deloc. Eu am ajuns aici din pricina unei prostii, a unei întâmplări idioate. Tu cel puţin ai satisfacţia ca ai fost condamnat pentru cre¬zul tău.
– Dar tu?
– Eu? Mi-e şi ruşine să vorbesc acum despre asta.
– Totuşi…
– Hai s-o lăsăm baltă!… Soarele se ridicase binişor deasupra orizon¬tului. Tib arătă spre latrină:
– Ce zici, ne apucăm? Săltară capacul. O duhoare cumplită le izbi mirosul. Umplură găleţile. Tib se făcu pământiu la faţă.
-Ti-e rău?
– Dar nici bine nu-mi este! Lăsă găleata jos şi începu să icnească. Începură să-i curgă lacrimile de efort, dar n-avea ce voma. Se linişti cu greu.
– Unde golim găleţile?
– E o groapă în spatele gardului. Aveau mult de ocolit. Se făcuse amiaza şi de abia goliseră zece găleţi. Se aşezară, îşi stropiseră pantalonii. Lui Tib îi veni o idee:
– Ce-ar fi să ne dezbrăcăm? Se dezbrăcară şi merseră la fluviu. Santi¬nela de la poartă îi avertiză:
– Mă, să nu vă pună necuratul să vă băgaţi în apă! Îl liniştiră şi îşi spălară pantalonii şi cămăşile. Rămăseseră numai în chiloţii cazoni, largi şi uzaţi. De atâta purtare, nu li se mai ghi¬cea culoarea. După ce-şi întinseră ţoalele la uscat, se apucară din nou de lucru. Se obişnuiseră cu mirosul. Tib începu să râdă. Seminaristul nu mai ştiu ce să creadă:
– Ce ţi-a venit?!
– Nimic! Mi-am amintit că am stat o noapte închis într-o latrină! Nu mai era loc în „colivie” – îi explică despre ce era vorba. Groapa se golise simţitor.
– Va trebui ca unul dintre noi să intre în groapă – zise seminaristul.
– Am să intru eu – se oferi Tib.
– Ba nu, o să intrăm cu rândul! Până la urmă, tot Tib intră primul. Se băgă cu picioarele goale în mizeria din groapă. „Ciudat, deşi pute îngrozitor, nu mi-e greaţă deloc!”
– Nu e prea plăcut – gândi cu voce tare – e rece al naibii porcăria asta! Umplu găleţile şi le ridică pe rând. Seminaristul le apucă şi merse să le golească singur. Când se întoarse, după a patra tură, vru să-l schimbe pe Tib, dar acesta refuză.
– N-are rost să te mai murdăreşti şi tu! Mă descurc. Umplu găleţile din nou, şi celălalt plecă cu ele aproape fugind. Prin deschizătura capacului, Tib privi cerul albastru, fără nici o pată. Îi amorţiseră picioarele, dar nu se mişcă, de teamă să nu alunece. „Dacă m-ar vedea Ica! Nu, n-am să-i povestesc niciodată episodul acesta!” Îi era somn şi îi era dor de Ica. Gândindu-se la ea, simţi o durere aproape vie în piept, „Mă doare sufletul, aici unde mă doare e sufletul… Dumnezeule, aş vrea să scap odată! De ce a trebuit sa se întâmple aşa ? De ce tocmai mie? Mi-e dor de Ica, mi-e dor de libertate, de haine curate, de un pat curat… Parcă n-am avut niciodată parte de aşa ceva! Ica, dacă ai vedea unde se află acum iubitul tău! Nu trebuie să mă gândesc la Ica, ori de câte ori mă gândesc la ea, îmi vine mult mai greu să suport viaţa de aici… Nu, Ica nu va şti că iubitul ei a stat băgat până la genunchi în … în căcat!”
– Hei, ce faci, ai adormit din cauza „miresmei”? Seminaristul îl pri¬vea amuzat.
– La ce te gândeai? Tib îl privi într-un ochi:
– Tu la ce crezi că mă gândeam? Seminaristul surâse şugubăţ:
– Eu cred că te gândeai la plăcerea de a sta în closet şi a inspira această mireasma suavă! Tib scuipă:
– Taci că eşti scârbos! Seminaristul râse:
– Atunci la ce te gândeai?
– Mă gândeam ce-ar zice prietena mea dacă m-ar vedea în postura asta.
– Cred că nu te-ar mai atinge niciodată! – pufni celălalt
– N-o să afle!
– Fii sigur că eu n-o să-i spun.
– Nici n-ai avea cum!
– Cum e? Tib nu înţelese.
– Cine?
– Ea… Prietena ta!
– Frumoasă… Tib oftă: Ştii ce? Nu-mi place să mă gândesc la ea pe¬ntru că după aceea îmi vine greu să suport viaţa de lagăr…
– Înţeleg. lartă-mă. Pe la patru după-amiază, sfârşiră de golit groapa. Aşezară capacul la loc.
– Mai bine ne-am ocupa şi de celelalte latrine! – râse Tib.
– Eşti nebun?! N-o să mai stea nimeni lângă tine!
– Ei, şi?
– Hai să ne spălăm! Când trecură pe lângă santinelă, acesta scuipă scârbit:
– Mă, puţiţi a căcat de la o poştă!
– Acum ne laşi să ne scăldăm?
– Nu, asta nu! Ce dracu’, vreţi s-o păţesc?! Intrară în apă, lângă mal. Santinela strigă la ei:
– Hei, n-auziţi să nu vă scăldaţi?
– Nu ne scăldăm, nu te teme! Apa fluviului era cenuşie. De jur împrejur pluteau crengi şi resturi de vegetaţie.Ieşiră şi se întinseră la soare, să se zvânte. Tib îşi mirosi mâinile.
– Tot n-a ieşit mirosul. Celălalt chicoti:
– Şi peste o săptămână o să puţim! Soarele încălzea puternic. Se auzeau broaştele orăcăind.
– La mine acasă, când cântă broştele se spune că va fi vreme bună… – spuse seminaristul, morfolind un fir de iarbă.
– Eu stau la munte – spuse Tib – la noi nu cântă broaştele.
– E frumos la munte, am fost de câteva ori.
– Da, e frumos – aprobă Tib – n-aş sta la câmpie pentru nimic în lume!
– De ce?
– Uite-aşa! La câmpie verile sunt secetoase, şi pe deasupra, te ciruiesc ţânţarii!
– Da, dar iernile sunt mai blânde…
– N-are a face, la munte avem lemne destule!
– Mda! nu ţi-e foame? – întrebă seminaristul.
– NU, deloc. Chiar mă mir, doar n-am mâncat nimic astăzi!
– Probabil o fi din cauza mirosului. Tib îşi aminti de ceva:
– Mergi cu mine?
– Unde?
– La infirmierie. Am un prieten acolo…
– Hai! Se îmbrăcară. Deşi proaspăt spălate, hainele miroseau puternic a fecale. Se mirosiră unul pe celălalt şi începură să râdă. Infirmieria era goală. Doar într-un colţ se ghicea o mogâldeaţă chircită. Se apropiară. Deget stătea cu ochii închişi. Slăbise rău. Deschise ochii şi zâm¬bi, zărindu-l pe Tib. Se trase într-o parte:
– Staţi!
Cum te simţi, Deget? – întrebă Tib.
– Cum să mă simt? Aşa şi-aşa! Se încruntă:
– Ce naiba, aţi dormit în closet? Miroase de la voi de te trăsneşte! Cei doi chicotiră, Tib îi povesti ce se întâmplase. Deget asculta cu luare aminte:
– Aşa scârboşi sunt civilii?
– Aşa! – încuviinţă Tib. Nu ştiau ce să-şi spună şi tăceau stânjeniţi. Deget îi apucă mâna:
– A! Trebuie să-ţi mulţumesc… ştii, chestia cu Labă…
– Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti, şi tu tot aşa ai fi făcut…
– Nu sunt chiar aşa de sigur! – zâmbi Deget. Tib îşi frământa mintea, negăsind ce să spună. Seminaristul tăcea şi el. Deget întrebă:
– Dar tu ce-ai făcut?
– Cam tot ceea ce a făcut şi Tib. Deget râse chinuit:
– Ce fel de popă mai eşti şi tu? Tib interveni:
– Deget ce vorbeşti?! Seminaristul dădu din mână:
– Lasă, nu mă supăr!
– De ce să te superi? – se miră Deget.
– Chiar aşa, de ce?
– Ce zice doctorul? – întrebă Tib, după o ezitare.
– Ce să zică? Ce, ăsta e doctor?! Vai de steaua lui ! Ştii ce mi-a zis într-o zi? „bă, dacă nu mori vara asta nu mai mori niciodată!”. Iar dimineaţa, când dă cu ochii de mine:” Bă, încă n-ai crăpat?”
– Tâmpitul! – făcu Tib.
– De ce tâmpit? Omul e sincer cu mine, se aşteaptă din zi în zi s-o mierlesc!
– Nu vorbi prostii! De ce nu le spui să te trimită la spital?
– Ce să-mi facă la spital?
– Cum ce să-ţi facă?! Să te îngrijească.
– Păi ce, aici nu sunt îngrijit? Ia uite! Deget scoase vreo patru flacoane cu pastile. Tib citi denumirile:
– N-am auzit niciodată de medicamentele astea!
– Nici să nu auzi… – spuse încet Deget. Apoi:
– Nu vă e foame?
– Nu , nu prea.. .răspunse seminaristul. Deget scoase de sub pernă un pachet unsuros.
– E slănină, luaţi – îi îndemnă el – eu nu prea pot să mănînc. Cei doi începură să mănânce, oarecum jenaţi. Slănina era gustoasă, cu toate că avea un uşor iz de rânced.
– Vedeţi ce-o boieresc aici? – zise Deget, ironic. Se săturară repede. Stomacurile lor se dezvaţaseră de mult de hrana consistentă. Afară începuse să se însereze. Se ridicară.
– Rămâi cu bine, Deget… – rosti Tib, uşor jenat. Deget îi lua mâna şi i-o strânse cu putere:
– Să mai vii pe aici Tib…
– Bine…- lui Tib îi tremura vocea. Ajunşi în baracă, se aruncară în paturi. Statură aşa multă vreme, fără să-şi spună nimic. Când trupa veni din câmp îi găsi adormiţi. Se treziră în hărmălaia făcută de ceilalţi. Calul îi văzu primul:
– Ia uitaţi-vă, căcănarii! Veni Labă. Îl privi pe Tib şi se adresă seminaristului:
– Haideţi că vă cheamă locotenentul! Pelicanul îi aştepta pe platou. Cum îi zări, se schimonosi într-un rânjet:
– Aha, pelicanilor, v-aţi parfumat? Cei doi găsiră că ar fi mai cuminte să nu răspundă.
– Hai, arătaţi-mi ce-aţi făcut! Porniră, urmaţi de Pelican şi de Labă. Tib săltă capacul. Ofiţerul se aplecă ţinându-şi respiraţia, şi privi înăuntru.
– Mda, pelicanilor, aţi făcut treabă bună! Dacă vă mai vine cheful să bateţi pe cineva, latrine sunt destule! De acum, aveţi experienţă…
*
În câmp, relaţiile dintre deţinuţi şi civili se încordară îngrijo¬rător. Câţiva civili merseră la comandantul lagărului şi-l ameninţară că nu mai lucrează dacă nu-i ţine in frâu pe deţinuţi. Comandantul ştia câte parale fac civilii, dar le dădu, totuşi, dreptate. Introduse din nou instrucţia. Seara, după sosirea de la muncă, urma o oră şi jumă¬tate de instrucţie de front. Deţinuţii murmurau, dar nu îndrăzneau să protesteze pe faţă. Cu toate acestea „colivia” – „mititica” era veşnic plină. Bastoanele de cauciuc îşi înteţiră „activitatea”. Comandantul îşi dădea seama că dacă nu ia măsuri severe, pierde controlul. Acum, bătaia deve¬nise ceva obişnuit. Pelicanul nu se mai despărţea niciodată de baston. Lovea în stânga şi-n dreapta cu sete, şi de cele mai multe ori fără motiv. Era suficient ca un deţinut să-l privească într-un anume fel, care-i displăcea ofiţerului, ca acesta să-l lovească. Viaţa deţinuţilor devenise de nesuportat. În numai trei zile, Tib mâncă bătaie de cinci ori. A cinciea oară o încasă zdravăn. Şi nu numai cu bastonul, ci şi cu picioarele. Cum se întâmplase? Seara, după întoarcerea din câmp, Pelica¬nul îi scoase, ca de obicei, la instrucţie. Băteau pas de defilare până când nu-şi mai simţeau picioarele. Tib se afla în rândul din margine, aşa că ochii Pelicanului cădeau mereu pe el. După vreo jumătate de oră de defilare, Tib simţise un cui pătrunzându-i adânc în talpă, începuse să şchiopăteze şi pierduse cadenţa. De câte ori trecea prin faţa ofiţe¬rului, (se învârteau în jurul platoului) acesta îi administra câte două-trei bastoane. La un moment dat îşi ieşise din fire şi apucase bastonul Pelicanului cu mâna:
– Nu mai da, domnule! Ofiţerul oprise trupa:
– Stai!Vino încoace, ochelaristule! Tib ieşise din formaţie şchiopă¬tând:
– Ordonaţi!
– De ce mă înjuri, ticălosule? Tib se blocase:
– Dar… dar nu v-am înjurat! Am zis doar să nu mai daţi!
– Daaa?! Şi de când, mă rog, îmi dai tu ordine? – scrâşnise Pelicanul şi-l lovise cu bastonul peste ureche. Simţise că i se desface capul. În zadar încercase să explice de ce pierde cadenţa – ofiţerul găsise prilejul să-l bată, şi nu voia să-l piardă. Încasase lovituri până că¬zuse pe pietrişul platoului. După această întâmplare, Tib se mişcă timp de o săptămână ca o păpuşă dezarticulată. Apoi îşi reveni. De la o vreme, se obişnuise cu bătaia. Nu-i era frică nici de Pelican, nici de Labă. Părea că şi acesta din urmă înţelesese lucrul acesta, şi poate de aceasta îl lăsa în pace. Labă devenise, după încăierarea cu Tib, ceva mai rezervat. Nu mai era aşa generos în ghionturi, şi nici zelos în a executa ordinele ofiţe¬rului. Se ferea şi de Calul. Ştia că acesta de-abia aşteaptă prilejul ca să se răzbune. Nici ceilalţi deţinuţi nu-i mai ştiau de frică ca înainte… Cam acesta devenise Labă când se întâmpla nenorocirea…
După ce-l bătuse pe civil, Tib îşi pierduse locul de încărcător, şi revenise la munca din câmp. Acum era ceva mai uşor. După ce tuburile erau montate, deţinuţii astupau şanţurile. Era, incomparabil, mai uşor să astupe şanţurile, decât să le sape. Într-o după-amiază călduroasă, Tib tocmai băuse apă şi-şi trăgea răsuflarea. Maşina încărcată cu tuburi sosise. Din maşină, tuburile trebuiau înşirate pe marginea şanţului, pentru a fi la îndemâna celor care le montau. Labă stătea, ca de obicei, prin preajma Pelicanului. Maşina porni, legănându-se sub greutatea încărcăturii. Deodată, se auzi un pârâit asurzitor, şi unul dintre o-bloanele maşinii cedă. Labă observă prea târziu: Stiva de tuburi căzu peste el, strivindu-l. Doar capul şi umerii i-se mai zăreau. Pelicanul, care scăpase ca prin farmec, începu să urle disperat. Deţinuţii se adunară buluc şi începură să mute repede tuburile. Labă nu mai mişca deloc. Un firicel de sânge i-se prelingea din gură. Când sfârşiră muta¬rea tuburilor, deţinuţii rămaseră îngroziţi: trupul lui Labă nu era de¬cât o masă informă de carne.
– E mort! – bâigui cineva.
– Ba nu, mişcă pleoapele! – strigă altcineva. Tib se aşeză tremurând lângă trupul acela distrus. Orice ură îi trecuse, în locul ei îl cuprin¬sese o nesfârşită milă. Ochii stinşi ai muribundului îl fixară fără vreo expresie. Un zâmbet chinuit îi apăru în colţul gurii.
– Ochelaristule… suntem chit… – şopti Labă şi închise ochii. Tib se ridică, palid ca un mort. „Poate că-l aşteaptă şi pe el cineva acasă…” Pelicanul îşi reveni din sperietură. Ordonă ca Labă să fie urcat în maşină şi dus de urgenţă în lagăr. Măsură inutilă: Labă muri în câteva minute. Şoferul camionului, alb la faţă, scoase o pătură pe care deţinuţii puseră ceea ce mai rămăsese din Labă. Peste câteva zile familia sa – dacă avea una – avea să primească un sicriu plumbuit, şi nelipsitele cuvinte: „căzut la datorie”. În acea zi, nimeni nu mai munci. Moartea lui Labă, petrecută atât de repede, îi zguduise pe toţi. Nimeni nu se gândise până atunci că ar exis¬ta posibilitatea să moară. Chiar dacă ziua liberării părea îndepărtată, ea totuşi exista. Şi uite că acum Labă murise. Căzuse pe el nenoroci¬rea, dar putea să i-se întâmple oricui. Moartea lui stârni tărăboi în lagăr. Comandantul îşi adună subor¬donaţii şi le ordonă să prelucreze deţinuţilor reguli de protecţia muncii. Binenţeles că acestea veneau prea târziu, faptul era consumat. Chiar în aceeaşi seară, Tib îl vizită pe Deget. Acesta aflase deja întâmplarea.
– Ai auzit? – întrebă Tib.
– Am auzit. – răspunse Deget, nepăsător.
– Şi nu-ţi pasă?
– De ce să-mi pese? Era un ticălos!
– Deget, nu-ţi-e ruşine?! A murit, totuşi un om! Deget se enervă:
– Ei, şi? Ai vrea să plâng? Te pomeneşti că-ţi pare rău!
– Ţie-ţi pare bine?
– Nu-mi pare bine, dar nici nu-mi pare rău! Repet, era un ticălos!
– Te-ai înrăit de tot, Deget – îl dojeni Tib încetişor.
– Poate că am şi de ce! – se răsti Deget.
– Bine, nu te supăra… Cum te simţi? Deget nu răspunse.
– Dacă te-ai supărat, uite, plec..
– Stai jos şi nu te mai bosumfla… vocea lui Deget deveni tremură¬toare. Începu să plângă. .Tib rămase cu gura căscată:
– De ce plângi? – întrebă uimit. Deget continuă să plângă potolit. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrajii galben-pământii.
– Tib – rosti el cu greutate – eu am să mor…
– Vorbeşti prostii, cum o să mori?!
– Ascultă-mă ce-ţi spun: eu o să mor! O să mor ca un prost, aici, şi nimănui n-o să-i pese!
– Deget!
– Taci şi ascultă-mă… nu-mi pare rău de moartea lui Labă, de ce mi-ar părea rău? Era un ticălos şi-şi bătea joc de toţi. Eu nu mi-am bătut joc de nimeni, şi totuşi, o să mor…
– Te rog să nu mai vorbeşti aşa. Tib simţi un nod în gât. Ar fi vrut să plângă şi el, dar nu putea. Deget îşi întoarse faţa spre perete. Vorbi stins, aproape şoptit:
– N-am pe nimeni pe lume, pe nimeni care să-şi aducă aminte de mine vreodată… Ştii ceva Tib? – se întoarse el deodată – aş vrea să-ţi spun ceva…
-Spune!
– N-o să te superi?
– Nu, cum să mă supăr?! Deget şovăi.
– Promite-mi!
– Ce să-ţi promit?
Promite-mi că nu o să te superi.
– Bine, uite, îti promit că n-o să mă supăr!
– Să ştii că te-am minţit… te-am minţit când ţi-am spus toate po¬veştile acelea…
– Care poveşti?
– Acelea cu mama moartă… cu sora bolnavă de piept…Tib nu înţelese ce vrea să spună:
– Cum adică m-ai minţit? Ce rost avea? Deget îşi şterse lacrimile.
– Te-am minţit pentru că,. eşti băiat bun… şi dacă ai fi ştiut adevărul m-ai fi dispreţuit… Tib era uimirea întruchipată:
– Bine, atunci care-i adevărul?
-Mama mea trăieşte, pe tata nici nu-l cunosc, iar sora… poate voi fi având şi aşa ceva, cine ştie…
– Şi ce e demn de dispreţ în toate acestea? Deget îl privi în ochi:
– Mama mea… nici nu pot să-i spun aşa… se vindea pe bani… Pe mine m-a dat la orfelinat de la trei ani. Numai câteodată, în vacanţe, mă lua acasă, când eram încă mic … nu se ferea de mine, credea că nu pricep… Ţin minte că odată dormeam lângă ea… m-a trezit gâfâitul unui bărbat. Îţi dai seama? Acolo lângă mine… La un moment dat, un picior în spate m-a azvârlit jos din pat.Vezi, Doamne, ca nu aveau loc destul! Am rămas acolo jos, plângând. Bărbatul şi-a terminat treaba şi a plecat. Ea nici nu şi-a dat seama că nu mai sunt pe pat. S-a ră¬sucit pe o parte şi s-a culcat. N-am putut să uit niciodată scena aceea, deşi eram destul de mic atunci… Poţi să-i spui mamă unei asemenea femei? De la întâmplarea aceea n-am mai dat pe acasă. În vacanţe stă¬team pe unde apucam. Numai de rele mă ţineam. Pe la vreo paişpe ani, am violat o fată împreună cu alţi doi băieţi, mai mari decât mine. Era o fată sărmană, tot de la internat .Nu mi-am dat seama ce am făcut decât peste nişte ani. M-au băgat la şcoala de corecţie. Am stat doi ani acolo, am învăţat o meserie, dar am învăţat şi să fur. Celelalte fumatul, beţia şi înjurăturile le învăţasem încă de la orfelinat. Când am scăpat de şcoala de corecţie, în loc să-mi văd de meseria în-văţată, m-am apucat de furat, mă trăgea aţa la rele. Şi apoi, mai era şi gândul ca sunt feciorul unei târâturi, parcă toţi oamenii mă arătau cu degetul… Am furat o vreme fără să fiu prins. Nu trăiam pe picior mare cum m-am lăudat, de abia reuşeam să trăiesc de pe o zi pe alta. Şi apoi, băutura îmi mânca toţi banii pe care îi furam. M-am înhăitat cu o bandă de hoţi de maşini. Furau maşini, sau le spărgeau. Eu eram cel mai tânăr din bandă. Eu şi cu o fată… avea un nume frumos, Eliza o chema. Noi amândoi ţineam de şase… M-am îndrăgostit de ea. Ştiam că e ţiitoarea şefului, un ţigan înalt şi voinic, dar nu-mi păsa . Am lăsat-o gravidă. Când a aflat şeful, a bătut-o până a vomat sânge. NU ştiu ce s-o mai fi. ales de ea … a dispărut. Pe mine nu m-a bătut, dar a început să mă ia la furat. Uneori, mă punea să dau „gă-uri” singur. Ar fi trebuit să-mi dau seama că-mi coace ceva…. Într-o noapte, pe când deschideam portiera unei maşini, m-a prins potera. Sunt sigur că şeful i-a pus pe urmele mele. M-au condamnat, am făcut un an şi jumătate de puşcărie. Am crezut că mor acolo… Eram slab şi singur, mâncăm bătaie de la toţi. Şi gardieni şi deţinuţi, fără osebire. N-avea cine să-mi aducă pachete, şi nu puteam să-i cum¬păr cu nimic pe cei mai tari. A trecut greu anul acela şi jumătate. Acolo am început să tuşesc. Când am ieşit, atârnau hainele pe mine, de¬şi, când am intrat, nu eram prea voinic. Am încercat să-mi caut o sluj¬bă dar n-am reuşit. Cred că aveam o mutră dubioasă. Toţi se fereau de mine, parcă eram ciumat. M-am internat într-un sanatoriu pentru tuberculoşi. Începusem să tuşesc urât. Am stat vreo şase luni şi – culmea! – m-am făcut bine. Chiar mă şi îngrăşasem. Când m-au văzut pus pe picioare, doctorii mi-au făcut vânt. Unde era să mă duc? Am început să bat drumurile, în căutarea unei slujbe. M-am angajat la o fabrică de mobilă, dar şi aici am dat de bucluc. M-am amestecat într-un furt de lacuri şi hop! iar m-am trezit la puşcărie. De data asta am făcut numai şase luni. .Primisem doi, dar am prins o graţiere… De la puşcă¬rie m-au luat în armată…
Tib tăcea, privindu-l cu ochii mari. Nu-i venea să creadă ca un om de numai douăzeci de ani putuse să treacă prin atâtea.
– Şi cu fetiţa aceea de şase ani, violată, cum a fost? Deget îl privi ca de pe altă lume:
– E adevărat… numai că nu era sora mea. De fapt, un nenorocit pe care l-am întâlnit în puşcărie a făcut lucrul acesta… Spune-mi, Tib, nu ţi-e scârbă de mine? Tib oftă cu compătimire:
– Nu Deget, nu mi-e scârbă, mi-e milă, atâta tot…
– Ştiam eu că eşti băiat bun…
– De ce nu mi-ai spus de la început adevărul?
– Mi-a fost frică… Ştii, tu eşti singurul om care s-a purtat bine cu mine.
– Şi tu te-ai purtat bine cu mine, ca un adevărat prieten!
– Îţi mulţumesc, Tib… Acum te rog să pleci, am obosit – zise Deget şi se culcă, trăgându~şi pătura până sub bărbie. Tib ar fi vrut să-l mai întrebe ceva, dar nu îndrazni. Se ridică şi ieşi ca un automat. „Dumnezeule! – îşi spuse, odată ajuns afară – câtă nenorocire există pe lume! Cum de n-am văzut eu că în jur există şi oameni chinuiţi şi năpăstuiţi de soartă? Cred că într-un fel mi-a prins bine condamnarea asta… altfel, n-aş fi ştiut niciodată pe ce lume trăiesc.” Se auzi¬ră comenzi. Afară se întuneca. Din barăci începură sa iasă deţinuţii. Grăbi pasul. „Apelul!” Când ajunse pe platoul din faţa barăcii sale, văzu că ceilalţi erau deja aliniaţi. Pelicanul îl observă, dar nu zise nimic. Era posomorât şi fuma nervos.
– Vă aliniaţi! – comandă. Drepţi! Când nu se mai auzi nici un zgomot, începu să se plimbe de la un capăt la altul al plutonului, cu mâinile la spate. După un timp se opri. Privi trupa parcă fără s-o vadă şi vor¬bi cu glas stins:
– Ştiţi ce s-a întâmplat astăzi… un camarad al vostru a murit… Tăcu şi mai făcu câţiva paşi:
– Ar mai fi avut puţin şi s-ar fi liberat, n-a mai apucat, săracul… Deţinuţii nu scoteau nici o vorbă. Pelicanul vorbi iar:
– Era un băiat bun, nu o lichea ca voi! – vocea sa căpătă un timbru metalic – El mă ajuta să vă ţin în frâu… Dar am s-o fac şi singur! Chiar dacă o să trebuiască să va stâlcesc în bătaie! Deţinuţii murmurară dezamăgiţi. Nu se aşteptau să audă aşa ceva în acel moment.
– Gura! – răcni Pelicanul – începem apelul! Scoase dintr-un buzunar o lanternă şi din altul un carnet. Răsfoi câteva pagina şi începu să strige:
– Două sute unu’! Deţinutul fugi în spatele ofiţerului. Acesta se întoarse:
– Ce mă-ta, n-ai gură?
– Prezent… – spuse deţinutul, intimidat.
– Două sute doi!
– Prezent!
– Două sute trei! Nu răspunse nimeni. Pelicanul îşi ridică surprins ochii:
N-auzi? Care eşti două sute trei? Apoi înţelese:
– A! Două sute trei nu mai este… Scoase un pix şi ţinând lanterna sub braţ, tăie din carnet numărul lui Labă.
– Două sute patru!
– Prezent!
Tib aşteptă să-i vină rândul. Privea pe deasupra barăcii cerul, pe ca¬re începuseră să lucească, stins, stelele. „Oare o fi adevărat că fie¬care om are steaua sa?” – se întrebă, dar apoi se ruşină. „Ce prostii îmi trec prin minte!”
– Trei sute unu’! – auzi vocea Pelicanului.
– Prezent! – răspunse şi fugi în spatele celorlalţi. Ofiţerul coman¬dă „la dreapta” şi-i trimise în baracă. Rămase singur pe platou, cu mâinile la spate, gândindu-se la cine-ştie-ce. În baracă, deţinuţii intrară în linişte, fără să mai facă hărmălaia obişnuită. Tib rămase afară, şi se aşeză lângă peretele de placaj al barăcii. Pla¬cajul era cald, ziua îl dogorise soarele. Îşi prinse capul între mâini. Încercă să uite de moartea lui Labă şi, mai ales, de cele spuse de Deget. În jur se lăsase o răcoare plăcută, şi dinspre fluviu venea un miros puternic de mâl, miros ce se amesteca cu duhoarea grea a latrine¬lor. Dar pe Tib nu-l mai deranja. Se obişnuise într-atâta cu mirosul aces¬ta, încât i se părea oarecum familiar. Aproape că nu-şi mai aducea aminte mirosul specific orăşelului său, miros de cetină de brad şi de răşină. În minte îi veniră imaginile unei seri petrecute acasă, împreună cu Ica. „Acum aş fi fost acasă…” – îşi spuse oftând. „Poate că m-aş fi plimbat cu Ica pe străduţele întortocheate de la marginea ora¬şului. Oare ce-o fi făcând Ica? Şi-o fi găsit pe altcineva?”‘ Alungă acest gând. „Să mă gândesc la altceva… Aş fi mâncat mâncare adevărată, şi m-aş fi culcat într-un pat adevărat, cu lenjerie adevărată, orbi¬tor de albă şi mirosind a curat. Doamne, parcă nici n-aş fi avut vreo¬dată toate acestea! Cine ar fi crezut că eu, liceeanul cuminte, cu ochelari, voi ajunge puşcăriaş? Nepătrunse sunt caile Domnului -îşi aminti o vorbă a părintelui Toma, Oare ce-o fi făcând?’’ Îl cunoş¬tea din copilărie. O vreme îl frecventase asiduu. Cândva, mama sa visa¬se să-l facă preot. Tib acceptase această idee până la o anumită vâr¬stă, apoi îşi schimbase atitudinea. Nu simţea nici o vocaţie pentru preoţie. Un timp, părintele Toma încercase să-l înduplece, dar pro¬babil că-şi dăduse seama de adevăr, pentru că renunţase în cele din urmă. Se mulţumise doar să-l iniţieze în tainele religiei. Odată cu trecerea anilor, Tib rărise vizitele la părintele Toma, iar de când o cunoscuse pe Ica, nu-l mai frecventase deloc. „Ica! Oare ea-şi dă sea¬ma cât de mult o iubesc?” De mult n-o mai visase, „Şi dacă, totuşi, şi-a găsit pe altcineva?” – gândul acesta neplăcut revenea mereu. „Atunci sunt un prost că mă gândesc la ea!” – îşi răspunse tot el. Ipoteza aceasta i se părea, totuşi îndepărtată. Se ridică şi-şi înfipse mâinile în buzunare. Vru să intre în baracă, dar se răzgândi şi se aşeză la loc. Începu să adie un vânticel călduţ, şi mirosul de mâl deveni mai puternic, acoperind celelalte mirosuri ale lagărului. Într-unul dintre foişoare izbucni pentru o clipă o flacără gălbuie. „Ia te uită, fumează în post” – îşi spuse şi-şi aminti că făcuse şi el gardă. Fară să vrea, gândul îi fugi la momentul sosirii sale în la¬găr. „Unde o fi roşcovanul acela cu „leceme”? Nu l-am mai văzut… S-o fi lăsat la vatră, acum s-o fi distrând…” Îl cuprinse un soi de invidie, gândind la acest lucru, „Ce bine e să fii liber, şi cât de puţin preţuieşte libertatea atunci când o ai! Oare voi putea uita vreodată toate necazurile prin care am trecut aici? Nu, n-o să uit! N-o să uit şi voi povesti tuturor, deşi… deşi mă cam îndoiesc că mă va crede cineva. Se în¬trebă ce ar spune mama sa dacă l-ar vedea săpând. Acasă nu ridicase niciodată măcar un fir de aţă. Nici măcar şosetele nu şi-le spăla. „Aici barem n-am şosete!”. Toată iarna umblase cu picioarele învelite în nişte resturi de cârpă, ca şi ceilalţi, dealtfel. Vara umbla desculţ în bocanci. Călcâiele i se înnegriseră şi deveniseră tari, de parcă ar fi fost din acelaşi material cu bocancii. Auzi o tuse. Un deţinut ieşise din baracă şi începu să urineze chiar lângă el. Fu cât pe ce să-l stropească. Sări indignat:
– Ce dracu’ faci? ! Deţinutul tresări violent. O parte din lichid i se scurse pe pantaloni.
-Fi-r-ai al dracului! – înjură – m-am pişat pe mine! Nu părea ruşinat de faptul că Tib îl văzuse făcându-şi nevoile chiar la intra¬rea barăcii. Tib scuipă scârbit, în timp ce celălalt îşi încheia pan¬talonii.
– Mureai dacă te duceai la latrină? – întrebă Tib, încercând să-i ghicească faţa. Deţinutul râse prosteşte:
-Eh! Intră în pământ!
– Intră, dar pute!
– Las’ să pută, parcă ce nu pute aici?! – mai zise deţinutul şi intră în baracă. „Are dreptate – recunoscu Tib – are dreptate, dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi urineze mie în cap!”. Se îndepărtă câţiva paşi şi se aşeză din nou. Ştia că mai toţi îşi făceau nevoile pe lângă pereţii barăcii. „Iată încă un semn de sălbăticie… La urma urmei, nu pustietatea şi greutăţile sunt de vină, ci animalul care zace în fiecare om! Latrine există, ar putea… La naiba! uite cu ce-mi bat capul!”. Se ridică, hotărât să se culce. Intră în baracă. Felinarele trebuiau stinse după apelul de seară, dar cum nimeni nu se sinchisea, ardeau până li se termina combustibilul. Tib le stinse pe amândouă, şi se îndreptă obercăind prin întuneric spre patul său. Se dezbrăcă cu gesturi domoale şi intră sub pătură. Uitase să se spele pe picioare dar de acum, nu avea ce face. Ascultă respiraţiile regulate ale celorlalţi. Auzi somaţiile santinele¬lor, destul de vag. Se schimba garda. „A mai trecut o zi… – îşi spuse – pentru noi a mai trecut, pentru Labă, timpul s-a oprit… L-o fi ajuns blestemul cuiva… Hait! Despre morţi, numai de bine! Dumnezeu să-l ierte!” Încercă să se gândească la ceva plăcut, pentru a-şi alunga din minte imaginea trupului zdrobit al lui Labă. Aproape adormise când ploaia începu să răpăie cu violenţă pe acoperişul barăcii.
După trei zile, ploaia se opri. Nu mai curgea de sus, în schimb, vântul sufla cu tărie, plimbând cu viteză şiruri lungi de nori, ce pă¬reau să nu se mai sfârşească. Ţărâna, ghiftuită de apă, se ţinea de bocancii deţinuţilor. Era imposibil să te poţi aşeza undeva. Cu toată vremea rea, munca continua netulburată. Tuburile, lansate cu frânghii, cădeau chiftind în mâlul de pe fundurile şanţurilor. Era destul de frig, dar Tib năduşise. Îl dureau şalele, iar palmele, roase de frânghia aspră şi udă, se înroşiseră şi pe alocuri sângerau. Muncea mecanic, fără a se gândi la ceva anume. Din vreme în vreme, civilul din şanţ se oprea să-şi aprindă o ţigară şi atunci Tib lăsa frânghia jos şi alerga la cisternă ca să-şi potolească setea.
Pelicanul se ghemuise într-un şanţ, încercând să se apere de suflarea furioasă a vântului. Era îmbrăcat cu o scurtă kaki matlasată, căreia îi ridicase gulerul. Obrazul său, roşu de obicei, devenise vânăt din cauza frigului. Tib îşi spuse că o ducea mai bine decât ofiţerul, pen¬tru că lui, cel puţin, nu-i era frig. Deţinuţii se mişcau greoi prin noroiul cleios, mutând tuburi sau astupând şanţurile în care treaba era terminată. Munceau aproape cu dezinvoltură. N-ai fi zis că munca pe care o făceau era silită, ci dimpotrivă. Numai câteodată se opreau brusc, privind pierduţi în zarea nesfârşită, spre locul unde cerul şi pământul păreau să se împreuneze. Tuburile erau lăsate în groapă cu două frânghii, mânuite de patru deţinuţi, doi pe un mal şi doi pe ce¬lălalt. Tib îl avea tovarăş de frânghie pe Botosul. Acesta mârâia în surdină o melodie neînţeleasă, cu vocea sa groasă şi neplăcută. Foarte des îşi lingea buzele uriaşe, care se acoperiseră cu o coajă albicioa¬să, sângerîndă pe alocuri. Probabil că îl usturau, dar gestul de a-şi-le linge devenise un tic. Tib îl privea cu coada ochiului şi se mira cum de nu-l doare limba de atâta lins. Civilul din şanţ, cel bătut de Tib, observase şi el ti¬cul Botosului. Se opri deodată şi zise, privind în sus:
– Mă, tu ştii că semeni cu mine? Botosul făcu ochii mari:
– Daaa?! Civilul încuviinţă:
– Da, cum eşti tu la gură, aşa-s eu Ia cur! Începu să râdă, ca de o glumă bună. Botosul râse şi el, hohotind gros, vrând să arate că e bă¬iat bun, ştie de glumă, nu se supără. Tib se prefăcu că nu aude, deşi, când rostise ultimele cuvinte, civilul îşi aruncase privirile spre el, sperând sa-l vadă râzând de gluma sa. Relaţiile lui Tib cu civilul deveniseră oarecum ciudate: deşi civilul nu-i vorbea, nu părea să-i poarte ranchiună. Nu făcea niciodată glume pe seama lui Tib, în vreme ce pe ceilalţi nu-i ierta niciodată. Când voia să-i ceară ceva lui Tib se adresa unuia dintre ceilalţi: „Mă, zi-i Iu’ ăla să-mi aducă aia” sau: „spune-i lu’ ăla să strunească frânghia”.
Tib proceda asemănător; îi spunea Botosului; ” spune-i lui nenea că frânghia-nu mai poate fi strunită”. În acest fel, între ei apăruse o înţelegere tacită: lasă-mă ca să te las. Acest lucru îi convenea lui Tib: nu era obligat să răs¬pundă la întrebările stupide ale civilului, care vorbea toată ziua fără să obosească. Tib îşi explica această logoree, punând-o pe seama izolării în care erau civilii nevoiţi să trăiască. Plecau acasă cam la trei săptămâni, cu şalupa lagărului, care îi şi aducea înapoi. Nu erau deloc înstăriţi, apelau deseori la bucătăria lagărului, cerând ba cartofi, ba fasole, ba ceapă. Singurul lucru pe care nu uitau să şi-l aducă de acasă era alcoolul. Probabil că mare parte din banii pe care îi câştigau se duceau pe băutură. Deseori, seara, de la corturile lor se auzeau până în lagăr certuri interminabile. Nu se purtau urât numai cu deţinuţii – nici între ei nu se înţelegeau. Scorneau, unul pe socoteala celuilalt, tot felul de vini, şi se înjurau aproa¬pe cu voluptate.
… Se făcuse amiază. Odată cu transportul de tuburi, camionul aduse şi mâncarea. După moartea lui Labă, Botosul îşi arogase dreptul de a împărţi mâncarea. Când văzu camionul sosind, scoase un chiot răguşit şi alergă să dea jos marmidele, lăsând baltă frânghia. Civilul îl în¬jură urât şi se săltă cu greutate din şanţ. La amiază mânca cu deţinuţii. Pelicanul sări şi el din şanţ.
– Adunarea pentru masă!- strigă, deşi deţinuţii începuseră să se adune şi fără ordin. Se aşezau cuminţi pe un rând, ştergându-şi de haine palmele murdare de noroi. Tib se apropie fără grabă. Botosul apuca castroanele din ladă şi turna mâncarea în ele fără să le mai scurgă de zoaia care rămăsese în ele după spălare, dar nimeni nu se sinchisea de acest lucru. Pelicanul se lipise de uşa camionului şi deţinuţii vă-zură cum şoferul scoate pe geam o sticlă de jumătate de litru, pe care ofiţerul o strecură rapid sub scurtă, după care se retrage în spatele camionului. Nimeni nu-l urmări cu privirea. Deţinuţii ştiau ce face. Când ajunse în dreptul marmidei, Tib simţi un miros acru de lături. Botosul îi puse o porţie dublă de ciorbă şi-i făcu cu ochiul. Tib nu reacţionă. Se retrase cu castronul în mână şi pâinea sub braţ. Ciorba era o zeama limpede în care pluteau câteva bucăţele de cartofi şi nişte pieliţe de roşii, Zeama era foarte acră – turnaseră prea mult oţet. Cu toate acestea, Tib o sorbi cu plăcere: era fierbinte şi înghiţind-o îşi încălzea măruntaiele. Termină ciorba fără să fi muşcat vreo fărâmă din pâine şi se aşeză din nou la rând, pentu felul doi. Acesta era un soi de tocăniţă de cartofi, „vrăjeală de cartofi” – cum ar fi spus Deget. Miroasea puternic a coajă fiartă. Şi de această dată Tib primi două porţii în loc de una. De undeva din spate, Grisină, slab şi veşnic flămând, observă:
– Botosule, da’ lu’ ăla de ce-i dai două porţii? Botosul ridică polonicul în aer:
– Vezi să nu-ţi dau şi ţie două porţii, da’ peste bot!
– Ia uite-l, s-a ajuns şi ăsta! – se miră Grisină şi nu mai spuse nimic. Tib începu să aleagă cojile de cartofi din mâncare. Se mira de generozitatea Botosului. După ce sfârşi de ales cojile, fărâmiţă pâinea în cartofi, apoi terciui amestecul. Rezultă o pastă vineţie şi urât mirositoare, pe care o mâncă, totuşi, în întregime, după care aşeză castronul în ladă şi merse la cisternă să bea apă. Se simţea sătul, ba chiar prea sătul. În atâtea luni, stomacul i se micşorase, şi nu-i trebuia multă mâncare pentru a se sătura. După ce bău apă, râgâi şi se simţi vesel, fără motiv. „Hm! – îşi spuse – încă puţin şi o să mă simt fericit aici!” Când apăru de după camion, Pelicanului îi revenise culoarea roşie în obraji. Convingându-se că deţinuţii sfârşiseră de mâncat, fluieră, făcându-le semn să se reîntoarcă la muncă. Îi urmări cu privirea până ce se apucară de lucru, apoi urcă în cabina camionului, care după câte¬va clipe demară, arucând bucăţi mari de noroi în aer.Deţinuţii se mirară foarte de această plecare neaşteptată, era pentru prima oară când ofiţerul făcea acest lucru. În consecinţă, nimeni nu mai munci. Ca la un semnal, apărură ţigările şi chiştoacele de ţigări. Se aşezară pe vine şi începură să fumeze tacticos. Civilul îşi aprinse şi el o ţigară. Nu spunea nimic, se observa că nu se simte prea bine în lip¬sa ofiţerului. Celălalt tovarăş al său lipsea, lucru care nu era de mirare: toţi aveau obiceiul de a-şi lua, din când în când, câte o săp¬tămână liberă, fără a anunţa pe cineva. Stând pe vine, deţinuţilor le amorţiră picioarele, aşa că, în curând se ridicară. Le veni ideea de a intra în şanţuri şi a se aşeza pe tuburi. Erau reci, dar cel puţin nu erau ude. În plus, în şanţuri erau şi la adăpost de vânt. Statură aşa, o vreme, fără să rostească vreun cuvânt. Nici n-ar fi avut ce să-şi spună. Izolarea le golise mintea de orice idee. Era lucrul cel mai periculos, şi de aceea Tib se gândea cu disperare acasă, agăţându-se de orice amănunt, oricât de neînsemnat, care îi aducea aminte de viaţa normală. Acesta era poate şi motivul pentru care, în ultima vreme, se gândea mai tot timpul la Ica. Odată cu trecerea timpului, trăsăturile fetei se estompaseră în mintea sa, dar gândul la ea era determinat de dorinţa de a ţine legătura cu ceea ce însemna viaţă adevărată, libertatea – într-un cuvânt. Acum, stând în şanţ, scruta cu încordare feţele celorlalţi, încercând să-şi dea seama dacă în minţile lor exista vreo fărâmă de gând, de idee. Nu reuşi. Toate feţele aveau aceeaşi expresie tâmpă, caracteris¬tică dobitoacelor. Doar fizionomiile se deosebeau. Bunăoară, Botosul, cu buzele sale crăpate şi cu ticul său insuportabil, nu semăna deloc cu Grisină. Nici Tomberon, cu figura sa libidinoasă, de mascul nesatisfăcut, n-avea nimic comun cu figura Calului, doar expresia aceea tâmpă, trădând sălbăticirea. Tib se întrebă dacă nu cumva şi faţa sa avea aceeaşi expresie. Ciudat lucru: în curând avea să se împlinească un an de când împărţea aceeaşi soartă cu aceşti nenorociţi, dar nu cunoştea nici măcar un sfert dintre ei. Uneori, dimineaţa în for¬maţie, i se părea că descoperă figuri noi, ca apoi să-şi dea seama că se înşelase. Cunoştea pe puţini dintre tovarăşii săi, şi pe aceştia superficial, mai ales datorită pitorescului lor. Calul, Tomberon, Grisină, Botosul… Figuri aparte. Fară nume – numai porecle. Seminaristul… nici pe acesta nu-l cunoştea bine. Doar pe Deget, bietul Deget, care acum zăcea într-un pat mizerabil, tuşind şi scui¬pând sânge. Şi Fetiţa… dar la Fetiţa refuza să se gândească. La urma urmei, nu-i păsa ce face acesta, dar nici nu voia să-l aibă în minte. Se auzi un zgomot de motor ambalat la maximum şi camionul frână chiar pe marginea unui şanţ, făcând să se lase malul. Din cabină sări furi¬os Pelicanul, agitând bastonul. Era beat de-a binelea şi părea scos din minţi. Deţinuţii încremeniră în poziţia aceea ghemuită, incapabili să facă vreo mişcare. Cum de nu auziseră maşina? Civilul se ridică plin de elan:
– Domnule ofiţer, eu le-am spus să treacă la treabă! Cineva îl scuipă. Îşi şterse îndesat obrazul:
– Uitaţi-vă, mă scuipă! Pelicanul nu-i dădu nici o atenţie. Privea, clătinând din cap, şirul de deţinuţi ghemuiţi în şanţ, în timp ce-şi lovea sacadat cizma cu bastonul.
– Aşa deci! – rosti cu voce calmă – cum lipsesc cinci minute, cum vă şi apucaţi să trageţi chiulul! Intenţionat am plecat, să văd cât de lichele puteţi fi! M-am convins câtă conştiinţă aveţi! „Cum dracu’ – Doamne iartă-mă! – nu-i este ruşine?! El vorbeşte de conştiinţă?” îşi spuse Tib cu silă.
– Ieşiţi afară! – zbieră ofiţerul, parcă ruşinat că le vorbise aşa blând.
– Ieşiţi afară, lua-v-ar dracu’, scot eu lenea din voi! Deţinuţii săriră din şanţuri, aproape dărâmând malurile.
– Vă-aliniaţi! – continuă Pelicanul pe acelaşi ton. Trupa se alinie pe vreo patru rânduri, inegale. De spaimă, deţinuţii nici nu observară lucrul acesta.
– Nu aşa – pe un rând! – ofiţerul părea nerăbdător. Din şanţ, civilul privea curios scena, aşteptând să vadă ce avea să se întâmple.
– Încă n-aţi învăţat cum trebuie să vă aliniaţi, nu?! Ia, să aud cum tremură pământul! Hai, paşi mărunţi şi repezi! Deţinuţii începură să tropăie caraghios. Pământul nu „tremura” deloc, se auzea numai noro¬iul clefăind sub încălţări.
– Drepţi! Deţinuţii încremeniră.
– Culcat! Se aruncară în noroi, încercând să-şi ţină piepturile cât mai departe de umezeala lui rece.
– Aha! Nu vă place covorul! – râse Pelicanul excitat – păi, hai să va lămuresc atunci! Porni să meargă pe trupurile deţinuţilor, căl¬când pe spatele şi şalele lor, ca pe podinele unui pod viu. Deţinu¬ţii gemeau înfundat ori de câte ori simţeau cizmele ofiţerului strivindu-i. Pelicanul se mişca încet, ai fi zis că e un pensionar care a ieşit la plimbare pe strada principală. Călca rar, dar apăsat. Când ajunse la capătul şirului, se răsuci pe călcâie, pe spinarea Botosului, care urlă de durere. Pelicanul nu se tulbură. Continuă plimbarea, în sens invers. Ajuns din nou la capăt, coborî, îşi încăr¬că bine cizmele cu noroi, şi o luă de la capăt. Trecură cinci, zece minute… Nu părea să se plictisească. Cel mai rău era pentru cei din capetele şirului. Curând, pe spinările deţinuţilor se formă o cărare, marcată de noroiul desprins de pe cizmele ofiţerului. Noroiul le pătrunsese pe sub vestoane, pe sub cămăşi, ajungând la piele. Făceau eforturi disperate pentru a reuşi să-şi ţină feţele depărtate de pământ, şi din această cauză cefele le amorţiseră. Tib se afla pe undeva, pe la mijlocul şirului. Aştepta cu răsuflarea tăiată clipa în care cizmele Pelicanului aveau să poposească şi pe spinarea sa. Uneori, acesta se prefăcea că se împiedică, şi atunci, cizmele sale alunecau spre coastele deţinuţilor, făcându-le să pârâie. Tib îşi aminti o scenă din copilărie: du¬minica, mama sa îl lua la biserică; în clipa în care preotul ieşea cu Sfintele Daruri, ea îl întindea de-a latul covorului, pentru ca preo¬tul să-l păşească. Era un obicei vechi, toate mamele făceau la fel. Îşi aminti cu câtă groază urmărea picioarele preotului, când acesta se apropia, temându-se să nu fie zdrobit. Nu se întâmpla niciodată nimic, preotul păşea cu grijă peste el, dar asta nu făcea să-i slăbească groaza. „Cât suntem de laşi, Pelicanul ar putea să ne omoare, şi tot n-am protesta!” Se hotărî să se ridice – şi se ridică. Când fu în pi¬cioare, Pelicanul era cu spatele, tocmai ajungea la capătul „podului” .Întorcându-se, descoperi mirat că cineva îi bara calea. Surprinderea sa dură numai o clipă. Începu să râdă cu gura până la urechi:
– Ce-i, pelicanule, te-ai plictisit?
– Nu mai rezist – spuse Tib, întunecat. Se ridicase, dar nu ieşise dintre trupurile întinse ale celorlalţi.
– Nu?! – se miră ofiţerul – dar de ce mă-ta nu lucrai, ai? Cum de-ai „rezistat” să chiuleşti? – spuse maimuţărindu-l. Tib îl privi cu îndrăzneală:
– Toţi stăteau degeaba, de ce aş fi lucrat tocmai eu? Pelicanul coborî de pe spinarea Calului, care începuse să horcăie:
– Drepţi! – strigă. Deţinuţii se ridicară anevoie. Nu trecuseră mai mult de cincisprezece-douăzeci de minute de când începuse totul, dar li se păruse că trecuseră ore întregi. Nu mai rămăsese nici o părticică din hainele lor care să nu fie mânjită de noroi. Arătau ca nişte porci.
– Daţi-i drumul la treabă – ordonă ofiţerul. Nu aşteptară să li se spună a doua oară. Tib vru să plece şi el dar Pelicanul îl opri:
– NU, tu rămâi, cu tine n-am terminat! ochelaristule, ochelaristule, – rosti dojenitor, aproape părinteşte – de ce mă faci tu să te pedep¬sesc mereu? Uite, acum iar trebuie să mă gândesc, să văd ce pedeapsă să-ţi dau! O pedeapsă care să te facă băiat cuminte… cuminte şi as¬cultător „Fie ce-o fi” – îşi spuse Tib, după care rosti cu voce tare:
– Nu vă mai bateţi capul degeaba, oricum n-o să execut! Pelicanul se învineţi; nimeni nu îndrăznise să-1 înfrunte în felul acesta. Totuşi, încercă să se stăpânească, şi întrebă, aparent calm:
– Şi de ce n-o să execuţi?
– Pentru că n-am făcut nimic. Ofiţerul se apropie scrâşnind:
– Mă, mă vierme puturos, cu cine vorbeşti tu aşa, cu mă-ta?! O să te omor, păduchiosule, mă înfrunţi tu pe mine? „Fie ce-o fi…” – îşi mai spuse Tib încă o dată. Aşteptă lovitura Pelicanului, dar, deodată îl fulgeră o idee: ofiţerul nu era înarmat decât cu bastonul şi, pe deasupra, mai era şi beat. O rupse, brusc, la fugă. Ofiţerul rămase mască: nu se aşteptase la asta.
– Vino, mă, und’ te duci?… – se bâlbâi. Tib se opri la vreo douăzeci de metri.
– Nu vin, că mi-e frică! – spuse- şi-şi săltă pantalonii. Îi venea să râdă: nu-i păsa de ce avea să păţească, era mulţumit că-l înfruntase pe ofiţer. Pelicanul îşi reveni din buimăceală.
– Vino-ncoa’ ’tu-ţi neamu’ mă-tii de măgar! Tib scutură din cap:
– Nu mă duc!
– Vino, mă, îţi baţi Joc de mine?! Te omor, în p… mă-tii!
– Vezi? De asta nu mă duc! – răspunse Tib, ca o justificare. Pelicanul se repezi furios spre el, dar Tib era atent. Aşteptă până ce ofiţerul ajunse foarte aproape, iar când acesta întinse mâna să-l apu¬ce, sări peste şanţ. Pelicanul îşi luase un avânt mult prea mare: neavând în ce să se sprijine, plonjă în şanţ. Se izbi cu capul de malul noroios şi cascheta îi zbură cât colo. Deţinuţii se opriră din lucru, albi de groază, „M-am ars – constată Tib – acum, dacă mă prinde, chiar mă omoară!” Se opri la o distanţă sigură şi respiră adânc, pentru a-şi potoli bătăile inimii. Pelicanul se ridică anevoie, împins mai mult de furia oarbă care îl cuprinsese. Faţa i se murdărise de noroi şi-şi julise fruntea. Îl zări pe Tib şi sări din şanţ, fără să se mai ştear¬gă. Începu o goană nebună. Săreau ca bezmeticii peste şanţuri şi mo¬vile de pământ. Deţinuţii uitaseră cu totul de muncă. Priveau fasci¬naţi spectacolul pe care îl ofereau cei doi. Le era şi frică (ştiau că ofiţerul se va răzbuna şi pe ei) dar acum, ineditul întâmplării conta mai mult decât urmările. „De prins, nu mă prinde – calculă Tib sărind peste o movilă – e şi greoi şi beat, pe deasupra… la naiba! dar mă prinde în lagăr… Oricum, trebuie să merg până la capăt, poate obo¬seala îi mai potoleşte furia!”. Pelicanul gâfâia greu. Era gras, iar condiţie fizică, de unde? Bolborosea cele mai cumplite înjurături care îi veneau în minte. Acum nu mai conta faptul că picase, că se lovise: ticălosul îi ştirbise autoritatea, şi asta putea să aibă urmări imprevizibile. Trebuia să-l înveţe minte! Altfel, ceilalţi de¬ţinuţi nu i-ar mai fi ştiut de frică. Începu să se înăbuşe şi parcă îi părea rău că nu-l lăsase în pace de la început. Acum n-ar fi fost nevoit să alerge ca un nebun. Cine ştie, poate că trupa se distra pe socoteala sa. Îi va învăţa minte pe toţi, şi pe nenorociul acesta! Tib, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, fugea mâncând pământul. „Cât o să reziste? Suflă ca un taur înfuriat, dar curând n-o să mai poată aler¬ga!”. Călcă rău pe marginea unei movile, şi simţi o durere ascuţită în gleznă. „Aoleu, dacă mi-am rupt piciorul?! Asta mi-ar lipsi!”.Durerea deveni insuportabilă, dar continuă să alerge, mai mult într-un picior. Pelicanul observă şi-şi înteţi goana. Distanţa dintre ei deveni în¬grijorător de mică. Tib îşi blestemă ghinionul. Căută cu înfrigurare o soluţie. Auzea în spate respiraţia gâfâită a ofiţerului. Încercă să calce pe piciorul vătămat, însă durerea pe care o simţi, aproape ca îl făcu să ţipe. Schimbă direcţia, dar îi apăru un şanţ în faţă. Ţopăi de-a lungul lui, neputând să-l sară într-un picior. „Încă pu¬ţin, încă puţin – îşi spuse – măcar să fie cât mai obosit!”. Doar doi paşi îi mai despărţeau. Cu un ultim efort, Pelicanul se avântă şi-i puse piedică. Tib se rostogoli de câteva ori, după care se strânse ghem, cu faţa în jos, încercând să-şi ferească faţa şi coastele. ÎI simţi pe ofiţer prabuşindu-se cu toată greutatea asupra sa. Gâfâitul acestuia se transformase în horcăit. Îşi desprinse bastonul, care atâr¬na cu o cureluşă de încheietura mâinii, şi asfel eliberat, începu să-i care pumni.
– Cre…. credeai… că… n-o să… te prind… ai? – gemu. Socoti că loviturile sale de pumn nu sunt eficace, şi începu să-l zgârâie, căutându-i faţa. Apucă cu unghiile pielea deţinutului, încer¬când s-o sfâşie. Tib realiză că ofiţerul nu mai gândeşte, din cauza furiei şi se temu să nu fie strâns de gât. Se zbătu cu disperare, încercând să-i alunece din mâini. Era plin de sânge pe faţă, pe gât, unghiile Pelicanului îi intraseră adânc în carne; îşi adună toate pu¬terile, încercând să-l împingă de deasupra sa. Nu reuşi; ofiţerul era mult prea greu şi el mult prea obosit. Dar Pelicanul se ridică singur. În scurtul răstimp scurs, îşi recăpătase suflul. Acum, schimbă tactica. Începu să-l lovească cu picioarele. Loviturile erau atât de puternice, încât oricare dintre ele ar fi putut să-l omoare pe Tib. Când Pelicanul lovea, trupul lui Tib răsuna înfundat. O lovitură în şira spinării îi tăie respiraţia. „Mă omoară!”. Acest gând puse stă¬pânire pe întreaga sa fiinţă. Se târî, încercând să scape de lovituri, sau măcar să le atenueze. Reuşi chiar să se ridice în picioare, dar Pelicanul îl lovi în piciorul sănătos, daramându-l. Poate că bătaia ar mai fi durat mult, dacă ofţerul n-ar fi obosit. Tib simţi asta în momentul în oare loviturile deveniră nesigure. Într-adevăr, peste câte¬va clipe, Pelicanul se opri. Tib rămase nemişcat, neîndrăznind să facă vreun gest, de frică ca nu cumva acest lucru sa-l întărâte pe ofiţer.
– Târâş…târâş-marş! – gâfâi Pelicanul. Încercă să se târască cât mai regulamentar. Nu simţea nici o durere, ci doar o amorţeală fierbinte. Se trezi cu un şut în coaste. „Iar?”
– Unde te duci, năucule? Nu vezi unde-s ceilalţi? „Aha, asta era!”. Săltă capul şi se orientă: el se târâse în direcţia opusă. Până la locul unde se afla trupa, nu era o distanţă prea mare. Alergaseră mai mult în cerc. Pielea sfâşiată începu să-l usture, iritată de transpi¬raţie. Ajunse pe marginea unui şanţ. Se ridică, dar piciorul Pelica¬nului îl avertiză că nu e bine. Întoarse capul şi-l privi fără să înţeleagă: „Cum naiba o fi vrând să. trec partea cealaltă?”. Ofiţerul îi ghici nedumerirea:
-Târâş, târâş, pelicanule! Asta ar fi însemnat să-şi dea drumul în cap. Găsi altă soluţie: se rostogoli pe o parte şi se târî încet, băgând mai întâi picioarele în şanţ. Treaba s-ar fi terminat cu bine, dacă Pelicanul nu l-ar fi împins cu piciorul. Căzu rău, în umăr, şi această nouă durere le tre¬zi pe toate celelalte. „Să vedem cum o fi vrând să ies…” – îşi spu¬se şi aşteptă. Dar Pelicanul nu se grăbea.
– Cum ies? – întrebă, văzând că ofiţerul nu spune nimic.
– Aşa! Tib îşi înălţă privirea: Pelicanul mişca din mâini imitând fâlfâitul unor aripi. Pe Tib îl mâncă limba:
– Dacă puteam să zbor, nu mă mai prindeai! – îl tutui fără să-şi dea seama. În schimb, ofiţerul îşi dădu. Sări în şanţ şi-i aplică o nouă serie de lovituri.
– Vorbeşti cu mine de-a futui mă-sa, da? La mă-ta-n grădină cresc ofiţeri, de-ţi permiţi să vorbeşti aşa cu mine? „Tăcerea e de aur”- gândi Tib. „Gura bate dosul”. Loviturile nu-i mai produceau nici o durere nouă, doar le întreţineau pe cele vechi.
– Ridică-te! Se ridică temător, însă ofiţerul nu-i făcu nimic. Se saltă pe mal, străduindu-se să nu geamă. Făcu câţiva paşi, şchiopă¬tând.
– Târâş! O luă de la capăt. Mai avea câţiva metri până să sfârşească. Ceilalţi deţinuţi se apucară de treabă.
– La noapte faci planton – îl anunţă Pelicanul – şi o să bagi plan-toane până când o să uit de tine! Tib nu spuse nimic. Se săturase de atâtea lovituri.
– Iar voi… am eu grijă! – îi ameninţă ofiţerul pe ceilalţi. Până în seară lucrară fără să-şi ridice ochii din pământ. Civilul tăcea mâlc. Ghicea ura deţinuţilor şi regreta că nu-şi ţinuse gura. Mai şi minţise, pe deasupra. Seara, când ofiţerul anunţă încetarea lucrului, Calul se lipi de civil şi-i şopti printre dinţi
– Mă, nene, să-ţi cauţi în altă parte de lucru, altfel nu ştiu, zău, dacă mai apuci pensia! După ce îi alinie, Pelicanul trimise camionul gol:
– O să ne distrăm puţin, pelicanilor! Şi-aşa n-aţi făcut nimic astăzi. Până în lagăr îi duse numai în salturi. În gând, deţinuţii îl înjurau pe Tib. Considerau că numai din cauza lui ofiţerul îi pedepsea. Acesta resimţea dureros lipsa lui Labă. Înainte, n-ar mai fi trebuit să-şi piardă vremea cu supravegherea deţinuţilor. Iar acum, n-ar fi fost nevoit să răguşească, dându-le comenzi. De atâtea culcaturi şi salturi, deţinuţii deveniseră un fel de oameni de pământ; peste noroiul de la amiază, se aşezase altul nou, învelindu-i cu o crustă cenuşie. Drumul era presărat cu băltoace, şi, evident, nu le puteau ocoli. Dacă totuşi, cineva încerca să ocolească o băltoacă, Pelicanul îi întorcea pe toţi înapoi.
Tib îşi luă în primire postul de planton. Teoretic, efectuarea ser¬viciului de planton era obligatorie în fiecare baracă. Practic, nimeni nu respecta acest lucru. Datoria plantonului era de a nu permite ca pe timpul nopţii cineva sa părăsească baraca, sau să intre. Ideea era stupidă, pentru ca de vreme ce latrinele se aflau în aer liber, evi¬dent ca plantonul nu putea să-i păzească pe cei care ieşeau să-si fa¬că nevoile, şi în acelaşi timp să fie şi înăuntru. În ceea ce priveşte plutonul Pelicanului, oficial Radu-Fetiţa era planton cu titlu perma¬nent (lucru contrar regulamentului) deşi nimeni nu-l văzuse vreodată noaptea în baracă. De intrat, nu intra nimeni în barăci, pentru că nu avea ce să fure. Iar de ieşit, deţinuţii ieşeau doar pentru nevoi fi¬ziologice. O evadare era, practic, imposibilă. Lagărul era împrejmuit cu trei garduri de sârmă ghmpată, înalte de aproape trei metri, iar între garduri erau înfipţi ţăruşi de fier, ascuţiţi la vârf, care la rândul lor erau uniţi cu sârmă ghimpată, legată în zig-zag. Pe timpul nopţii ar fi fost sinucidere curată orice încercare de a fugi printre aceste reţele. Mai ales, viziblitatea fiind redusă la zero, de obicei, – te puteai trezi în braţele santinelei, sau cu burta în ascuţi¬şul unui ţăruş. Pe poartă, era iarăşi imposibil de evadat. În timpul nopţii era încuiată şi admiţând că cineva ar fi reuşit s-o descuie, zgomotul pe care-l făcea, când era împinsă, ar fi trezit tot lagărul. Asta, făcând abstracţie de santinelă. Pe cealaltă parte a fluviului, pe zeci de kilometri, se întindeau mlaştini acoperite cu stuf, păpuriş şi alte plante de baltă… Astfel, lagărul era amplasat într-un loc uşor de păzit.
Tib se aşeză chiar pe pragul intrării, în aşa fel încât aerul răcoros şi umed al nopţii sa-l ţină treaz Întreaga baracă era cufundată în linişte şi întuneric. După ziua grea pe care o avuseseră, deţinuţii dormeau buştean. Tib respira cu grijă, pentru ca junghiurile din şale şi dintre coaste să fie cât de cât suportabile. Glezna scrântită se umflase şi pulsa dureros. Făcuse rost de o bucată de săpun cu care îşi unse mâinile, până deveniră alunecoase. Apoi îşi masă încet glez¬na. La fiecare apăsare, durerea îl făcea să geamă. Făcu această ope¬raţie aproape o oră. Durerea începu să slăbească, semn că piciorul nu era rupt. Încălţă la loc bocancul şi se ridică. Făcu câţiva paşi şi se convinse că putea merge mult mai uşor. Îl usturau ochii de somn, dar se forţă să nu adoarmă. Era aproape convins că Pelicanul avea să vină în control. Acest lucru se întâmplă mai repede decât ar fi crezut. Văzu uşa de la camera ofiţerului deschizându-se, şi trupul mătăhălos al acestuia profilat pe fondul încăperii. Pelicanul se apropie clătinându-se. Tib se lipi de uşă. În mod normal, ar fi trebuit să se af¬le în baracă. Când ofiţerul se opri în faţa sa, Tib îi simţi răsuflarea acră, duhnind a băutură.
– Pelicanule, eşti la post? – întrebă. Ochii îi sticleau în întune¬ric.
– Da, să trăiţi,domnule locotenent! – veni prompt răspunsul.
– Mă, de ce nu eşti tu băiat cuminte? – Pelicanul îi puse o mână pe umăr. „Vrea să mă bată!” – gândi Tib şi un fior îi trecu prin şira spinării.
– O să fiu de acum încolo – răspunse repede. Pelicanul fu cuprins de un acces de tuse, şi-i strâse umărul cu mâna sa mare. Tib sâsâi de du¬rere. Ofiţerul se potoli cu greu şi scuipă într-o parte.
– Păi… să fii, pelicanule, să fii, că de nu… dracu’ te ia! Este?
– Este ! – aprobă Tib. Pelicanul privi spre uşa camerei, pe care o lăsase deschisă.
– Zi, vrei să bei ceva?Tib se gândi ce să răspundă.
– N-auzi?
– N-aş vrea să deranjez.. – încercă să fie cât mai politicos nevrând să-l irite.
– Ţţţ! Ce politicos eşti! – chicoti ofiţerul. Apoi:
– Hai, nu mai fă pe nebunul, vrei să bei? „Ce naiba să-i răspund?” – se frământă Tib. Răspunse, totuşi:
– Dacă doriţi dumneavoastră… Pelicanul chicoti din nou:
– Hai, dă-te-n mă-ta! Intrară în camera ofiţerului. Ghemuit într-un colţ al patului, Fetiţa dormea, respirând uşor. Lampa, a cărei sticlă era aproape neagră, scotea un fum înnecăcios. Pe un fel de noptieră, alb-cenuşie la culoare, trona o sticlă desfundată, care răspândea un miros puternic de rachiu. Era pe jumătate goală, iar în paharul de alături, mai rămăsese puţin lichid. Pelicanul închise uşa şi-l împinse pe un taburet aflat într-un colţ al încăperii. Tib privi cu curiozitate în jur: încăperea era curată şi relativ spaţioasă, Privi spre trupul ghemuit în pat. Ghici că sub pătura verzuie, Radu era gol. Un braţ îi ieşise afară şi Tib se miră de albeaţa lui. El unul, era ne¬gru ca un drac de atâta vânt şi soare. Pelicanul se aşeză pe margi¬nea patului şi trase un sertar al noptierei, de unde scoase un pahar de plastic având cam un sfert de litru. I-l dădu lui Tib şi-l umplu ras. Îşi turnă şi sieşi, în paharul de pe noptieră.
– Noroc! – spuse şi goli paharul dintr-o dată.
– Trăiţi! – făcu Tib şi gustă şi el. Se strâmbă aproape impercep¬tibil.
– Şi zi-i, mă, ai să te faci băiat cuminte? – deschise vorba Pelicanul. Tib nu se simţea deloc în largul său. Luă o înghiţitură şi răspuse, înecat de tăria băuturii:
– Da, domnule locotenent! „Ce-o fi vrând de la mine de-i tot dă cu cuminţenia?”
– Să fii, mă! Uite la ăsta – zise ofiţerul arătând spre Radu dacă a fost cuminte, trăieşte ca în sânul lui Avraam! „Mi-închipui !’’
– Hai, bea paharul până la fund! – îl îndemnă pe Tib.”Turtă mă fac!” – conchise Tib şi dădu paharul peste cap. Se cutremură..
– Ce ai?
– E… tare… apă…
– Las’ că nu crăpi, fătălăule! Tib îşi simţi măruntaiele arzând. Trase adânc în piept aerul îmbâcsit de fum şi începu să tuşească. Băutura îşi făcu efectul. Nu era rea la gust, dar era prea tare. Se simţi dintr-o dată bine şi ofiţerul nu-i mai păru atât de antipatic. Pelicanul îşi mai turnă încă un pahar, şi-l goli tot, dintr-o dată. „Trebuie să fii de fier ca să bei atâta alcool şi să te mai poţi ţine pe picioare” – comentă Tib în sinea lui.
– Spune, ţi-ar plăcea să iei locul lui Labă? – întrebarea veni ca un trăsnet. „Asta era deci!”.
– Vă rog să mă scuzaţi, n-am înţeles întrebarea, încercă să câştige timp. „Vrea să mă facă ajutorul său… dacă nu răspund cum trebuie, m-am asigurat de o noua bătaie.”
– Da’ ce, vorbesc păsăreşte? Te-am întrebat dacă ţi-ar place să fii ajutorul meu, aşa cum a fost Labă! Pentru o clipă, Tib fu tentat să accepte: s-ar fi terminat cu munca şi cu toate neplăcerile. Alungă imediat această idee. „N-o să fiu nicio¬dată instrumentul acestui ticălos!”. Nu voia nici să-şi facă tovar㬺ii duşmani. Şi aşa nu-i erau prieteni.
– Trebuie să mă gândesc… m-aţi luat pe nepregătite… nu ştiu dacă aş fi în stare!
– De ce să nu fii în stare? Am auzit că l-ai bătut pe Labă…
– Ne-am bătut – sublinie Tib.
– Dacă ai avut sânge în p… ca să te măsori cu unul ca Labă, înseamnă că eşti tare!
– Trebuie să vă răspund imediat… Adică, trebuie să mă hotărăsc ime¬diat? Ofiţerul îl privi cu ochi tuburi:
– Nuuu! Gândeşte-te, dar nu prea mult, am nevoie de un ajutor! Căscă prelung. Arătă spre sticlă:
– Mai bei?
– Nu, mulţumesc, nu sunt obişnuit şi m-am ameţit deja.
– Dacă o să fii ajutorul meu,o să te obişnuieşti! „Frumoasă perspectivă!” Pelicanul căscă din nou.
– Atunci… valea! – îl concedie.Tib se ridică clătinându-se puţin şi se îndreptă spre uşă.
– Asta nu înseamnă că eşti scutit de planton în aceasta noapte!
– Am înţeles, noapte bună! Tib ieşi, trăgând uşa după sine. Se îmbătase de-a binelea. Respiră adânc, încercând să-şi limpezească gânduri¬le. Se ghemui lângă uşa barăcii. Brusc, îşi aduse aminte de Ica. Inima începu să-i bată cu putere. Închise ochii şi, după multă vreme îşi aminti chipul fetei. Dorul de ea îl înăbuşi. Începu să plângă liniştit. „Dacă ai şti cât te iubesc!…oare poate exista un sentiment mai profund decât dragostea mea pentru tine? Oare te-ar putea iubi cineva mai mult decât mine? Dumnezeule, lca, o clipă doar de-aş putea să fiu cu tine, să te pot strânge în braţe, să-ţi spun cât de mult îmi lipseştil De ce a trebuit să mi-se întâmple nenorocirea aceasta? De ce nu pot fi cu tine? Voi mai rezista încă un an? Un an! Trei sute şaizeci şi cinci de zile… şi câte ore – ia să calculez… Deci, trei sute şaizeci şi cinci înmulţit cu douăzeci şi patru… fac..ăăă… opt mii şapte sute şi şaizeci de ore! Opt mii! Mult, mult prea mult!” Oftă. Alcoolul, în loc să-i dea curaj, îl deprimase.
… Două umbre trecură prin faţa sa, la câţiva paşi dar Tib, ab¬sorbit de gânduri, nu le sesiză. Umbrele cotiră după prima baracă ieşită în cale şi se aşezară lângă peretele ei. Respirau greu. Înce¬pură să vorbească în şoaptă:
– Mi-e frică! Dacă ne prind? Cealaltă umbră păru să se supere:
— Ce dracu’ eşti aşa fricos?! Dacă ne prind, ne prind şi gata!
– Eşti sigur că se poate trece prin gard?
– Dacă-ţi spun! Am văzut cu ochii mei! Nu sunt nici un fel de ţăruşi iar posturile de pază sunt la cincizeci şi ceva de metri! Tot clenciul e să nu ne prindă santinela din faţa corpului de gardă!
– Bine, atunci să mergem.
Descalţă-te! Lăsăm bocancii aici!
– Eşti nebun?- O să ne tăiem în ceva!
– Fă cum îţi spun! Leagă-ţi bine obielele, să nu-ţi cadă..Nu putem merge încălţaţi, am face prea mult zgomot! După ce-şi scoaseră bocancii se ridicară şi începură să păşească în vârful picioarelor. Ocoliră cu grijă coteţele porcilor, atenţi să nu facă vreun zgomot. Se apropiară încet de baraca corpului de gardă. Santinela păsea alene, stârnind pietricelele care acopereau platoul şi fluierând o melodie veselă. Cei doi aşteptară să se întoarcă cu spatele , apoi o zbughiră lângă peretele barăcii. Gardul era foarte aproape, între el şi baracă nu era decât un metru, un metru şi jumă¬tate cel mult
– Culcă-te pe burtă! – şopti una dintre umbre. Începură să se târas¬că încet. Ajunseră chiar lângă gard. Aproape că atingeau cu nasurile sârma ghimpată. Între sol şi prima sârmă, distanţa nu era mai mare de douăzeci de centimetri. Cel care părea să fie iniţiatorul acestei evadări, îşi lipi gura de urechea celuilalt:
– Fii atent ce facem: Eu ridic sârma şi tu te strecori pe dedesupt; când ajungi pe partea cealaltă ţii sârma ca să trec şi eu…Pricepi? Celălalt încuviinţă. Se târî cu umerii lipiţi de pământ şi trecu de prima reţea. Ţinu sârma, să treacă şi tovarăşul său. Se înţepă şi o scăpă din mână. Ghimpii sfâşiară vestonul celuilalt.
– Tâmpitule! – şuieră acesta furios. Ascultară câteva clipe. Santinela continua să fluiere. Nu simţise nimic. Trecură şi de a doua reţea, în acelaşi mod. A treia era mult mai deasă, încercară să desfa¬că o sârmă. Se auzi o somaţie. Îngheţară.
– Nu-i nimic – se dumiri primul, se schimbă garda. Să ne grăbim! Nu reuşiră să desfacă nici o sârmă, era prea întuneric ca să poată face ceva. Nu puteau nici să facă vreo spărtură: de sârmele de sus atârnau din loc în loc, tot felul de tinichele, care ar fi zdrămgănit la cea mai uşoară atingere. Tot cel cu vestonul sfâşiat veni cu o idee:
– Săpăm sub prima sârmă de jos! Începură să sape cu mâinile. Pămân¬tul era ud şi nisipos, treaba mergea uşor. Când gaura fu suficient de adâncă pentru a putea trece, se auziră paşi. Rondul se apropia de corpul de gardă.
– Să ne grăbim! Se strecurară, atenţi să nu atingă sârma ghimpată. Îşi rupseseră unghiile din cauza săpatului. După ce se văzură afară, se mai târâră o vreme, după care se ridicară.
– Acum ce facem?
– Tu ce crezi? O luăm la goană! Trebuie să avem grijă să fugim para¬lel cu fluviul!
– Eşti sigur că pe celălalt mal pământul e tare?
– Doar ţi-am spus! De patru luni urmăresc terenul. Câţiva kilometri mai încolo am văzut un fel de luncă; nu se poate să nu fie pământ tare!
– Bine… Începură să alerge. Fugeau paralel cu fluviul. O ceaţă deasă plutea deasupra apei, care clipocea pe lângă maluri. Alergară multă vreme, reglându-şi din mers respiraţia. Paşii lor aproape că nu se auzeau. Doar din când în când nimereau în câte o băltoacă, şi atunci apa plescăia, aruncată în părţi. Era linişte, nu se auzeau decât ra¬reori ţipetele păsărilor de baltă. Aerul mirosea puternic a plante intrate în putrefacţie, semn că mlaştina era aproape. Noaptea era atât de neagră, încât trebuiau să aibă grijă să nu calce alături de mal. Frica de a nu fi prinşi şi bucuria libertăţii – nesigură, ce-i drept – le dădea aripi. Alergară până la epuizare. Atunci se trântiră gâfâind pe pământul umed.
– Liberi, liberi în sfârşit!
– Te bucuri prea devreme! Să ne vedem, mai întâi, pe celălalt mal, cu pământ tare sub picioare şi apoi, mai vedem!
– Trecem înot?
– Da’ cum ai vrea, în zbor?! Sau ţi-e frică?
– Ia mai lasă-mă! Faci tot timpul pe deşteptul! Vei fi fost tu cu ideea, dar recunoaşte că singur n-ai fi avut curajul să evadezi!
– Găseam pe altcineva… lasă asta acum! Ne odihnim puţin, apoi mai mergem câţiva kilometri. Trebuie să aşteptăm să se lumineze, alfel nu avem cum trece.
– Şi dacă deja ne caută?
– Nu ne caută, nu te teme, până mâine dimineaţă n-o să ne simtă ni¬meni lipsa.
– Bine, dacă zici tu! Brrr! Trebuie să fie rece apa!
– De acum mai ridici şi pretenţii! Se mai odihniră câteva minute, apoi porniră din nou, de acesta dată la pas. Erau la o distanţă bunicică de lagăr. Cel care cârtea tot tim¬pul deschise discuţia:
– Unde ai de gând să te ascunzi? –
– De ce vrei să ştii? – replică celălalt, enervat.
– Întreb şi eu, aşa…
– Mai bine să nu ştii! Nici eu nu vreau să ştiu unde o să te ascunzi tu!
– De ce?
– Pentru că după ce ieşim din pustietăţile astea, în prima localita¬te întâlnită, ne despărţim!
– Şi ce dacă? Tocmai de asta ar trebui să-mi spui!
– Eşti un tip imposibil! Şi dacă te prind? Să le spui unde să mă caute?
– Doar nu-s tâmpit, cum să le spun?!
– Găsesc ei metode să te convingă!
– Asta e! Nu vrei să-mi spui pentru că aşa eşti tu, sucit! Celalalt se supără:
– Ştii ceva? Mai du-te dracului! Nu mă mai pisa cu întrebările tale!
– Bine, bine, ce te superi aşa?! Ceaţa devenea tot mai groasă. Acum depăşise malurile fluviului şi se întindea de jur- împrejur. Evitară să se mai oprească, de teamă că ar putea schimba direcţia şi s-ar trezi din nou în lagăr. Îi cuprinse frigul. Tremurau mărunt sub hainele subţiri. Cârpele cu care îşi în¬veliseră picioarele, erau leoarcă.
– Nu crezi ca ar trebui să ne oprim?
– Nu, ceva mai departe încep copacii. Mai bine să fim mai departe, decât prea aproape!
– N-o fi nici un pod peste pacostea asta de fluviu?
– Iar începi!
– Bine, tac! O să vorbesc numai când o să-mi dai tu voie!
– Nu ţi-am spus să nu vorbeşti, vreau doar să nu mai debitezi tâmpenii! În rest, vorbeşte cât pofteşti, cu atât trece timpul mai uşor!
– Atunci o să vorbesc. Vreau să fiu sincer: mi-e puţin frică… Dacă o să vorbesc, poate uit de acest lucru.
– Vorbeşte, vorbeşte!
– Ştii unde o să mă ascund eu? În munţi! Am un unchi cabanier într-un vârf de munte. Are de toate acolo şi cunoaşte o groază de cotloane unde m-aş putea ascunde dacă aş fi căutat… Şi apoi, unchiul meu n-are copii şi ţine grozav la mine. N-o să refuze să mă ajute! Ah! De m-aş vedea odată acolo! Să spun „adio” săpatului, mâncării proaste şi bătă¬ilor! Celălalt asculta cu atenţie; părea interesat de spusele tovar㬺ului său.
– Spune-mi – rosti, după o scurtă ezitare – unchiul tău n-ar adăposi şi unul ca mine?
– De ce? N-ai unde să te ascunzi?
– Ba da, dar din câte spui tu, mi-se pare mai sigur un loc în munţi. După ce s-ar mai linişti lucrurile aş putea să-mi iau revanşa: am pe cineva care ar putea să ne treacă graniţa… De-abia atunci am fi cu adevărat liberi!
– O.K.! Bate palma! Aşa o să facem! Încet-încet, se iveau zorile. Lumina creştea, parcă din pământ, spul¬berând negurile nopţii. Ceaţa, însă, rămânea la fel de groasă. Acest lucru îi îngrijoră. Malul fluviului abia se distingea sub pătura groasă de ceaţă.
– Dacă nu se ridică ceaţa, treaba se complică! O să trecem ca orbeţii partea cealaltă… Se opriră, aşezându-se pe malul fluviului, cu picioa¬rele atârnând. În locul în care se opriseră, malul era foarte înalt. Jos, sub picioarele lor, se ghicea apa vineţie şi învolburată. Aştep¬tară până se lumină de-a binelea. Ceaţa nu se ridicase defel.
– Nu mai putem aştepta, riscăm să fim descoperiţi!
– Ce facem, trecem?
– Trecem. Va trebui să ne dezbrăcăm. Hainele ne-ar stânjeni în apă.
– Şi ce facem cu ele?
– Le legăm după gât. Făcură întocmai; nu prea le venea să se dezbrace. Ceaţa era rece. Goi puşcă, coborâră malul până la marginea apei. Cel-cu-uncbiul-în-munţi îşi înmuie vârful piciorului, ca pentru în¬cercare:
– Grozav e de rece!
– N-avem ce face! Intrară cu prudenţă în apă, şi înaintară până când aceasta le ajunse ceva mai sus de genunchi.
– Acum, o să ne udăm tot corpul cu grijă, pentru a-l obişnui cu răcea¬la apei. Asta ca să nu riscăm un infarct! După ce săvârşiră aceasta operaţie, începură să înainteze. După nici un metru, nu mai simţiră fundul apei sub picioare. Înotară, cu miş¬cări domoale. Apa avea o oarece repeziciune. Feţele li se învineţiră de frig. Din când în când, trebuiau să evite câte o creangă care plutea, dusă de curent. Celălalt mal era mai depărtat decât se aştep¬taseră. Trupurile li se obişnuiseră cu răceala apei. Teminară traversarea, fără să zărească copacii pe care speraseră să-i găsească. Şi aici malul era înalt. Îl urcară în fugă, tremurând de frig şi emo¬ţie. În faţa lor – o perdea de arbuşti pitici. Pipăiră pământul: era tare, piciorul nu se afunda.
– Acum putem spune că am scăpat!
– Nu ţi-am spus eu că şi pe partea asta a fluviului pământul e tare?! Numai în jurul lagărului sunt mlaştini, lua-i-ar dracu’ de ticăloşi! Tot timpul încercau să ne convingă că nu avem unde fugi!
– Cum de ţi-ai dat seama de toate acestea? întrebă plin de admiraţie cel-cu-unchiul-în-munţi.
– M-a frapat deosebirea dintre aspectul peisajului din faţa lagăru¬lui, unde creşte numai stufăriş, şi cel pe care-l întâlneam mergând la muncă!
– Dar şi eu am trecut, de atâtea ori, pe lângă locurile astea dar nu mi-am dat seama de acest fapt!
– Chestie de spirit de observaţie.
Îşi desfacură hainele şi le întinseră ca să se usuce. Apoi, aşa goi-puşcă, începură să ţopăie pe loc, plesnindu-şi cu palmele coapsele şi spatele, pentru a se încălzi. Nu exista nici un pericol de a fi vă¬zuţi, malul celălalt nu se zarea deloc – din cauza cetii. Într-un târziu, prin pânza deasă a ceţii, se zări soarele, ca un disc gălbui. Îşi îmbrăcară hainele, încă jilave.
– Să încercam o incursiune, poate dăm de vreo cărare!
– Par destul de încurcaţi copăceii ăştia! Într-adevăr, creşteau ca nişte tufe înalte, crengile aproape că li se întrepătrundeau. Ocoliră mult, în speranţa că vor găsi un loc prin care să pătrundă în desiş. După câteva ceasuri de căutări, descoperiră nu o cărare, ci un adevă¬rat culoar, larg de cel puţin cincisprezece metri, acoperit cu iarbă înaltă şi deasă. Porniră grăbiţi, fără să se mai asigure dacă pămân¬tul e tare sau nu. După câţiva zeci de metri, descoperiră că nu era vorba doar de un culoar, ci de un adevărat labirint. Merseră la întâm¬plare, singurul lor scop fiind acela de a se îndepărta cât mai mult de malul fluviului. Din loc în loc, se iveau ochiuri de apă, acoperite cu mătasea-broaştei. Mirosea puternic a vegetaţie putredă. Trecerea lor speria din cuiburi păsările de baltă, care se înălţau ţipând şi fâlfâind din aripi. După o oră, ameţiseră de atâta umblat. Încet-încet, lumina soarelui creştea, descoperind ochilor frumuseţea sălbatică a locurilor. Un şarpe trecu grăbit prin faţa lor, dispărând în hăţiş.
– O să ne rătăcim…
– Ei, şi?! Mai bine mănânc buruieni, decât să mă întorc înapoi în lagăr!
– Dar cine a spus că vrea să se întoarcă în lagăr?!
– Mă gândeam că…
– Nu te mai gândi! Vorbeau, mai mult ca să-şi facă curaj. Se făcuse amiază şi ei tot nu descoperiseră o cale de a ieşi din hăţiş. Cel ce avusese ideea evadării era tot mai îngrijorat:
– Nu ştiu dacă nu era mai bine să fi urmat cursul fluviului, până dădeam de vreo aşezare… Celălalt păru bucuros:
– Atunci, hai să ne întoarcem, cine ştie ce lighioane or mai fi pe aici!
– Şi dacă ne caută cu şalupa?
– Mergem pe malul fluviului şi dacă auzim zgomotul şalupei, ne ascundem în tufişuri!
– Bine, hai să ne întoarcem. Cel-cu-unchiul-în-munţi preluă comanda. Curând descoperiră că merseseră la întâmplare şi nu mai ştiau drumul înapoi. În toate direcţiile se deschideau drumuri, acoperite cu aceeaşi iarba înaltă şi deasă. Începură să se certe:
– Pe acolo am venit!
– Ba nu, pe acolo!
– Nu, nu îţi spun sigur, pe acolo am venit!
– Iar faci pe şeful! Uite, ca să nu fie nici pe-a mea nici pe-a ta, mergem pe acolo! Odată ajunşi la acest compromis, porniră la întâmpla¬re. Drumul se lăţea din ce în ce.
– Ţi-am spus ca nu e bine!
– Mai mergem puţin, şi dacă nu dăm de fluviu, ne întoarcem! Iarba devenea tot mai rară şi mirosul de putred, tot mai persistent. Deodată, unul dintre ei alunecă. Picioarele începură să i se scufunde vertiginos.
– La naiba! – ţipă, mai mult furios decât speriat. Celălalt, însă, îşi dădu seama de pericol.
– Nu te mai mişca şi întinde încet mâinile, să te prind!
– Cum dracu’ să nu mă mişc, nu vezi că mă duc la fund?! Mâlul îi ajunsese până aproape de mijloc.
– Nu te mişca când îţi spun! Întinde mâna! Îl apucă de mână, încercând să-l scoată. Nu reuşi decât să-l mai afunde cu câţiva centimetri.
– Nu pot, alunec! Mi-ar trebui un lemn, ceva lung, ca să te .pot trage afară! Rămâi aşa, mă duc să caut!
– Nu mă lăsa aşa! Nu mă lasa! Îl smunci fără să vrea de mână, Celălalt se dezechilibră şi căzu alături. Încercă, instinctiv, să se agate de marginea tare a solului. Pământul se rupse împreună cu un smoc de iarbă. Transpiră instantaneu.
– Idiotule! – scrâşni – îţi dai seama ce-ai făcut?! O să ne înecăm în mocirla asta nenorocită! Tâmpitule! Începură să plângă amândoi. Cel care căzuse primul, se afundase până aproape de subţiori, Înălţa cu disperare mâinile, aşteptând, parcă, ajutor – care nu venea, însă, de nicăieri.
– Nu se poate să murim aşa! Nu vreau să mor! Mai bine nu fugeam…
– Taci, dobitocule, taci! Ah! Dacă aş putea, te-aş strânge de gât! De ce m-ai tras de mână?! Mai bine te lăsam să crăpi! Doamne, cum am putut fi atât de prost încât să mă întovărăşesc cu un nevolnic ca tine?!
– N-am vrut! N-am vrut să te trag! N-o să murim, nu se poate să murim aşa!!!
– Dar cum? Cu p… în sus?! Malul tare era la doar jumătate de metru. Nenorocirea era că orice mişcare îl făcea să se afunde tot mai mult. Simţea cum mâlul îl soarbe încet, dar sigur. Făcu un efort, într-o încercare disperată de a se apropia de mal. Se afundă până la brâu. Broboane reci de sudoare i se prelingeau pe frunte. Privi spre tovarăşul său: mâlul îi ajunsese până la piept. Mâinile i se odihneau pe suprafaţa rece a mâlului. Nu mai scotea nici un cuvânt. Cu faţa lividă, îl privea cu ochi mari şi ficşi, înebuniţi de groază. Începu să vorbească, încercând să alunge groaza care începea să-l cuprindă şi pe el:
– Poate că sub stratul de mâl o fi pământ tare… Măcar să ne oprim când ne ajunge la gât… Numai să nu murim sufocaţi! Ce bine era dacă mergeam pe malul fluviului… Sau dacă rămâneam în lagăr… În clipa asta aş prefera să mai fac zece ani de puşcărie, numai să nu mor! Nu am decât douăzeci şi unu de ani. De ce să mor atât de stupid?! Celălalt nu spunea nimic. Continua să-l privească, cu aceiaşi groază înnebunită în ochi. Mâlul îi ajunsese până la bărbie. Înălţa capul, încercând să-l ţină cât mai sus, de parcă acest lucru i-ar fi folosit la ceva. Când bărbia sa atinse mâlul rece şi vâscos, începu să poarte capul într-o parte şi în alta, cu disperare. Urlă animalic, cu ochii injectaţi. Ultima imagine care i se întipări celuilalt în minte fu cea a ochilor ficşi, mari, înnebuniţi. Mâna i se mai strânse de câte¬va ori, spasmodic, deasupra mâlului, ca un salut, sau ca o chemare. Rămas singur, celălalt simţi cum îl paralizează frica. Până în clipa în care tovarăşul său dispăruse cu totul, mai sperase nebuneşte într-o salvare. Acum îşi dădu seama că nu mai are nici o şansă. Începu să răcnească după ajutor. Nu-i răspunse decât ţipătul ascuţit al unei păsări de baltă. Răcni până când din gâtlej nu-i mai ieşi nici un sunet. Închise ochii. Revăzu, într-o fracţiune de secundă, toată viaţa sa de până atunci. Apoi o beznă i se aşeză pe creier. Când se scufundă cu totul, deja nu mai ştia nimic: înebunise. Deasupra, mâlul îşi refăcu conformaţia înşelătoare. Doar în locurile unde se scufundaseră cei doi nenorociţi, iarba dispăruse. Avea să crească la loc, îngrăşa¬tă de trupurile lor. O pasăre ţipă lung, sfâşietor, poate tot aceea care răspunsese la strigătul de ajutor al muribundului. Treptat, se lăsă înserarea…
Când, dimineaţa, la apel, află că doi deţinuţi lipsesc, comandantul plutonului de la baraca a treia nu se alarmă prea mult. Trimise să fie căutaţi prin latrine şi la infirmierie. Nu era pentru prima oară când se întâmpla aşa ceva. Însă când află că cei doi nu-s de găsit nicăieri în tot lagărul, fu cuprins la început de furie, apoi de panică: cum avea să justifice în faţa comandantului lipsa celor doi?! În curând află tot lagărul evenimentul şi descoperirea adânciturii făcute sub gard, puse capac la toate. Comandantul chemă mai întâi pe comandantul gărzii şi, negru de furie, îl întrebă cum de fusese posi-bilă evadarea. Acesta, un locotenent-major între două vârste, ridică din umeri:
– Nu ştiu, domnule comandant, soldaţii din gardă spun că n-au observat nimic…
– Santinelele din faţa corpului de gardă ce spun? – întrebă comandan¬tul, privindu-l ucigător.
– N-au observat nimic! Nu-mi pot da seama cum au reuşit să se stre¬coare!
– Vor fi fost invizibili! – făcu comandantul sarcastic. Nişte incapa¬bili, asta sunteţi! Şi toţi haidamacii din gardă nişte vite adormite! Locotenentul major primi afrontul fără să crâcnească. Se simţea vino¬vat.
– Am trimis doi militari să cerceteze urmele… – încercă el s-o dreagă,
– Cerceteze pe dracu’! Şi?
– Păi… încă nu s-au întors.
– Bine, ieşi! Când se întorc, vii să-mi raportezi! Locotenentul major salută şi pocnind din călcâie ieşi. În încăpere îşi făcu apariţia un plutonier înalt şi uscăţiv, cu umerii lăsaţi. Salută scurt, şi rămase respectuos lângă uşă.
– De la dumneata au fugit?
– Da… să trăiţi! – bâigui plutonierul, intimidat.
– Exista planton în baracă?
– …
– Exista, sau nu, ce stai ca o momâie?! – se înfurie comandantul.
– Nu exista… să trăiţi!
– Las’ să trăiesc şi fără să-mi spui dumneata! De ce nu exista? Ştiai de ordinul pe care l-am dat eu?
– Ştiam…
– Şi atunci?!
– …
– N-ai limbă?! V-aţi obişnuit să luaţi lefuri de pomană fără să va intereseze nimic! Aţi uitat că sunteţi mutaţi disciplinar aici…
– Domnule comandant, deţinuţii sunt prea obosiţi ca să facă plantoane! Degeaba-i pun, dorm în post!
– Ce vorbeşti,domnule?! N-ai decât, stai noaptea şi păzeşte-i să nu doarmă! Poftim, ce motive invocă dumnealui!
– Domnule comandant…
– Gura! Dacă cei doi nu sunt găsiţi, luna asta îţi tai solda! Ieşi! Plutonierul ieşi şi mai gârbovit decât intrase. Mai avea doi ani până la pensie şi răbda cu stoicism. „Să va ia dracul de hoţi!” – înjură în gând. Comandantul se trânti pe un scaun şi respiră greoi, frecându-şi tâmplele cu degetele mâinii drepte. Strigă:
– Căpitane!
Dintr-o încăpere alăturată, îşi făcu apariţia adjunctul său.
– Ordonaţi!
– Anunţă toţi comandanţii de plutoane să adune deţinuţii pe platoul din faţa cancelariei!! Nu pleacă nimeni la muncă până nu ordon eu!
– Am înţeles! Căpitanul ieşi.
Tib dormise binişor în postul său de planton, rezemat de uşa bară¬cii. Îl trezise răcoarea umedă a dimineţii. Deschise ochii, buimăcit. Îi era greaţă şi în gură avea un gust coclit. Sări în picioare şi intră vijelios în baracă, deşteptându-i pe tovarăşii săi. De la moartea lui Labă, deţinuţii se trezeau cam de voie, nu mai săreau din paturi speriaţi. Auzindu-i glasul, câţiva îl înjurară, dar Tib nu le dădu atenţie. Când sosi Pelicanul, cu ochii cârpiţi şi faţa buhăită, deţi¬nuţii tocmai ieşeau pe platou, târându-şi uneltele după ei. După ce-i alinie, ofiţerul tocmai se pregătea să facă apelul de dimineaţă, când sosi în goană un deţinut, şi-i şopti ceva la ureche. Se schim¬bă la faţă, şi începu să facă, grăbit, apelul. Când sfârşi, răsuflă uşurat. Erau toţi, cu excepţia lui Deget, care era la infirmierie.
– Pelicanilor – spuse el, cumva vesel – îmi pare bine că sunteţi toţi! Vedeţi? Dacă v-aţi distrat aseară, azi-noapte aţi dormit bine! Făcea aluzie la felul în care îi adusese în lagăr în seara precedentă. Deţinuţii nici nu clipiră.
– Dacă nu ştiţi despre ce e vorba – îşi continuă el expunerea – vă spun eu: doi dobitoci de la baraca trei au evadat. Se auziră murmu¬re aprobatoare.
– Gura! Cum au reuşit să treacă de santinele nu ştiu, dar ceea ce ştiu sigur, e că vor fi prinşi şi atunci va fi vai şi amar de pielea lor! Iar dacă nu vor fi prinşi, atunci puteţi fi siguri că în momen¬tul de faţă zac cu burţile pline de apă pe fluviu! Aşa că… aviz eventualilor amatori! Ar mai fi spus ceva, dacă n-ar fi venit adjun¬ctul comandantului, transmiţându-i ordinul acestuia. Pelicanul aprobă, bine dispus şi comandă:
– Luaţi-vă sculele şi în ordine adunaţi-vă în faţa cancelariei. Aşteptaţi acolo până vin eu! Deţinuţii porniră, zăngănindu-şi sculele de pietrele platoului. Deja se făceau pronosticuri în privinţa celor evadaţi. Botosul, atotştiutor, spuse de parcă ar fi văzut cu ochii lui:
– Au scăpat, vă spun eu sigur! Calul îl privi tâmp:
– Pe unde, mă, au zburat peste fluviu? Botosul îl privi cu milă:
– Ce ştii tu? Or fi fost în vorbă cu cineva, care i-a aşteptat cu o barcă, că altfel n-aveau cum s-o şteargă!
– Cu cine – îl ironiză Calul – că aş vrea şi eu să intru în vorbă!
– Eşti prost! – conchise Botosul – ţie şi dacă ţi-ar da drumul pe poartă, n-ai şti pe unde să mergi!
– Măăă! – făcu Calul jignit – nu mă mai fă prost, că-ţi lungesc bu¬zele alea până în pământ! Botosul scuipă supărat, dar nu replică. Ceilalţi deţinuţi discutau şi ei aprins. Părerile erau împărţite: unii erau convinşi că cei doi scăpaseră, iar alţii, cei mai numeroşi, se îndoiau de reuşita evadării. Tib nu se amestecă în dispută. Dealtfel, nici nu-l interesa subiectul. El, personal, n-avea de gând să evadeze. Dacă reuşise să reziste un an, sau aproape un an (ce mai conta o lună?) putea să reziste încă unul. Chiar i se păru ridicolă ideea de a încerca să fugă dintr-un asemenea loc, izolat, necunoscut şi înconju¬rat de tot felul de capcane.
Ajunseră în faţa cancelariei. Îi zări¬ră pe deţinuţii de la celelalte plutoane, stând smirnă, şi încetară discuţiile. În pragul cancelariei stătea înnegurat comandantul, încon¬jurat de toţi ofiţerii şi subofiţerii din lagăr. Sosi în goană şi Pe¬licanul. Fără să aştepte ordinul cuiva, deţinuţii nou-veniţi se ali¬niară cuminţi lângă ceilalţi. Tib îl privi cu curiozitate pe comandan¬tul batalionului disciplinar. Era singurul ofiţer superior de aici. La spate, comandantul îşi frământa mâinile. Nu ştia cum să se adrese¬ze deţinuţilor. Nu putea folosi cuvântul „soldaţi” – ăştia nu erau sol¬daţi, ci lepădături – dar nici „deţinuţi” nu prea se potrivea. Tuşi de câteva ori şi începu fără vreo formulă de adresare:
– Cred că aţi aflat de la comandanţi că doi dintre colegii voştri au evadat… Spun „evadat” pentru că încă nu li s-a dat de urmă. Dacă îi vom găsi, bine-bine, dacă nu – cu atât mai rău pentru ei! Fiecare dintre voi, la sosirea aici, a fost avertizat că nu se poate evada! Ultimele cuvinte le rosti rar şi apăsat. Făcu o pauză, rotindu -şi privirea pe deasupra deţinuţilor, apoi continuă:
– Acesta este al doilea eveniment neplăcut care s-a petrecut în ul¬tima vreme. Primul, după cum ştiţi, a fost revolta celor de la pluto¬nul şase! Atunci am luat o serie de măsuri, nu prea severe, pentru că am considerat că n-ar fi bine să vă mai îngreuiez viaţa şi aşa…. nu prea uşoară, deşi, în fond, vă aflaţi aici datorită faptelor voas¬tre reprobabile, pentru care aţi fost pedepsiţi! Ca să fiu mai expli¬cit, vă aflaţi aici pentru că sunteţi nişte lichele ordinare, nişte ticăloşi lipsiţi de simţul datoriei şi de dragostea faţă de patrie! Aşa că, orice măsură, oricât de severă, luată împotriva voastră, nu este lipsită de legalitate… Data trecută am trecut cu vederea… Acum n-o să mai fac această greşeală:! După cum bine ştiţi, în armată ne călăuzim după zicala „toţi pentru unul – unul pentru toţi”. Chiar dacă aici este o închisoare militară, sau mai ales de asta, acest principiu este perfect valabil! Tăcu şi-şi linse buzele uscate. Îşi aduse aminte de cine-ştie-ce lucru neplăcut, pentru că atunci când vorbi din nou, vocea sa deveni tăioasă:
– Să nu credeţi că nu sunt la curent cu faptul că disciplina voastră lasă de dorit! Ştiu că vă treziţi când vă taie capul, sau când vă trag comandanţii voştri de picioare! Ştiu că beţi pastă de dinţi şi frecţie antireumatică în loc de alcool! Şi mai ştiu multe lucruri! Până acum le-am tolerat crezând că în felul acesta vă veţi vedea de treabă… Dar evenimentul petrecut în această noapte, m-a convins ca nu meritaţi bunăvoinţă! În concluzie, ordon: unu: deşteptarea este la ora cinci dimineaţa, indiferent dacă afară e soare, plouă, ninge sau crapă pământul! La fiecare baracă se va efectua serviciul de planton, prin rotaţie… treaba voastră! A doua uşă va fi blocată. Plantonul este direct răspunzător de prezenţa sau absenţa celor din baracă! Stingerea se va da la ora zece vara şi la ora nouă în timpul iernii. După această oră, reţineţi: nimeni nu mai are voie să părăsească baraca până la deşteptare chiar dacă crapă! Voi pune santinele între barăci, care vor primi ordin să tragă fără somaţie dacă cineva ar îndrăzni să iasă! Nu cumva să vă imaginaţi că glumesc când spun acest lucru! Se opri, obosit, îşi frecă tâmplele, apoi:
– În încheiere, vă sfătuiesc să fiţi disciplinaţi… unii dintre voi îşi vor sfârşi curând condamnarea şi n-ar fi de dorit ca în loc să se întoarcă de unde au venit, să mai rămână o vreme aici, sau – mai rău, să rămână definitiv! Deţinuţii îl priveau împietriţi. Unii dintre ei nu-l mai văzuseră niciodată, dar, în general, tuturor le inspira un sentiment de teamă. Comandantul se adresă celor din preajma sa:
– Domnilor comandanţi de plutoane, vă rog să vegheaţi ca ordinele mele sa fie respectate întocmai! Acum, puteţi pleca la muncă! Se auziră comenzi scurte şi dure. Masa compactă a deţinuţilor se mişcă „Dacă ar fi să mă iau după spusele comandantului, până acum a curs lapte şi miere, am trăit în Rai! Ce ticăloşi, toţi sunt ticăloşi, in¬diferent de grad! N-a scos nici o vorbă despre mâncarea împuţită, pe care suntem nevoiţi s-o înghiţim, nimic despre lenjeria infectă şi despre lipsa de igienă… auzi despre ce şi-a găsit să vorbească: des¬pre pasta de dinţi! Mă întreb dacă cei doi care au evadat n-au avut dreptate s-o facă… La. urma urmei, decât să înduri aici toate umilinţele posibile, neştiind ce-ţi poate rezerva ziua de mâine, mai bine încerci să fugi, în speranţa că, poate, sunt şanse să scapi.” Tib îşi spuse toate acestea în timp ce ieşeau pe poartă şi zărise fluviul, care-şi purta liniştit apele, netulburat de vecinătatea neplăcută a lagărului.
Comandantul intră în birou, urmat îndeaproape de adjunctul său. Acesta nu era altcineva decât căpitanul negricios care îl adusese pe Tib cu şalupa. Deşi era adjunctul comandantului, pentru toţi ceilalţi, ofiţeri sau subofiţeri, el era mai important decât acesta. Acest lucru se datora faptului că adjunctul se ocupa de aprovizionare. O dată la două zile, şi uneori chiar în fiecare zi, pleca cu şalupa după alimente. Pentru că ceilalţi nu aveau permisiunea să părăsească lagărul, erau nevoiţi să apeleze la serviciile sale. Tot ce-şi doreau cadrele se putea procura numai prin intermediul adjunctului. Era un ins tăcut, morocănos, şi, cu excepţia comandantului, nimeni nu ştia ce făcuse, de ajunsese într-un asemenea loc. Nu vorbea mai mult decât era necesar, era chiar zgârcit la vorbă, şi la fel ca şi superiorul său, nu fusese văzut niciodată râzând. Nu se ocupa numai cu aprovizionarea ci ţinea şi legătura cu unitatea de care aparţinea lagărul. Toate actele referitoare la amenajarea sistemului de irigaţii treceau prin mâinile sale. Pe scurt, el era singurul care ţinea legătura cu lumea civilizată. Ştia că este invidiat pentru acest lucru. Uneori când era dispus comandantul, căpitanul îl însoţea la pescuit. Comandantul avea o bărcuţă cu motor, cu care rătăceau de-a lungul fluviului, (de fapt, era un braţ al fluviului, foarte puţin prielnic navigaţiei cu vase mari şi mijlocii, evitat de marinari) sau printre nenumăratele canale care se vărsau în el. Comandantul se aşeză greoi, făcându-i semn căpitanului să procedeze la fel.
– Căpitane, de la o vreme, încep să regret faptul că am acceptat să iau comanda acestui batalion disciplinar! Când am făcut-o, nu-mi imaginam că voi fi nevoit să înfrunt atâtea greutăţi… N-am crezut că nenorociţii ăştia se vor apuca să moară! Şi uite că s-a întâmplat! Cu puţin timp în urmă, doi împuşcaţi; apoi nenorocitul acela strivit de tuburi… Şi acum?! Dacă ăştia doi care au evadat nu vor fi găsiţi, precis s-au înecat! Ştii bine că în jur sunt numai mlaştini… Căpitanul îl întrerupse, rostind în timp ce-şi privea unghiile:
– Vă faceţi probleme degeaba! Vom raporta că au evadat – şi gata!! Anunţăm Centrul şi se vor descurca ei… Când ne-au propus afacerea, trebuiau să se gândească că s-ar putea ivi şi evenimente neprevăzute.
– Aşa este, dar cine îmi garantează mie că într-o bună zi, nu va ieşi totul la iveală?
– Eu! Comandantul tresări, surprins.
– Cum aşa!?
– De fapt, nu m-am exprimat bine, eu nu pot să garantez, dar pot să vă asigur că nu se va întâmpla nimic!
– De ce?
– E simplu! Chiar dacă ar muri zece, douăzeci… cincizeci de deţi¬nuţi – lucru improbabil, ca să nu spun imposibil – tot nu s-ar întâm¬pla nimic: sunt mii de militari cuprinşi în unităţile de muncă care aparţin de Centru şi n-ar fi ceva ieşit din comun să se întâmple din când în când câte un accident! Gândiţi-vă, dacă am fi confruntaţi cu o mortalitate alarmantă aici, în lagăr, Centrul va distribui „accidentele” tuturor unităţilor aparţinătoare, aşa că, la un posibil control din partea eşaloanelor superioare, la o unitate de, să zicem, câteva sute de militari, abia dacă ar reveni un accident! Şi asta, într-un interval de timp îndelungat!
Comandantul părea sedus de argumentele adjunctului său. Totuşi, făcu o obiecţie:
– Dar dacă ne trezim într-o bună zi cu o inspecţie?
– Este, practic, imposibil! Numai Centrul ştie exact amplasarea lagărului, care de altfel, figurează în scripte ca unitate de muncă mixtă, supusă controlului civil! Repet, vă faceţi griji de pomană, sunt persoane mai importante decât dumneavoastră sau decât mine, implicate în această afacere. La o adi¬că noi riscăm câţiva ani de puşcărie… Ei, şi? Şi aşa suntem mutaţi disciplinar! Pe când cei de la Centru îşi riscă cariera, viitorul…
– Dar dacă la o adică – cum spui dumneata – cei de la Centru ar da întreaga vină pe noi, distrugând dovezile compromiţătoare?
– Glumiţi! Fiecare document pe care îl duc la Centru e în dublu exemplar.Unul rămâne la ei, altul la mine! Binenţeles că semnături¬le de pe ambele sunt autentice. Aşa că, nu văd cum s-ar putea adeveri temerile dumneavoastră.
– Bine, aproape m-ai convins!
– De ce „aproape”?
– Pentru că ar mai fi ceva: cadrele de aici, din lagăr….nu le putem interzice la nesfârşit concediile sau permisiile. Practic, au dreptul la aşa ceva, nu?
– Vă asigur că vor respecta ordinul de a nu părăsi lagărul! Eu le aduc tot ce-şi doresc: cărţi, ziare, ţigări, băutură… mai ales bă¬utură. Ce le lipseşte? Poate femeile?! N-au decât, să-şi imagineze că sunt călugări… temporar, desigur!
– Şi dacă, totuşi, vreo unul ar insista în dorinţa de a părăsi la¬gărul?
– Atunci n-o să aveţi altceva de făcut, decât să-i amintiţi că un raport nefavorabil din partea dumneavoastră şi înaintat Centrului l-ar lăsa pe drumuri…
– Gata, m-ai convins! Într-adevăr, ar trebui să fie cineva nebun ca să renunţe la o slujbă atât de bănoasă doar de dragul unei simple escapade! De fapt, cred că ar trebui să le oferim din când în când posibilitatea de a mai schimba mediul. În definitiv, sunt şi ei la fel de implicaţi! Căpitanul clătină hotărât capul.
– Nu, nu se poate! E mai bine să-i ţinem sub directa noastră supraveghere! De la asemenea oameni te poţi aştepta la orice!
– Mda, ai dreptate. Comandantul îl bătu pe umeri: Eşti un camarad de nădejde! Căpitanul râniji ironic.

ŞASE

– Ei, pelicanule, te-ai hotărât? Tib tresări surprins.Ofiţe¬rul se apropiase pe nesimţite. Tib lucra izolat de ceilalţi, încercând să scape mai ales de vorbăria prostească a Botosului. Auzind întrebarea Pelicanului, încremeni: realiza că un refuz îi va atrage duşmănia ofiţerului. Dar nici nu putea să accepte, de altfel, nu avea veleităţi de şef. Hotărî să nu mai amâne discuţia. Se sprijini în coada lopeţii şi răspunse, gâtuit de emoţie:
– Nu pot, domnule locotenent… pur şi simplu nu pot! Ofiţerul îl pri¬vi cu interes :
– Şi de ce, mă rog?
– Pentru că sunt tovarăşii mei şi nu pot face pe şeful cu ei…
– Vrei să spui că preferi să tragi la lopată în loc să te plimbi cu mâinile la spate şi să dai ordine? Tib îl privi în ochi:
– Da, asta vreau să spun. Pelicanul fluieră a mirare:
– Nu mi-aş fi închipuit că poţi fi atât de prost! Să ştii că, în defi¬nitiv nu e nici o nenorocire că nu accepţi, deşi mie nu-mi place să fiu refuzat… O să găsesc pe altcineva; însă, ai grijă, dacă mă superi vreodată….ofiţerul lăsă fraza neterminată.
– N-o să vă supăr. Zări o sclipire de ură în ochii Pelicanului, care dură doar o clipă. Acesta se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă agale. Tib respiră uşurat: îi părea bine că ofiţerul nu se înfuriase. Îşi promise să nu răspundă la provocările Pelicanului, căci presimţea că acesta avea să-l aibă în vizor. Îşi reîncepu lucrul. Avea de săpat un şanţ de vreo douăzeci de metri. Ofiţerul mărea norma de la o zi la alta, convins că deţinuţii pot munci mai mult. Aceştia nu îndrăzneau să crâcnească: mulţi dintre ei mai aveau doar câteva luni până la li¬berare. Aceştia erau cei mai zeloşi în privinţa muncii. Apropierea.li¬berării îi schimbase radical: îi priveau pe ceilalţi cu superioritate şi cu un dispreţ nedesimulat. Tib efectuase unsprezece luni din condamnare. Lui i se păreau unsprezece ani. Muncea cu dexteritate. Uneltele îi deveniseră familiare, aproape fă¬ceau parte din fiinţa sa. Munca nu i se părea grea, doar plictisitoare. În fiecare zi acelaşi peisaj monoton, aceeaşi mâncare greţoasă. Mai ales mâncarea începuse să-l obsedeze de la o vreme. Nu-l chinuia foa¬mea ci dorinţa de schimbare. De multe ori îşi aducea aminte de mâncă-rurile de acasă. Erau mâncăruri simple, familia sa nu era una de gura-manzi, dar amintirea lor îl scotea din minţi. Culmea era că amintirea acestor mâncăruri nu-i venea în minte în timpul mesei, ci atunci când lucra. De exemplu, îşi imagina că mâlul de pe fundul şanţului este o smântână groasă, şi atunci începea să mestece cu lopata în el, salivând abundent. Începea să scuipe, gândindu-se la ceva scârbos, care să-i taie pofta. Apoi, mai era scurgerea timpului: oricât ar fi fost de optimist, îşi dădea seama că de la jumătate încolo, vremea va trece mai greu ca la înce¬put. La început fusese disperarea, apoi nevoia de obişnuinţă cu neca¬zurile. Dar acum, când se obişnuise cu toate, timpul începea să treacă greu. Îi părea bine că nu are ceas, altfel ar fi măsurat orele zi de zi. În general, de ceasuri dispuneau doar comandanţii. Deţinuţii care posedaseră aşa ceva, schimbaseră demult „luxul”de a şti în orice moment ce oră este, pe diferite servicii mărunte, dacă nu pe câteva amărâte de pachete cu ţigări. Şi Tib avusese un ceas, dăruit de tatăl său, când împlinise zece ani. I-l luaseră la arestare şi nu-l mai primise înapoi.
Se lăsă înserarea. Vara, ziua de lucru era mai lungă – deci mai grea. Termină norma şi se apropie de grupul celorlalţi deţinuţi, care sfârşi¬seră mai devreme. Botosul făcea tot felul de exhibiţii cu un şarpe: îl băga în sân, îi dădea drumul pe cracul pantalonului – toate acestea în admiraţia generală a celorlalţi. Când îl văzu pe Tib apropiindu-se, şopti ceva, şi ceilalţi începură să râdă. Tib nu observă. Veni şi Peli-canul, îi alinie şi începu să se plimbe prin faţa trupei, privind atent la fiecare deţinut. Se opri în faţa Calului. Îl măsură din cap până în picioare, după care îi făcu semn:
– Ieşi din formaţie! Calul clipi speriat, şi ieşi cu genunchii tremurând.
– Pelicanilor, de acum înainte, ăsta e ajutorul meu! Să faceţi tot ce vă spune, pentru că ordinele vin de la mine. Cine nu-l ascultă, dă de dracu’! Calul rămase ca la dentist: se aşteptase la orice, numai la şefie nu.
– Tu nu mai munceşti – îl anunţă Pelicanul – te ocupi numai de disci¬plină. Cum calcă unul pe bec, vii şi-mi raportezi. Îl privi cu subînţeIes pe Tib.
– Am înţeles! – spuse Calul, care încă nu-şi revenise din uimire.
– Acum dă-le comanda „înainte-marş”! – îi ordonă ofiţerul. Calul reproduse mecanic:
– Înainte-marş! Trupa o luă din loc. Camioanele, nemaiavând ce căra, rămăseseră garate lângă poarta lagărului. Pentru moment, civilii îşi terminaseră treaba, şi până la sosirea unui nou transport de tuburi, plecaseră în altă parte. Cu timpul, itinerariul străbătut de deţinuţi devenise un drum în toată regula – dintr-o simplă cărăruie, cum fusese la început. De când murise Labă, Pelicanul nu-şi mai permitea să circu¬le cu maşina nici măcar dimineaţa. Drumul se distingea până hăt, depar¬te, ca o panglică cenuşie. De atâtea ori străbătuse Tib acest spaţiu, încât ar fi putut descrie şi cu ochii închişi particularităţile fiecă rei porţiuni de drum. Pe locul unde fuseseră instalate corturile civililor, zăceau tot felul de resturi, de la cutii de conserve, sticle şi hârtii, până la fragmen¬te de lenjerie intimă. Civilii lăsaseră atâta mizerie, încât ai fi crezut că nu zece, ci o sută de oameni stătuseră acolo. Santinela de la poartă îl salută scurt pe ofiţer, fără ca acesta să-l observe. Pătrunseră în lagăr, tulburând cu tropăiturile lor liniştea ce părea să stăpânească totul în jur. Plutoanele se întorceau de la muncă după cum se întâmpla – neexistând o regulă anume. Important era ca după căderea întunericului, să nu mai fie nimeni în exterior. Când santinela de la poarta era informată că toate plutoanele sunt în lagăr cu efectivele complete, încuia poarta, care pe toată durata zilei rămânea deschisă.
În baracă era o caldură sufocantă. Peste zi, soarele înfierbântase placajul pereţilor şi ferestrele.
– Ehe, dacă ar fi iarna aşa de cald! – spuse cineva. Tib îşi arucă sculele sub pat, apoi ieşi afară. Butoiul care servea drept spălător, era plin-ochi cu apă. Se dezbracă gol-puşcă şi cu palmele făcute căuş, începu să-şi ude pielea murdară de transpiratie şi praf. Nu folosea săpun: descoperise că lasă un miros urât, care se impregna în piele. Se spălă îndelung, iar când sfârşi, băgă capul în butoi, bolborosind sub apă. Apoi, drept ca o lumânare, aşteptă ca trupul să i se zvânte. Erau sigurele clipe când se simţea curat. Veniră şi alţii să se spele. Marea majoritate se mulţumeau să-şi mozolească puţin faţa – şi cu asta, gata spălatul. Tib rămase gol în faţa lor..Nu se jena deloc, lucru care nu s-ar fi întâmplat cu un an în urmă. Când îsi simţi pielea uscată, îşi îmbrăcă hainele. În baracă făcu căteva genuflexiuni, şi se pregăti să se întindă în pat, în aşteptarea mesei.
– Care-i Tib? Tresări surprins şi se întoarse. Dădu cu ochii de sanitar.
– Ce s-a întâmplat?
– Tu esti Tib?
– Da, eu.
– Vino… – spuse sanitarul şi se îndreptă spre ieşire. Tib îl urmă nedumerit. Afară îl prinse de mână.
– Ce s-a întâmplat? Sanitarul îl privi pieziş:
– Te cheamă Deget… cred că moare… Tib îngheţă. Asta era! Cum de nu-şi dăduse seama că se întâmplase ceva cu Deget?! Pătrunse în infirmierie tremurând. Merse glonţ la patul în care ştia că zace Deget, dar îl găsi gol.
– Nu acolo – îl auzi şoptind pe sanitar – în spatele tău… Auzi o tuse – mai mult un horcăit. Se întoarse. Deget, tremurând sub patură, era galben ca turta de ceară. Broboane mari de sudoare i se prelingeau de pe frunte. Perna era stropită peste tot cu sânge, pete vechi de culoare maronie, şi altele vişinii, proaspete. Tib se aşeză pe marginea patului.
– Deget… îl chemă, aproape în şoaptă. Deget deschise încet ochii, în timp ce cu mâna tremurândă, îşi apăsa coşul pieptului, încercând să oprească un nou acces de tuse. Schiţă un zâmbet:
– Ce bine-mi pare că te văd… Abia i se auzea vocea.
– N-ai mai venit să mă vezi… Tib roşi. Într-adevăr, în ultima vreme îl cam uitase. Îi fu ruşine de-a binelea.
– larta-mă! – încercă să se scuze. Deget închise pentru o clipă ochii. Când îi deschise, ardeau.
– Nu-i nimic… voiam… să te mai văd o dată… înainte de… Nu-şi sfârşi gândul.
– Spui prostii – îngăimă Tlb – o să mă mai vezi încă multă vreme. Nici nu-şi dădea seama ce spune. Cel din faţa sa nu era Deget pe care îl cunoscuse la sosirea în lagăr, băiatul pus mereu pe glume, care-şi batea joc de tot ce era prostie sau strâmbătate. Aici, în faţa sa, se afla un străin vlăguit şi trist.
– Tib, acum chiar că nu are rost să mă încurajezi! Deget încercă să râdă, un râs schimonosit. Tib nu ştia ce să spună. Simţea în jur adierea morţii. Mintea îi era goală de gânduri. „Ce poţi spune când moartea bântuie pe aproape?”.
– Ajută-mă să mă ridic… Tib îl apucă cu grijă de subţiori, săltându-l în şezut. Slăbise groaznic, îi simţea oasele prin piele. Îi potrivi perna la spate. Deget sufla greu. Acest efort minim îl obosise. Se chinuia să-şi stăpânească tusea.
– Vreau să-ţi spun ceva înainte de a muri… să nu mă întrerupi! De fapt, vreau să mă spovedesc… Nu ştiu dacă acolo unde mă duc o fi vreun Dumnezeu sau nu. Nu mi-am bătut niciodată capul cu aşa ceva… Aş vrea, totuşi… ştiu c-o să mă dispreţuieşti…dar de acum, nu mai contează.
– N-o să te dispreţuiesc – rosti Tib cu voce uscată.
– Poate… Vreau să-ţi spun de ce am ajuns aici.. deşi nu-mi face nici o plăcere. Îşi fixă ochii în tavan. Începu să povestească cu voce stinsă :
– La unitatea la care-mi faceam armata, un maior prinsese, aşa, o simpatie faţă de mine. Dracu’ ştie ce-i plăcuse la mine, poate faptul că nu eram la fel de mototol ca ceilalţi… Pentru cine a făcut puşcărie armata e un fleac. Maiorul ăsta era un om tare de treabă – pâinea lui Dumnezeu. Deşi te înjura din te-miri-ce, avea un suflet de aur. Îşi cumpăra pâinea de la chioşcul unităţii şi mă trimitea pe mine să i-o duc acasă. Stătea prin apropiere, avea o casă cu vreo patru camere, cu o mulţime de pomi în jur. De la o vreme începuse să mă simpatizeze şi nevastă-sa. Era o cucoană între două vârste, cam urâtă, dar bună la suflet. De cele mai multe ori mă oprea la masă şi, câteodată, primeam şi un păhăruţ de rachiu. Când a aflat ca sunt singur pe lume, i-a spus maiorului să mă invite şi duminica… Şi uite-aşa, o duceam bine, ce să zic? Nici la cantină mâncarea nu era rea, plus că mai mâncam şi acasă la maior… era mai bine ca în civilie. Haine aveam, unde dormi – de asemeni. Maiorul avea o fată de.vreo… cin’şpe-şaiş’pe ani, ştiu eu?! Frumoasă foc şi cuminte. Mă privea tot timpul cu simpatie şi cu un fel de milă. Eu nu prea îndrăzneam să mă uit la ea… Şi uite aşa, mergând zi de zi în casa maiorului, mi-a căzut fata cu tronc. Mi-era ruşine de ea, nu ştiu de ce, dar mă intimida privirea ei. 0dată, eram beat când m-am dus la maior acasă. Venise unul dintr-o permisie şi trăsesem grozav la măsea. .. Am sunat la uşă şi mi-a deschis fata. De obicei, îmi deschidea maică-sa. Nu m-am sfiit prea tare, ţi-am spus că eram beat. Am întrebat-o unde e maică-sa, şi mi-a spus că-i plecată – nu mai ţin minte unde mi-a spus că-i plecată… Am intrat în casă, fară să mă invite cineva. Apoi, nu ştiu ce-am făcut, ce-am spus – ştiu doar că m-am culcat cu ea. Te rog să mă crezi, Tib, era fecioară, şi plângea aşa de tare… Când m-am dezmeticit, faptul era consumat. După întâmplarea asta, n-am mai avut linişte… Nu îndrăzneam să-l privesc pe maior în ochi, nici pe nevastă-sa – nu mai vorbesc de fată… După două luni, fata şi-a dat seama ca e gravidă… până la urmă n-a mai rezistat şi i-a spus maică-si totul. Maică-sa, la rândul ei, i-a spus maiorului. Acesta şi-a pierdut cumpătul şi a snopit fata în bătaie. De ruşine şi disperare, fata s-a aruncat sub roţile unei maşini… n-a murit, dar a rămas infirmă pe viaţă. Cât despre mine, la început, maiorul a vrut să mă omoare, apoi, cine ştie, l-o fi sfătuit cineva, m-a lăsat în pace… Într-o zi, a venit un ofiţer necunoscut, şi mi-a ordonat să deschid valiza. Aveam o valiză de lemn, aproape goală. N-o deschideam cu lunile. Când am deschis-o în prezenţa ofiţerului, am rămas cu gura căscată: era ticsită de cartuşe şi grenade. M-au arestat pe loc. La proces n-am spus nimic – nici da, nici nu… Ştiam cine-mi făcuse asta, dar n-am scos un cuvânt. Meritam cu vârf şi îndesat…
Tib îşi simţi gâtul uscat. Sentimentele sale pendulau între scârbă şi milă. Deget îl privi temător.
– Aşa-i că ţi-e silă de mine? Tib nu răspunse.
– În definitiv, are de ce să-ţi fie silă… are de ce… dar înainte de a mă judeca, gândeşte-te… Ce-am fost eu pe lumea asta? Ce-am fost altceva decât un câine pribeag, hăituit de toţi? Cine m-a învăţat pe mine să disting binele de rău? Tu ai părinţi… ei te-au crescut, ţi-au spus : „asta e bine, asta e rău!” Dar eu? Mereu al nimănui, mereu singur…Îl înecă plânsul şi începu să tuşească violent. Se aplecă şi trase un lighean de sub pat. Tib închise ochii: Era stropit peste tot cu sânge închegat. Când se potoli, Deget îşi şterse gura cu dosul palmei.
– Acum probabil că încerci să ghiceşti de ce-ţi spun toate astea… Nu-ţi bate capul degeaba, nu e deloc complicat… Ţi-am spus doar, tu eşti singurul om care mi-a fost cu adevărat prieten vreodată…
– Spuneai că maiorul acela..
– Maiorul avea pentru mine o simpatie ca să zic aşa, un fel de moft. Şi ca dovadă că nu l-am simţit cu adevărat prieten, e însuşi felul în care i-am răsplătit binefacerile…
– Ciudat mod de a privi lucrurile, Deget! – îl întrerupse Tib. Deget clătină uşurel capul:
– Ştiam eu că n-o să mă înţelegi – spuse el, trist. Tib îşi spuse că se comportă prosteşte; celălalt i se spovedea, şi el făcea pe moralistul. Hotărî să nu-l mai întrerupă.
– Scuză-mă, Deget – spuse cu francheţe – dar să ştii că nu sunt chiar atât de lipsit de prejudecaţi, încât marturisirile tale să mă lase rece… Oricum, te asigur că n-o să te mai întrerup. Deget îl privi cu atenţie, parcă încercând să ghicească ce gândeşte. Între ei se lăsă o tăcere stânjenitoare, care fu întreruptă de intrarea plutonierului sanitar, care ţinea loc de doctor. El se apropie repede de patul lui Deget, dar se opri brusc, când dădu cu ochii de Tib.
– Tu ce dracu’ cauţi aici? – se răsti, surprins. Tib se ridică în picioare :
– Ştiţi… e prietenul meu – se fâstici.
– Bine,bine! Hm, prieten! Vezi să nu iei boala de la prietenul ăsta al tău… Ochii lui Deget sclipiră.
– Nu vă faceţi probleme, nu ne pupăm, domnule plutonier !
– Asta ar mai lipsi… Cum te simţi, o mai duci sau crăpi? – întrebă grosolan plutonierul, dar în glas i se ghicea o undă de îngrijorare.
– Cred c-o să crăp… spuse senin Deget, ca şi cum ar fi spus:”Cred că mâine va fi soare”. Plutonierul oftă, lepădând masca nesuferită de până atunci. Trăsăturile sale deveniră blânde. Se aşeză lângă Tib, cu profilul spre Deget.Spuse fără să-l privească :
– Dacă te trimiteam într-un spital… dar nu depinde de mine… Tuberculoza e o boală care se ia, şi dacă s-ar fi aflat de unde vii… în sfârşit, sunt lucruri care mă depăşesc… Dacă mori… dacă mori, eu nu sunt vinovat de moartea ta. Se întoarse violent spre Deget:
– Eu nu sunt vinovat! – aproape că ţipă.
– Nimeni nu spune că sunteţi dumneavoastră vinovat – încercă să-l liniştească Deget. Brusc, Tib avu revelaţia absurdului situaţiei: un muribund încerca să-l liniştească pe un om sănătos! Îl cuprinse admiraţia, o admiraţie amestecată cu frică, în faţa stăpânirii de sine de care dădea dovadă prietenul său. Deget ştia că moare, şi totuşi, nu-şi pierdea capul, nu se văicărea şi nu părea să simtă vreo părere de rău faţă de viaţa care îl părăsea. Plutonierul plecă la fel de repede cum venise. Numai că acum părea ceva mai bătrân. Umerii i se gârboviseră. Deget privi lung după el. Apoi se întinse comod, cu mâinile împreunate pe piept. Dacă nu i s-ar fi auzit respiraţia greoaie, ai fi putut crede lesne că ai în faţă un mort.
– Ce-o fi cu el? – întrebă nedumerit – de când îl cunosc nu l-am văzut niciodată aşa.
– 0 fi având remuşcări…. spuse Tib la întâmplare.
– Eşti prost – constată Deget liniştit – de ce să aibă remuşcări, doar nu m-a îmbolnăvit el!
– Putea, totuşi, să te trimită la un spital.
– Nu depinde de el… Şi pe urmă, nici nu cred că aş fi vrut să merg la spital!
– De ce?
– Tib, tu nu-ţi dai seama că, de fapt, eu nu mai vreau să trăiesc?! De ce crezi că sunt atât de liniştit?
– Imposibil… murmură Tlb – cum de nu mi-am dat seama…
– Ce -ai zis?
– Nimic… Dar cred că e o prostie să nu mai vrei să trăieşti. Nu poţi să mori la comandă…
– Nu – recunoscu Deget – dar la boala pe care o am eu e suficient să nu vreau să mă îngrijesc. Tib se înfurie:
– De fapt, ce vrei de la mine? Să te admir ? Da? Asta vrei?! Deget nu răspunse.
– Ei bine, află că nu numai că nu te admir, dimpotrivă, te consider un laş!
– Laş?! De ce laş?
– Pentru că-ţi lipseşte curajul de a trăi! La douăzeci şi ceva de ani nimic nu e pierdut. Şi chiar dacă ai făcut greşeli, ai tot timpul să ţi le răscumperi!
– Haida-de! – îi scăpă lui Deget, vorbeşti ca de pe carte! Tib se înfierbântase. Ironia prietenului îl dezumflă. După o clipă de buimăceală se ridică indignat:
– Îţi baţi joc de mine? Ieşi dintre paturi şi se năpusti afară. Deget îl strigă, cu o voce în care se ghicea spaima:
– Tib! Nu pleca! lartă-mă, Tib!
Tib îşi astupă urechile. „Eu sunt un laş, mi-e frică să stau lângă un om care moare! lartă-mă, Deget, nu sunt supărat pe tine, mi-e frică, mi-e FRICĂ!” Afară se întunecase. Se auzi strigat de o voce aspră :
– Hei, tu, ăla! Se întoarse: un soldat din gardă se apropia cu arma îndreptată spre el.
– Stai aşa, nu mişca! – îl avertiză. „Ce naiba vrea? E nebun?!”
– De unde vii? – întrebă soldatul, când ajunse aproape.
– De la infirmierie… răspunse Tib cu lehamite, crezând că celălalt are chef de vorbă.
– Ce mă-ta vorbeşti aşa sictirit cu mine – se supără soldatul – nu ştii că nu ai voie să circuli după ce se întunecă? Tib se supară şi el :
– În primul rând, nu e necesar să mă înjuri, iar în al doilea, încă nu ora stingerii! – spuse pe un ton politicos, dar ferm.
– Hm! – făcu soldatul – Eşti şi colţos! Ce zici dacă te duc la corpul de gardă, să te „distrezi” puţin?!
– Bine, hai să mergem! Soldatul tuşi, derutat :
– Măăă! – se miră el lung – tu eşti tâmpit sau îţi baţi joc de mine?!
– Nici una, nici alta! Răspunsurile lui Tib îl derutau tot mai mult pe soldat. Îşi aşeză arma între picioare, şi-şi împinse cu un gest scurt boneta spre ceafă. Apoi se scărpină îndelung în creştetul capului, privindu-l curios pe Tib. Acesta îl privi la rândul său, aşteptând, parcă, un verdict.
– la zi-i, mă, n-ai o ţigară? – întrebă soldatul într-o doară.
– N-am, nu fumez!
– Auzi, nu fumează! Şi de ce nu fumezi? -râse prosteşte soldatul. Tib începea să se enerveze, dar îşi dădea seama că nu. trebuie să întindă prea tare coarda, dacă nu voia să ajungă la corpul de gardă. Rosti, la fel de ferm şi politicos ca la început :
– Pentru că nu-mi place!
– Nu-i place! – râse din nou soldatul. „E tâmpit, – îşi spuse Tib -vrea să facă conversaţie cu mine ! E tâmpit! Cretin!”
– Auzi, mă?
– Aud!
– Şi ce mă-ta dacă auzi?! Tib nu răspunse. Soldatul îşi lipi faţa de faţa sa :
– De ce nu vorbeşti, mă? Tib îl împinse uşurel:
– Lasă-mă în pace!
– Şi dacă nu vreau?! Ai?
– Dacă nu vrei, lasă arma jos şi hai să ne batem! Cu o armă încărcată în mână îţi convine să faci pe viteazul! Dacă am fi civili, ai vedea tu pe dracu’!
– Mă… mă… – se bâlbâi soldatul – de ce mă înjuri, mă?
– Cine te-njură, visezi? Tib se întrebă dacă celălalt n-o să-şi iasă din fire. „Dacă are un pic de minte, mă pocneşte, dacă e tâmpit, mă lasă în pace!”. Cea de-a doua presupunere se dovedi potrivită. După câteva clipe de uluială, soldatul o dată se supără :
– Ia du-te, mă, dracului de-aici, ce mă ţii de vorbă?! Tib se răsuci pe călcâie, fâră a mai aştepta altă invitaţie. În urma sa, soldatul rămase bombănind cine-ştie-ce.

*
Patrula trimisă în căutarea celor doi fugari se întoarse fără nici un rezultat. Urmele se observau pe câteva sute de metri, apoi dispăreau. Comandantul primi cu calm rezultatul cercetărilor. După ce rămase doar cu adjunctul său, îi spuse, aproape în glumă :
– Tot răul e spre bine! 0 să raportăm că au evadat! Dar nu doi, ci trei!
– Nu înţeleg – spuse nedumerit căpitanul.
– E un nenorocit la infirmierie, bolnav de piept… N-o mai duce mult.
– NU văd legătura…
– M-am uitat în fişa lui… e orfan, n-o să-i reclame nimeni trupul. Îl îngropăm pe aici, prin preajmă şi raportăm că a evadat împreunâ cu cei doi!
– Excelent! – exclamă căpitanul – excelent!
*
Intrând în baracă, Tib văzu că în afara Calului şi a Botosului, toţi ceilalţi erau în paturi.
– De de ce, mă, să fac eu primul planton? – spunea Botosul.
– Uite-aşa, pentru că vreau eu! Calul se legăna cu mâinile la spate, aşa cum îl văzuse pe Pelican făcând de multe ori. Tib urcă în pat fără să se dezbrace. Toată trupa era atentă la discuţia celor doi. Botosul îşi linse furios buzele :
– Mă, Calule, tu să nu faci pe nebunul cu mine! Ce, gata, ai şi început să faci pe şeful?!
– Şi de ce să nu fac, mă, nu-mi dai tu voie? – răspunse Calul, cu vădită satisfacţie. Se vedea că-i provoacă plăcere furia Botosului.
– Mă, Calule, dacă nu mă laşi în pace…
– Ce-o să-mi faci?!
– Te bag în p… mă-tii, asta-ţi fac! Calul îl pocni pe neaşteptate. Tib se miră de rapiditatea cu care mâna vlăjganului pornise de la spate spre falca Botosului. Ceilalţi începură să freamăte în paturi, arzând de curiozitate:cum se va sfârşi încăierarea? Botosul se duse pe spate câţiva paşi mai încolo dar nu căzu. Porni ca dintr-un arc cu capul spre stomacul Calului dar acesta se feri într-o parte, lăsându-l să se întindă pe jos. Dar Botosul nu se lasă. Sări în picioare şi porni din nou la atac.Calul vru să repete figura de la început, dar Botosul se opri la timp şi-şi slobozi pumnul în stomacul său. Calul icni scurt şi se strânse ghem. Botosul îi mai arse câteva. Lezat în amorul propriu, (celălalt era cu un cap mai jos decât el) Calul mugi ca un taur şi-l apucă de gât. Îl strânse până văzu că se învineţeşte.
– Mai faci? – scrâşni. Botosul flutură mâinile, în semn că „nu”, şi Calul slăbi strânsoarea.
– Marş în pat! – îi porunci. Botosul se conformă, clătinându-se nesigur pe picioare.
– Mă – se adresă Calul celorlalţi – să nu vă pună dracu’ să faceţi pe nebunii cu mine ! Vă rup oasele! Ce, n-aţi auzit ce a spus locotenentu’? Îşi aminti, brusc, de ceva :
– Botosule !
– Ce mai vrei, mă? – se auzi glasul dogit al acestuia.
– Ai uitat că eşti planton? Botosul nu mai protestă. Se aşeză cuminte lângă uşă. Calul stinse felinarele şi se culcă. Tib se dezbrăcă pe întuneric. Se simţea obosit. De fapt, mai mult încerca să se simtă obosit, sperând ca în felul acesta să uite de Deget. Îi părea rău că se înfuriase. „Dacă moare?! Nu, nu se poate, nici sanitarul nu era sigur… De n-ar muri măcar…măcar…până dimineaţă! Trebuie să-mi cer iertare! E, totuşi, prietenul meu…Dacă mă gândesc bine, nici când eram civil nu am avut un prieten… şi acum, dacă moare Deget…prostii ! N-o să moară…Ce, chiar aşa uşor se moare ?Ce prost! Auzi, nu mai vrea să trăiască ! Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Doar în cărţile proaste mai găseşti asemenea idei!… Dar dacă totuşi…nu, hotărât lucru, din cauza bolii a vorbit aşa! Dar de ce mi-a povestit toate lucrurile acelea? Astfel de mărturisiri se fac doar în momente extreme… înseamnă că…”. 0 spaimă cumplită îl cuprinse. Inima începu să-i bată cu putere. Pentru o clipă aproape că îşi pierdu minţile, „Dacă moare… dacă moare!”. Acest gând îl obseda. Botosul se auzi tuşind urât. Tib ar fi vrut să plece la infirmierie. Îşi aminti că afară sunt patrule. Începu să tremure „De n-ar muri… de n-ar muri până mâine'”. Botosul tuşi din nou. Tib zări lumina roşiatică a jarului unei ţigări.”Fumează…” Coborî din pat. Cimentul era rece şi îi înţepa tălpile. Se apropie lipăind de locul unde zărise jarul ţigării.
– Care eşti, mă? -ae auzi vocea Botosului
– Eu sunt, Tib…- şopti.
– Ochelaristule, tu eşti? În alte împrejurări, s-ar fi supărat pentru acest apelativ, dar acum, nici nu băgă de seamă.
– Da! îi venea greu să se orienteze prin bezna care stăpânea baraca.
– Unde eşti? – şopti din nou. Drept răspuns, Botosul trase din ţigară. Pentru o secundă, Tib îi zări buzele mari.
– De ce vorbeşti aşa încet? Ţi-e frică că se trezesc mocofanii ăştia? Vocea Botosulul părea aproape veselă.
– Dă-mi şi mie o ţigară…
– Da’ de când fumezi tu? – se miră Botosul. Îi dădu o ţigară, pe care Tib o aprinse neîndemânatic.Pufăi din ea de câteva ori, apoi începu să tuşească.
– Ai văzut ce mi-a făcut Calul? – De data aceasta, Botosul vorbi în şoaptă.
– Am văzut.
– Mă, să fiu al dracului, dacă nu-l rup pe ăsta! Botosul găsise prilejul să se plângă cuiva.
– Nu mă crezi? – întrebă, văzând că Tib tace.
– Ba da… Tib simţi că stomacul i se ridică spre gură. Stinse ţigara strivind-o de perete, apoi i-o întinse, cautându-i mâna.
– Ţine, mă duc să mă culc…
– De ce nu mai stai?
– Mi-e rău…Se grăbi să ajungă la pat. Cu fruntea lipită de marginea de fier, icni de câteva ori.Gura i se umplu cu un lichid amar, pe care îl scuipă cu scârbă. Se căţără în pat. „Ce m-o fi apucat să fumez?!”. Îl încercă din nou senzaţia de vomă, dar înghiţi de câteva ori şi stomacul i se linişti. Îşi trase peste cap pătura puturoasă, a carei duhoare i se părea atât de familiară. „Vreau s-o visez pe Ica’’ – îşi spuse, închizând ochii. Somnul întârzia să vină, şi atunci încercă să se auto-sugetioneze : „Mi-e somn… mi-e somn şi o s-o visez pe Ica” Repetă de câteva ori acest cuvinte. O stare de beţie îi cuprinse încet, încet mintea. Apoi, se scufundă într-o beznă vâscoasă dar plăcută. Ultimul său gând coerent fu: „Vreau s-o visez pe Ica…”.
…Turna cu găleata. Stropii de ploaie şuierau printre crengile brazilor, după care se lăţeau ca nişte picături de plumb topit, pe stâncile din jur. Deşi se făcuse demult amiază, domnea un semiîntuneric sinistru. Simţea cum frigul îi cuprinde trupul într-o carapace de gheaţă. Dedesupt, pe fundul unei genuni, curgea un pârâu învolburat. De câte ori privea în jos, simţea că îl cuprinde ameţeala. Îşi făcu palmele căuş, încercând să prindă picăturile fierbinţi de ploaie, dar ca un făcut,.toţi cădeau pe alături. Auzi paşi în spatele său. Întoarse încet capul. Pe un colţ de stâncă stătea Ica. Era îmbrăcată într-o rochie albă, vaporoasă, şi părul îi flutura uşor în bătaia vântului. Cum se făcea că nici el, nici Ica nu erau uzi, deşi ploua atât de tare? Ica stătea nemişcată, privindu-l cu un zâmbet enigmatic în colţul gurii. Era fermecătoare. Vru să-i spună ceva, dar, deodată, începu să alunece vertiginos. Privi cu groază genunea care se deschidea ca o gură flămândă la picioarele sale. Îşi întoarse disperat privirea către Ica. Oare nu observa ce se întâmplă? Întinse braţele spre ea, cerându-i ajutorul. Ica începu să râdă în hohote, râsul ei ciudat. Încercă să strige, dar nu izbuti să scoată nici un sunet. Când ajunse pe marginea hăului, îşi încordă toate puterile. „Ica!”. Căzu vertiginos…
Se trezi buimac. În jur – beznă. Capul şi umărul stâng îl dureau îngrozitor. Pipăi. Degetele simţiră suprafaţa zgrunţiuroasă a pardoselii.
– Care eşti, mă? – auzi glasul gros şi speriat al Botosului. Se dumiri şi începu să râdă de unul singur. „La naiba, am căzut din pat! Puteam să-mi sparg capul…”
– Care ai ţipat, mă? – se auzi din nou Botosul. Se ridică anevoie de jos, pipăindu-şi fruntea. Degetele i se mânjiră de ceva cleios: în cădere, îşi julise fruntea.
– Nu-i nimic, am căzut din pat! – spuse liniştit. Botosul se apropie de paturi.
– Ce-ai visat, mă, de ai strigat aşa?
– Nimic… – minţi.
– Tu eşti, ochelaristule? – îl recunoscu Botosul. Cum dracu’ ai căzut din pat ? Puteai să-ţi rupi gâtul!
– Da, puteam să mi-l rup…Botosul tuşi încurcat, apoi zise, timid:
– Mă, dacă nu ţi-e somn, vino să mai stăm de vorbă…Tib urcă în pat.
– Îmi pare rău, dar zău că mi-e somn!
– Bine, dormi. Botosul se îndepărtă. În sfârşit, o visase pe Ica! Ce-i drept, visul îl costase ceva. 0 visase şi-şi amintise cum arată. Dragostea sa, amorţită de timp, se trezise în urma acestui vis, irupând la fel de patimaşă ca în prima zi. Visul nu fusese deloc plăcut, dar important era faptul că-şi anintise chipul iubitei sale. Se perpeli în aşternut, ars de dorinţă. „Ica ! Cât de frumoasă poate să fie! Oare ce-o fi făcând ? Nu-mi pasă dacă şi-a găsit pe altcineva…Când o să mă întorc acasă, va fi, oricum, a mea”. Îşi imagină întâlnirea sa cu fata. Avea să fie vara, neapărat vara. El avea să coboare din tren, pe acelaşi peron de unde plecase. De undeva, din mulţime va auzi un glas, strigându-l:”Tib! Tib!”El avea să privească uimit în jur. Două palme mici şi fierbinţi aveau să-i acopere ochii „Ghici, cine-i?” – ca atunci când făcuseră cunoştinţă. Suspină adânc: „frumoase gânduri'”. Căzu brusc într-un somn adânc, fără vise.

ŞAPTE

Era o dimineaţă ireal de frumoasă. Lagărul, cu barăcile sale cenuşii, părea acoperit cu o poleială de aur. Chiar şi feţele deţinuţilor arătau altfel decât de obicei. Muştele bâzâiau în aer, pe deasupra formaţiei de deţinuţi. Peste tot plutea o duhoare grea de excremente şi lături intrate în fermentaţie. Calul se învârti de câteva ori în jurul plutonului, numărând în gând. Îşi luase în serios atribuţile de şef: păşea ţanţoş ca un cocoş, privindu-i oarecum de sus pe ceilalţi. Tib zâmbi amuzat, gândindu-se la efectul pe care îl poate avea puterea asupra caracerului unui om. Calul, din molâul de ieri-alaltăieri, se transformase în leu-paraleu. Când dădea câte o comandă, se înroşea de plăcere. Vorbea cu tovarăşii săi de parcă atunci i-ar fi cunoscut pentru prima dată. Din mijlocul formaţiei, Tomberon, rotund ca un pepene, făcea din când în când glume usturătoare la adresa Calului. De fapt, i se adresa lui Grisină, dar bătea şaua ca să priceapă…Calul. Tomberon şi Grisină, aşezaţi alături, semănau izbitor cu cifra 10. Un zece viu. Ceilalţi deţinuţi nu puteau concepe existenţa lui Tomberon fără Grisină – şi vice-versa. Calul număra pentru a patra oară. Probabil că nu era obişnuit să numere în gând, pentru ca se încurca mereu. Cu glas tare n-ar fi îndrăznit să numere, de teama ironiilor celorlalţi.
– Staţi la un loc! – răcni la câţiva deţinuţi care îşi schimbaseră locul. Începu să numere pentru a cincea oară. Transpirase de atâta efort. Când dădu cu ochii de Tib se opri, parcă mirat şi-l privi lung. Păru să-şi amintească de ceva. Scotoci prin buzunare şi dădu la iveală un petec gălbui de hârtie. I-l întinse.
– Ţine, mă…mi-l-a dat sanitarul. Tib citi rândurile strâmbe, scrise cu un creion bont. Chipul i se goli de sânge. „Îmi pare rău că mor şi tu eşti supărat pe mine. Te rog să mă ierţi. Eu te consider prietenul meu. Dacă o să ai timp, să te gândeşti câteodată la mine. Altcineva n-o s-o facă. Liberare grabnică. Deget”. Ieşi precipitat din formaţie.
– Calule.., trebuie să merg până la infirmierie… – spuse, cu voce gâtuită. Dădu să plece, dar Calul îl opri cu un gest. Vorbi cu ochii în pământ :
– Nu te mai duce, că degeaba te duci…a murit azi noapte… Inima lui Tib încetă, parcă, să mai bată. Într-o clipită, prin minte îi trecură toate întâmplările pe care le trăise alături de Deget . „De asta îmi era atât de frică azi-noapte…atunci a murit… am avut o presimţire.” Rămase prostit în faţa celorlalţi. Îşi scoase, cu un gest moale, boneta spălăcită.
– Dumnezeu să-l ierte… – şopti. Deţinuţii îl priveau cu ochii mari. Câţiva, care auziseră spusele Calului, îşi scoaseră şi ei bonetele. Tib simţi un nod în gât. Ar fi vrut să plângă, dar nu putu. Nici nu realiză când sosi Pelicanul. Cineva îl trase în formaţie şi el se supuse automat. Îi venea să urle de durere. Se blestemă pentru felul în care se despărţise de Deget. Pentru prima data în viaţă simţi ce înseamnă să pierzi pe cineva apropiat. Înjură în gând vremea frumoasă, atât de nepotrivită cu starea sa sufletească. Îşi aminti de seara în care îl cunoscuse pe Deget, apoi de devotamentul cu care acesta îl îngrijise când fusese bolnav…”Ce dobitoc, ce prost sunt! Deget mă cheamă ca să se spovedească şi eu fac pe supăratul!” S-ar fi izbit cu capul de pământ, şi-ar fi dat cu pumnii în cap – dacă nu i-ar fi fost ruşine de ceilalţi. Pe drum nimeni nu scoase o vorbă. Vestea morţii lui Deget zburase din gură în gură. Pelicanul se comporta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Părea chiar vesel, cine ştie din ce motiv. Tib lucră ca în transă toată ziua. Remuşcările nu-i dădeau pace. Nu putea crede că Deget murise aşa, deodată. „CE ieftină e viaţa unui om! Nu m-am gândit niciodată, în mod serios că Deget o să moară… şi chiar de m-aş fi gândit, moartea o percepem, o înţelegem cu adevărat, doar când e prezentă lângă noi. De exemplu, ce-ar fi să mă gândesc că a murit lca? Nu simt nimic; şi asta deoarece în subconştient există speranţa că nu-i adevărat, că s-ar putea…Da, da! Aşa a fost şi cu Deget; mi-a spus că o să moară, m-am speriat puţin, dar a existat acest „s-ar putea” s-ar putea să scape, s-ar putea să moară mai târziu… s-ar putea! iată ce ne ţine în viaţă…Speranţa! Dar când speranţa moare, ce mai rămâne? Părerea de rău, remuşcarea – ei, şi?! Părerile de rău trec, remuşcările dispar, şi, uite-aşa, cu «s-ar putea« viaţa trece, cei dragi ne mor, într-o zi vom muri şi noi, şi de fapt…dar totul este o prostie, de când e lumea e la fel. Unii se nasc, alţii mor…Nu, nu trebuie să judec aşa lucrurile… Ăsta e cinism, un cinism murdar. Am auzit de multe ori spunându-se cu laşă resemnare: morţii cu morţii, vii cu vii… Câtă prostie şi cât cinism în aceste vorbe ! Şi de o gâză trebuie să-ţi pară rău când moare, pentru că face parte din viaţa ta, din lumea ta şi mai ales din timpul tău. Dacă, să zicem, peste o sută de ani m-aş trezi singur printre oameni străini, necunoscuţi, oare ce ar mai fi viaţa mea? Viaţa mea – aşa banală şi neştiută cum este – e o părticică din universul uman existent la un moment dat…Dacă acest univers dispare (şi dispare în timp) viaţa mea îşi pierde raţiunea de a fi. Poate mai ales din această cauză oamenii foarte batrâni sunt atât de trişti. Ciudat lucru, când mă gândesc la moartea mea, nu simt nici un fel de teamă, dar oare atunci când voi fi în pragul morţii, când voi şti sigur că nu voi mai vedea niciodată lumina soarelui, cum mă voi simţi? Să ştii că parăseşti pentru totdeauna lumina, frunza, iarba, oamenii – aşa buni sau răi cum sunt – să ştii că laşi toate acestea în urmă, că te aşteaptă (slabă consolare) doar o ipotetică viaţă de apoi… Hait! Am luat-o razna'” Era lac de năduşeală. Aruncă scârbit lopata şi-şi şterse apăsat fruntea. Palma i se înnegri. „Doamne, câtă mizerie! Bietul Deget, măcar de mizerie şi de muncă a scăpat; dar decât aşa mod de a scăpa…” Proptit în coada cazmalei, Botosul îl privea intens cu ochii săi bulbucaţi, ca de broscoi. „Ce are, de mă priveşte aşa?” – se întrebă Tib, intrigat. Văzându-se remarcat, Botosul se apropie agale.
– Ce ai, mă,de eşti aşa încruntat ? – întrebă, ca şi cum ar fi dat „buna ziua”.
– N-am nimic, ce să am?! – Tib n-avea chef de vorbă – mai ales cu Botosul. Culese de pe jos lopata şi se apucă de lucru, dar Botosul îl prinse de braţ.neînţelegând că, de fapt, celălalt voia să scape de el.
– Stai puţin! Tib se opri, enervat.
– Ce mai e? Botosul privi cu luare aminte în jur, şi după ce se convinse că nu e nimeni, îi şopti confidenţial :
– Ai văzut cum se poartă ăsta cu noi?
– Care „ăsta”? – întrebă, fără chef., Tib.
– Calul! Cum l-a pus şef, cum a început sa facă pe nebunul :
– Treaba lui! Tib aruncă câteva lopeţi de pământ, spre ciuda Botosului.
– Stai, mă, ce naiba, te-a lovit hărnicia?! Tib lăsă, resemnat, lopata.
– Bine, vorbeşte, că te ascult!
– Mă, eu zic că trebuie să-l învăţăm minte pe ăsta!
– Cum adică, să-l învăţăm minte?! Tib nu înţelegea unde voia să ajungă Botosul. Acesta se supără:
– Ce naiba, eşti greu de cap?!
– Degeaba te superi – spuse calm Tib – nu înţeleg ce vrei…Vorbeşte pe şleau !
– Daţi-i drumul la treabă, ce staţi ca două momâi – se auzi vocea supărată a Calului
– Botosule, tot îţi rup eu ţie gâtul! Botosul se făcu vânăt :
– Ai auzit?! Face pe nebunul! Când zbiera Labă la el, înjura de mama focului, iar acum…
– Vrei să spui că dacă te-ar fi uns pe tine şef, te-ai fi purtat altfel ? Botosul aruncă furios lopata :
– Eu, mă?- începu să-şi facă cruci mari – asta mi-e crucea ! Cum să strig eu la tovarăşii mei, cum să-i înjur eu, mă?
– Las’ că ştiu eu! -îl aţâţă Tib.
– Ştii pe dracu’! – scrâşni Botosul. Hai,mă, să-l învăţăm minte!
– Cum?
– La noapte îi punem patura în cap şi batem în el ca-n hoţii de cai ! Tib chicoti.
– De ce?
– Cum de ce?! – întrebă prostit Botosul – îti baţi joc de mine?
– Deloc. Numai că mie Calul nu mi-a făcut absolut nimic !
– „Nu mi-a făcut nimic” – îl maimuţări Botosul, atât de caraghios încât Tib începu să râdă în hohote.Când se potoli, puse o mână pe umărul Botosului :
– Uite ce e, omule: o fi Calul un ticălos, dar eu nu pot să uit că, odată, m-ai lovit fără să ai vreun motiv! Aşa că, ce mi-e Calul – ce-mi eşti tu! Botosul se dezumflă:
– Bine, dar erai pufan atunci! Şi eu am mâncat bătaie de pomană când am venit aici…
– Aha! Şi tu ai vrut să respecţi tradiţia!
– Da – răspunse repede Botosul, neînţelegând.
– Ei bine, eu nu sunt de aceeaşi părere, aşa că nu mă interesează ce ai tu de împărţit cu Calul. Botosul îşi lua lopata de jos.
– Deci, nu vrei?
– Nu!
-Şi o să-i spui Calului ce am vorbit?
– A! Despre asta – am şi uitat că am vorbit! Nici o grijă! Botosul plecă supărat.
*
Calul strigă adunarea. La apus, cerul semăna cu o mare însângerată. Majoritatea deţinuţilor era numai în chiloţi. Trupurile arse de soare păreau unse cu grăsime.
– Îmbrăcaţi-vă, pelicanilor, că nu sunteţi la plajă! – spuse ofiţerul privindu-i critic. V-aţi învăţat de capul vostru! Mâine-poimâine o să staţi în p… goală în faţa mea! Deţinuţii îşi traseră în grabă boarfele. Îmbrăcaţi, arătau şi mai murdari. Calul se învârtea aiurea în jurul Pelicanului, aruncând priviri ucigaşe spre ceilalţi.
– Tu ce te învârţi ca o oaie capie ?! – îl apostrofă ofiţerul. Calul înţepeni. Trupa începu să râdă. Obrazul Calului se făcu stacojiu. Îl privi cu reproş pe ofiţer. Ochii săi parcă spuneau :”Cum vrei să am autoritate în faţa lor, dacă-ţi baţi joc de mine ?’’
– Gura! – răcni Pelicanul – nu sunteţi decât nişte dobitoci! Culcat! Deţinuţii se culcară parcă cu plăcere. Pe aşa o vreme, le convenea să se tăvălească.
– Drepţi! Mai râdeţi? Nu se auzi nici un răspuns. Ofiţerul se întoarse spre vlăjgan:
– Dacă nu eşti în stare să-i ţii în mână, o să treci înapoi la lopată! Hai, să te văd, comandă !
– Drepţi! – urlă Calul – Culcat!
– Cin’ ţi-a spus, tâmpitule, să-i culci?! Calul rămase dezorientat. Privi tâmp spre ofiţer.
– Drepţi – strigă Pelicanul -Dobitocule, încolonează-i şi comandă înainte-marş! Remarcile Pelicanului ştirbiră serios autoritatea Calului. Pe drum, la fiecare comandă a sa, izbucneau chicoteli. De furie, Calul se învineţise. Fără ca ofiţerul să-l vadă – acesta mergea în faţă – dădu cu sete câţiva ghionţi în gloată. Spinările bubuiră ca nişte tobe. Din întâmplare – sau poate intenţionat – îl nimeri şi pe Botosul.
– De ce mă-ta dai, gogomanule?! Cuvântul „gogoman” îl deranjă foarte mult pe vlăjgan, aşa că Botosul se alese cu un pumn după cap.
– Auu! ’Tu-ţi mă-ta! – gemu el. Calul se pregăti să-l pocnească din nou, dar se întoarse Pelicanul:
– Mai repede, pelicanilor, că ne-apucă noaptea ! Calul se îndepărtă. Botosul continuă să-l înjure în surdină.
În faţa Cancelariei, Tib observă câţiva deţinuţi, care stăteau cu mâinile în buzunare, discutând aprins. Ajuns la baracă, Tib nu intră, ci ocoli spre infirmierie. Uşa era deschisă. Intră. Un miros înţepător de dezinfectant îi izbi nările. Cercetă din priviri încaperea: paturile erau goale. Când dădu să iasă, se lovi de un necunoscut, care-l luă la întrebări:
– Ce cauţi aici?
– Nimic…aveam un prieten…
– Ce prieten? – se încruntă celalalt.
– Cel…cel care a murit de piept…
– Pă, dacă a murit, de ce-l mai cauţi?!
– Ai dreptate, scuză-mă…Îl dădu uşurel la o parte şi plecă.
– Hei, stai o clipă! Ce voiai să ştii despre el?
– Voiam… să ştiu unde e îngropat. Sanitarul zâmbi strâmb:
– Oricum nu ţi-ar folosi la nimic! L-am îngropat după gard – spuse, după o ezitare.
– I-aţi pus barem o cruce?Sanitarul se supără:
– I-am pus pe dracu’ ! Comandantul a ordonat să nu rămână nici o urmă!
– Comandantul… – murmură Tib – Bine, mulţumesc.
„Comandantul… a dat ordin…ordin! Mereu ordin! Bietul Deget…cum l-o fi chemat, de fapt?’’ Abia acum realiza că nici nu ştie cum se numeşte prietenul său. „Am stat atâta timp împreună, şi nici nu ştiu cum îl cheamă, măcar…Acum, la ce mi-ar folosi? Dacă i-aş afla numele adevărat, tot nu mi-ar folosi la nimic. Când spun „Deget” parcă îl văd aievea…prima seară, când mi-a dat să beau frecţle…Bea, nu fi prost! Nu s-a purtat niciodată urât cu mine, mai degrabă eu îl supăram… A greşit în viaţă, dar măcar era sincer şi avea suflet bun….Câţi dintre oameni îşi recunosc greşelile, fără să le ceară cineva? Am pierdut un prieten, singurul meu prieten, şi nici o cruce nu-i pot pune la creştet…” Începu să-l doară capul şi înghiţi noduri, dar nu putu să plângă. Îşi înfipse unghiile în podul palmei până simţi că sângerează. Gura i se facuse cleioasă şi amară. Scuipă apăsat, de mai multe ori. Auzi un fluierat uşurel şi privi în urmă. Necunoscutul de mai înainte se apropie în fugă. Era un ins bondoc şi uscat ca o stafidă.
– Uite ce e – îi spuse, oarecum ruşinat – nu vreau să crezi că sunt lipsit de suflet, dar nici nu vreau să am de-a face cu comandantul…dacă vrei să ştii unde e îngropat prietenul tău, să ştii că e la cinci paşi de la cel de-al treilea par al gardului exterior, din dreptul corpului de gardă, numărând dinspre fluviu…Am ţinut minte locul fără să vreau… Poate vreodată…cine ştie?! Bondocul nu mai sfârşi fraza; se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă, fără ca Tib să mai apuce să-i mulţumească.
Pe platou, plutonul său se încolonase pentru masă. Calul urla ca turbat: voia să-i ducă în pas de defilare. Deţinuţii nu păstrau cadenţa, ceea ce-l determina să-i întoarcă mereu. Flămânzi, aceştia încercau să-i fie pe plac.
– Tu unde umbli? – îl admonestă pe Tib.
– Am fost până la infirmierie.
– Ce infirmierie?! Treci în formaţie şi nu mai umbla cu prostii! Sau vrei să te pocnesc şi pe tine?! Era atât de trist, că nici nu sesiză furia Calului. Acesta îşi reluă comenzile. După ce fură întorşi de încă patru ori, deţinuţii reuşiră să bată un pas de defilare mulţumitor. Satisfăcut, Calul comandă:
– Tonul la cântec! Un cor de strigăte şi înjurături îi răspunse aproape instantaneu.
– Bine, fără cântec! -conveni el. Înainte-marş! Pelicanul era de serviciu pe cantină. Toate cadrele – excepţie făcând comandantul şi adjuntctul său – făceau acest lucru. Când văzu în ce ordine intră plutonul său la masă, Pelicanul rânji satisfăcut:
– Bravo, Calule, văd ca începi să te descurci! Bagă frica în ei, mama lor de pelicani… Calul înflori de plăcere. La masă, Tib nimeri alături de seminarist.
– Mâine mă liberez – spuse.acesta deodată, pe un ton neutru. Tib rămase cu îmbucătura în gât. Înghiţi cu greu.
– Gata, ai scăpat? – întrebă cu invidie. Seminaristul îl scrută atent. Tib se înroşi.
– Scuză-mă, mi-am pierdut capul… pentru o clipă, am fost invidios. Deci ai scăpat?
– Am scăpat…
– Nu prea pari să te bucuri.
– Cum poţi să spui aşa o prostie?! Sigur că mă bucur, dar nu vreau să arăt; mi-e jenă de ceilalţi…
– De ce să te jenezi, tu ţi-ai luat porţia de suferinţă. Şi nici n-ai făcut ceva ca să o meriţi!
– Aşa e… Tib încetă să mai mănânce. Nici celălalt nu prea mânca.
– O să povesteşti ce se întâmplă aici, nu? Seminaristul tresări, surprins:
– Cui să-i povestesc?! Tib înălţă din umeri.
– Oricui! – vorbi pătimaş – să vină cineva să vadă în ce condiţii se trăieşte aici…să vadă cum se moare aici! Seminaristul plecă privirea:
– Crezi că m-ar asculta cineva?
– De ce să nu te asculte? Tu nu ţi-ai dat seama că ce se întâmplă aici e ilegal?
– Ba da, sigur că mi-am dat seama…
– Atunci? Sau nu-ţi mai pasă, aşa e?Seminaristul nu răspunse. Continua să-şi ţină privirea în pământ.
– Aşa e? – insistă Tib – nu-ţi mai pasă!
– Nu e aşa! Ce vrei, de fapt, de la mine? – se înfurie seminaristul. Tib îl privi uimit.
– Nimic – rosti după câteva clipe – acum înţeleg de ce există astfel de lucruri… Se îndepărtă fără să îl privească.
– Prietene … – încercă să-l oprească seiminaristul
– Nu sunt prietenul tău… şi mă bucur pentru asta. Afară, Tib trase adânc aer în piept, fără să-i pese de duhoarea din jur. „Îmi vine să urlu de ciudă! Să nu-ţi pese de ceilalţi deloc, chiar deloc! Să te mulţumeşti că ai scăpat tu, şi să pleci ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat ! Să mai fii, pe deasupra, condamnat că ţi-ai apărat nişte principii ! Sunt lămurit! Nu mă mai miră nimic!” Se înfierbântase. Când toată trupa ieşi de la masă şi se încolonă, Tib obsevă că seminaristul îl fură cu privirea. Îi aruncă o privire dispreţuitoare. „După doi ani de umilinţe…Să pleci acasă liniştit, de parcă ai fi fost în vacanţă…Nu, nu trebuie să mă mai gândesc, nici nu pot să mai gândesc, simt că îmi crapă capul.”
– Înainte-marş! – auzi vocea Calului. Cineva se izbi în Tib, şi el se poticni, ieşind din formaţie.
– Ce ai, mă, unde ţi-e gândul? – ss stropşi Calul.
– Mai du-te… încolo! – răspunse Tib supărat.
– Vezi că te pocnesc! – îl ameninţă Calul, încruntat.
– Nu te-aş sfătui – spuse liniştit Tib. Calul ezită o clipă, apoi îşi văzu de comenzi. Îi plăcea grozav să comande, sub masca de severitate se ascundea o bucurie de copil.
– Lasă Calule, lasă! – se auzi o voce pe care Tib o recunoscu a fi a Botosului. Odată intrată în baracă, trupa începu să facă un vacarm cumplit. Glasul Calului abia se desluşea. Văzând că nu-i poate linişti, Calul apelă la ghionturi. Tib primi şi el unul, pe neaşteptate, deşi nici nu deschisese gura. Se întoarse să-i răspundă Calului dar acesta era deja în capătul opus. Curând, vacarmul se potoli. Calul transpirase rău. Răcni răguşit:
– Planton în noaptea asta…Tomberon! Acesta se ivi dintre paturi, mic şi gras, cu faţa roşie şi transpirată. Mustaţa i se zbârlise iar ochii, înfundaţi în grăsime, aveau o căutătură ce se voia rea, dar nu reuşea să fie decât tâmpă.
– De ce, Calule, tocmai eu, ne alegi pe sprânceană?
– Aşa vreau eu! Ce crezi că nu te-am văzut cum te hlizeai?! Toată ziua te-ai hlizit, şi tu şi Grisină!
– Ce ţi-a căşunat pe mine, mă? – se auzi vocea Grisinei
– Şi ce dacă mă hlizeam, ce, nu-mi dai tu voie?! Tomberon îşi pusese mâinile în şolduri. Semăna cu o oală pântecosă.
– Faci planton şi gata! Nu discut!…
– Faci… faci ceva în pantaloni! Găligan prost ce eşti! Calul îşi ieşi din fire. Începu să tremure şi să urle ca lovit de streche.
– Măăă! Tot omor eu unul! În faţa lui Labă nici nu suflaţi, făceaţi pe voi când striga, şi acuma… Da’ ce, mă, eu sunt mai prost decât Labă?! Zi, Tomberon, sunt mai prost, ‘tu-ţi dinaintea mă-tii!
– Vezi c-ai ghicit?! – făcu, ironic, acesta. Ieşi şi Grisină dintre paturi dar, precaut, se aşeză în spatele grăsanului. Calul începu să-şi frece palmele mari. Se răsuci pe călcâie şi spuse încă o dată:
– Faci planton, Tomberon! Deţinuţii începură să râdă. Calul ieşi, lăsându-i pe cei doi la mijlocul intervalului. Trupa începu să scandeze : „Faci planton/ Tomberon !”
– Mama voastră! – înjură Tomberon şi se băgă între paturi.
… Întunericul se lăse de mult timp. În baracă era zăpuşeală. Tib nu putea să adoarmă. Stătea cu ochii deschişi în întunericul de smoală, şi-n acest timp, crâmpeie de gânduri şi de imagini îi treceau prin minte, dispărând imediat. Deodată, se auziră paşi călcând uşor şi la interval de câteva secunde – şoapte. Tib îşi încordă auzul, dar nu reuşi să înţeleagă ce se vorbea. Rămase nemişcat. Câteva minute nu se mai auzi decât un sforăit enervant. Apoi, se auzi zgomotul unei căzături. Urmă un muget speriat şi nişte icnituri înfundate. ”Ce naiba se întâmplă?”. Se auziră bufnituri. Icnetele se transformară în gemete disperate. „Calul! – îşi dădu seama – îl bat pe Calul !Unul e Tomberon, dar celălalt sau ceilalţi?” Bufniturile continuară într-un ritm îndrăcit.
– Mă omoară! – se auzi un răcnet disperat. Paturi începură să scârţâie. Câteva glasuri întrebară, buimace, ce se întâmplă.
– Mă omoară! – se auzi un nou răcnet, repede înăbuşit, de parcă cineva îl strângea de gât pe cel care îl scosese. Tib decise că trebuie să intervină. Sări din pat şi strigă cu glas răsunător:
– Cine-i acolo, ce se întâmplă?! Bufniturile încetară. Tot mai multe voci somnoroase se auziră.Tib ieşi pe interval.
– Cine-i acolo? – repetă.
– Ce ai, mă, nu ţi-e bine? – se auzi o voce şoptită.
– Nu, nu mi-e bine! – spuse Tib, tare. Cineva îl îmbrânci. Luat pe neaşteptate, căzu. Se auziră paşi grăbiţi trecând pe lângă capul său. Se ridică, încercând să afle unde e Calul. Se orientă după gemetele înfundate care se auzeau. Strecurându-se între paturi, se împiedică de un trup. Se aplecă, pipăind cu mâinile.
-Tu eşti, Calule? Îi răspunse un „Au” înfundat. Îi căută faţa, dar nu descoperi decât asprimea păturii. 0 trase deoparte. Respiraţia Calului se auzi, şuierătoare.
– Calule, eşti teafăr?
– M-au… m-au… – gemu Calul.
– Te-au bătut cu nădejde, aşa-i? Tib încercă să-l ridice, dar nu reuşi. Calul era greu şi lipsit de vlagă.
– Hai, încearcă să te ridici!
– Nu pot…vezi…chibriturile… – gemu din nou Calul.
– Care chibrituri? Tib începu să-i pipăie buzunarele. În buzunarul de la piept al tunicii descoperi o cutie cu chibrituri. Îl lăsă şi orbecăi până la locul unde ar fi trebuit să fie un felinar. Aprinse un chibrit: felinarul era ceva mai în faţă. Îl aprinse şi se apropie cu el în mână. Deţinuţii se liniştiseră. Nu se mai auzea nici sforăitul de mai înainte. La lumina felinarului descoperi faţa însângerată a Calului. Un ochi i se învineţise şi se umflase cumplit. Sângele provenea de la arcadă. De când era şef, Calul dormea în capătul barăcii, unde erau mai multe paturi libere. Tib îl trase cu greutate pe cel mai apropiat pat şi-i descheie tunica. La fiecare mişcare, Calul gemea sfâşietor. Cu un capăt de cerşaf îi şterse sângele de pe faţă, apoi aduse bidonul cu apă de băut şi-i spălă faţa. Calul deschise mare ochiul sănătos.
– Te simţi mai bine? Cine erau?
– Nu ştiu, mi-au pus pătura în cap…Tomberon unde e?
– Nu ştiu, o fi dormind. Tib nu voia să se amestece în disputa lor. Şi apoi, nici nu văzuse pe nimeni. Calul începu să plângă:
– De ce, mă, de ce?…Ce dacă sunt ajutorul Pelicanulul… nu mai vreau să muncesc… vreau s-o duc şi eu mai bine…Dacă m-ar asculta, nu i-aş atinge nici măcar cu o floare…De ce m-au luat din somn?! O… o să le rup oasele! Plânsul îl împiedică să mai vorbească. Tib se simţi stânjenit văzându-l pe găliganul acela, atât de puternic, plângând ca un copil. Calul se opri brusc din plâns:
– Mă, şi tu ai oftică pe mine?
– Ce să am?
– Îmi porţi pică?
– Nu, nu-ţi port pică! Oricum, trebuia să te porţi mai frumos cu ei…
– Cu care ei? Calul deveni bănuitor, uitând de durere.
– Cu ei, cu toţi în general. Calul izbucni iarăşi în plâns.
– De ce, mă, de ce?Labă se purta mai urât!
– Nu mai plânge, încearcă să dormi – Tib începu să se plictisească de văicăreala celuilalt – uite, îţi las bidonul lângă pat, poate-ţi va fi sete. Luă felinarul şi-l lăsă în plata Domnului. Agăţă felinarul la loc şi-l stinse, apoi îşi căută, orbecăind, patul. Din greşeală, se urcă într-unul străin. Cel care-l ocupa bolborosi prin somn. Coborî şi mai căută o vreme, fără succes. Îşi aminti că are chibriturile Calului în buzunar. Aprinse un băţ şi scrută încăperea. Îşi găsi, într-un sfârşit, patul şi se căţară, obosit. „Tomberon şi Botosul au fost… Pe undeva, cred că a meritat ce a păţit! Vrea să o ducă mai bine, de acord, dar nu pe spinarea celorlalţi… în sfârşit, ce-mi pasă mie…când mâncam eu bătaie, nimeni nu intervenea pentru mine…”. Închise ochii. „Şi de ce să nu te amesteci? – îi răspunse un gând – eşti om, trebuie să-ţi pese! Nu trebuie să te lase indiferent suferinţa celorlalţi. O! Ce vorbe mari – se autoironiză – dacă m-ar auzi cineva, ar râde şi cu unghiile…” Îl cuprinse o moleşeală plăcută. Adormi pe nesimţite.
Eczemele apăreau mai întâi de mărimea unui buricului unui deget. De regulă, apăreau în regiunea organelor genitale sau după gât, şi provocau nişte mâncărimi cumplite. Pe măsură ce bolnavul se scărpina, eczemele îşi măreau dimensiunile şi începeau să supureze. Din ce în ce mai mulţi deţinuţi căpătară boala. Alarmată, conducerea lagărului căută un leac. Fu adusă o alifie puturoasă, care provoca nişte usturimi insuportabile, fapt pentru care deţinuţii evitau să o folosească. După o săptămână boala se răspândise în tot lagărul, foarte puţini deţinuţi rămânând necontaminaţi. Peste tot mirosea a dezinfectant. Acesta era prezent şi-n cantină şi-n barăci – chiar şi mâncarea avea gust a dezinfectant.
Sanitarul lagărului umbla cu bastonul de cauciuc în mână printre deţinuţi, obligându-i să folosească alifia. Săptămânal aveau loc controale. Pe platoul din faţa fiecărei barăci deţinuţii aşteptau în pielea goală. Nu se puteau abţine şi se scărpinau până dădea sângele. Plutonierul-sanitar, cu bastonul în mână şi cu câteva ajutoare după el, umbla printre deţinuţi, urmărind evoluţia bolii. Din când în când mai lovea pe câte unul, care nu-şi unsese destul de bine pielea bolnavă. Din plutonul Pelicanului doar Calul, Tib şi alţi vreo trei deţinuţi nu se pricopsiseră cu eczeme. Tib privea scârbit trupul din faţa sa: boala cuprinsese toata partea dorsală a nenorocitului. Deţinutul îşi lovea dosul cu palmele, încercând să atenueze usturimea provocată de alifie. Palmele i se pătaseră de amestecul de alifie şi supuraţie. Acest lucru nu-l împiedica să-şi şteargă, în răstimpuri, fruntea de transpiraţie cu palma murdară. Plutonierul-sanitar dădu „pentru inspecţie”. Felul în care deţinuţii băteau pas de defilare – goi-puşcă cum erau -reprezenta un spectacol inedit.
– Cum dracu’ v-aţi îmbolnăvit toţi, mama voastră de tâmpiţi?! – întrebă cu năduf sanitarul. „Cum ne-am îmbolnăvit? – îi răspunse, în gând.Tib – îţi spun eu cum ne-am îmbolnăvit! Din cauza nepasării voastre: ne spălăm în acelaşi butoi, plin cu apă adusă direct din fluviu, fără a mai fi dezinfectată în vreun fel; apa pe care o bem, toţi din acelaşi bidon, e la fel cu cea din butoaie – numai că este scoasă mai de la fund; lenjeria nu se schimbă cu lunile – de haine să nu mai vorbim… Cine vrea, poate, totuşi, să-şi le spele. Baia săptămânală numai baie nu se poate numi, mâncarea… ce să mai spun! ca să nu mai vorbim de latrinele care ne otrăvesc respiraţia. .. şi tu întrebi cum ne-am îmbolnăvit?!”. Ar fi rostit aceste cuvinte cu voce tare, nu-i era frică, dar ştia că ar fi fost inutil, şi s-ar fi ales, în mod gratuit, cu o corecţie corporală. Scuipă, scârbit de toţi şi toate.
– Da’ tu cum de-ai scăpat până acum? – se minună sanitarul, privindu-l cu atenţie pe Tib.
– Norocul… – răspunse nepăsător. În urma sanitarului venea Pelicanul, cu coatele strâns lipite pe lângă trup, de parcă i-ar fi fost frică să se atingă de deţinuţi. De fapt, chiar îi era frică.
– Mda – conchise sanitarul – nu arată mai bine decât cei de la alte plutoane! Domnule locotenent – se adresă Pelicanului – vă rog să aveţi grijă să folosească alifia pe care le-am dat-o! Altceva mai bun, nu am ce să le dau. Pelicanul respiră uşurat când se văzu afară dintre şirurile de deţinuţi. „Pariez că acum nu te-ai atinge de nimeni, oricât te-ar supăra” – râse Tib în sinea sa.
-Ce ziceţi, e grav, domnule plutonier – întrebă îngrijorat Pelicanul. Plutonierul îşi scărpină ceafa:
– Ştiu şi eu?! Prea grav nu e, dar nici nu putem să stăm cu mânile în sân! Vă daţi seama?! – exclamă el – ne-am putea îmbolnăvi şi noi! Pelicanul se foi de parcă l-ar fi mâncat pielea:
– Brrr! Nu mi-aş dori să am aşa ceva!
– Parcă cine şi-ar dori? – zâmbi strâmb plutonierul – Îmbrăcaţi-vă – se adresă deţinuţilor – Să ştiţi că dacă nu folosiţi alifia, rămâneţi fară p… , şi atunci degeaba mai trăiţi!
După plecarea sanitarului, deţinuţii se îmbrăcară, sâsâind ca nişte gânsaci, din cauza usturimii provocate de alifie. În câmp, aruncară hainele, rămânând numai în chiloţii murdari, de culoare indecisă. Păreau nişte sălbatici care săvârşeau un dans ritual – după cum ţopăiau. Când alifia începea să-şi piardă efectul, usturimea se amesteca cu o mâncarime cumplită, dându-le o senzaţie insuportabilă. Ar fi aruncat şi chiloţii de pe ei, dacă nu le-ar fi fost frică de Pelican. Acesta urmărea de la distanţă activitatea deţinuţilor, lăsând pe Calul să se ocupe de ei. De când mâncase bătaie, Calul nu mai răcnea, în schimb, raporta ofiţerului cel mai neînsemnat gest de indisciplină. Faţă de Tib manifesta o oarecare recunoştinţă. De câteva ori încercase să-i dea o normă mai mică, dar Tib refuzase. Nu voia să pară privilegiat. Dacă ar fi vrut asta, ar fi acceptat propunerea Pelicanului. Şi apoi, dacă s-ar fi aflat, deţinuţii ar fi avut un motiv să-l duşmănească. Ei erau uniţi numai în privinţa împărţirii egale a greutăţilor şi umilinţelor. în rest – fiecare pentru el. Tib îşi dăduse de mult seama că dacă ei toţi ar fi fost uniţi, altfel ar fi decurs lucrurile. De exemplu, norma: Pelicanul nu urmărea niciodată cum era măsurată. Avusese încredere în Labă, acum avea în Calul. Ar fi fost suficient ca acesta să măsoare cu doi paşi mai puţin, nu s-ar fi observat, şi deţinuţilor le-ar fi venit mai uşor. Dar acestora părea să nu le pese cât de mare era norma. Dacă Pelicanul spunea zece metri – zece metri săpau. Dacă spunea mai mult – aşijderea. Munca forţată se transforma, paradoxal, în râvnă. Fiecare zorea să-şi termine cât mai repede norma de parcă la capătul unei zile de muncă l-ar fi aşteptat cine-ştie-ce recompensă. De câteva zile reîncepuseră să sape şanţuri. Pe o suprafaţă de câteva hectare pământul nisipos şi sterp era brăzdat în toate direcţiile. Ciudat era faptul că deţinuţiii nu văzuseră niciodată vreun specialist în asemenea gen de lucrări. Dimineaţa, .Pelicanul scotea un soi de hartă din buzunar, şi după ce urmărea cu atenţie cele desenate acolo, îi spunea Calului în ce direcţie să se sape. Dacă ce făceau deţinuţii era bine sau nu, nu ştia, probabil, nici el. Şi poate că nici nu-i păsa.
Când şanţul îi ajunse până la brâu, Tib ştiu că săpase un metru adâncime. Lăsă cazmaua pe mal şi se aşeză suflând obosit. Ceva mai în faţă săpau împreună Botosul, Tomberon şi Grisină. Din noaptea aceea de pomină, Botosul nu se mai lega de Calul. Dar faptul că cei trei erau nedespărţiţi, ar fi trebuit să-i dea de gândit acestuia. Acum, Tib era convins că cei trei îl bătuseră pe Calul: Nu mai vorbeau cu el şi adeseori îi surprindea privindu-l cu ură. În rest – nimic. Botosul avea o eczemă care i se întinsese pe tot gâtul ca o uriaşă pată roşiatică. Din cauza aceasta, Pelicanul îi interzisese să mai împartă mâncarea, lucru dureros pentru el, deoarece totdeauna reuşea să-şi oprească o porţie, două. Acum Calul se ocupa de această operaţie, aşa cum făcuse cu câtva timp în urmă Labă. Spre deosebire de acesta, Calul era cinstit, nu-şi oprea decât porţia care i se cuvenea, deşi nimeni nu l-ar fi putut împiedica să-şi oprească mai mult, şi nici nu făcea glume proaste pe seama deţinuţilor. Tomberon îşi scărpina mai tot timpul dosul mare şi flasc. Când mâncărimea devenea intensă, începea să pufnească ca un mistreţ. Din când în când, scotea o serie de exclamaţiii :”Iha! Iha!” Tib îşi scoase bocancii şi-şi lipi cu voluptate tălpile crăpate şi încinse de pământul umed şi răcoros. Respiră adânc şi se culcă pe spate, cu picioarele în şanţ. Rămase cu ochii aţintiţi în imensitatea azurie a cerului. „Ce ar fi să pot zbura?! Să mă înalţ dintr-o dată sus, sus de tot, şi de acolo să le dau cu tifla tuturor! Ce figură ar face Pelicanul! m -aş lăsa apoi jos şi l-aş scuipa în creştet, sau l-aş apuca de guler şi l-aş trage în sus…Nu, mai bine l-aş ridica la câţiva metri de sol! Cred că s-ar scăpa pe el!” Începu să râdă de unul singur, imaginându-şi scena. Brusc, se făcu întuneric. De fapt, cineva îl călca pe faţa. Împinse cu putere piciorul care îl sufoca, şi îşi eliberă faţa. Se ridică, speriat şi furios, neînţelegând ce se întâmplă. În picioare, lângă el, Pelicanul. Tib îşi şterse faţa şi scuipă. Pâmântul de pe talpa cizmei ofiţerului îi intrase şi în gură. ÎI privi urât, fără frică. Pelicanul rânjea, subţiindu-şi buzele.
-Ce făceai? – întrebă, suav.
– De ce aţi făcut asta? – întrebă la rândul său Tib, tremurând de furie.
– A! – spuse cu prefăcută părere de rău Pelicanul – lartă-mă! Mergeam, aşa, privind în sus şi te-am călcat fără să vreau… Te doare? Tib scuipă din nou, după care işi şterse apăsat gura cu dosul palmei.
– Vă bate-ţi joc de mine!
– Eu?!
– De ce credeţi că aveţi drept de viaţă şi de moarte asupra noastră? Pelicanul rânji cu răutate.
– Ne bate-ţi, ne călcaţi în picioare, ne înjuraţi.. .de parcă n-am fi şi noi oameni…
– Cum?! – strigă Pelicanul – voi sunteţi oameni?!Tu eşti om!? – părea sincer mirat. Ochelaristule, eşti nebun! Tu om?! Nu vezi cum arăţi?Tib nu-şi putu reţine o strâmbătură de dezgust:
– Important e cum arăt pe dinăuntru, nu pe dinafară…- rosti încet. Pelicanul îl privi serios, cu o grimasă de ură în colţul gurii:
-Pelicanule, nu fi obraznic! Rânji din nou:
– Tu, om, nenorocitule? Ştii cât valorează viaţa ta pentru mine? Cât cea a unei muşte! Nu sunteţi decât nişte animale murdare şi buboase.. .Uită-te la ăsta! – exclamă patetic, arâtându-l pe Tomberon, care se scărpina de zor – poţi să spui că ăsta e un om?! Îmi pare sincer rău pentru tine, pelicanule, nu pari să fii prost! Aşează-te! Tib se aşeză. Ofiţerul făcu la fel.
– Uite ce, pelicanule, sunt bine dispus şi vreau să-ţi lămuresc un lucru… Tib încercă să ghicească dacă ofiţerul avea de gând să-l bată. Dar Pelicanul era calm, aproape vesel.
– Tu eşti un deţinut, aşa e? – întrebă, zâmbind.
– Da… murmură Tib.
– Aşaaa! Deci, tu eşti un deţinut şi eu sunt un ofiţer, da? Tib încuviinţă. Buun! Tu, ca deţinut eşti obligat să execuţi tot ce-ţi ordon eu,da? Dacă eu îţi spun „fă aia”, tu trebuie să faci… Nu faci?! Atunci eu am dreptul să te pedepsesc. Eşti de acord?
– Da, dar nu văd…
– Ai răbdare! Deci, în concluzie, tu faci ceea ce vreau eu, nu ce vrei tu, da?
– Da!
– Şi atunci – râse tare Pelicanul – cum, mă-ta, poţi tu să spui că eşti om?! Oare nu la fel se poartă dresorul cu câinele lui, nu la fel procedează ţăranul cu vaca sa? Un om face orbeşte ceea ce nu-i convine?
– Bine – se revoltă Tib – dar eu, spre deosebire de câinele dresorului şi vaca ţăranului, gândesc! Pelicanul râse batjocoritor:
– Fugi de aici, că eşti prost! Şi ce dacă gândeşti?! Poate că şi câinele şi vaca gândesc, dar asta nu înseamnă că sunt oameni! 0m se poate numi cel ce face numai ceea ce îi convine, când vrea şi cum vrea! Tib ar fi vrut să spună că şi el, Pelicanul ar fi vrut să plece de aici dar nu putea. Se abţinu, vrând să vadă unde avea să ajungă ofiţerul.
– Şi fiarele pădurii fac ceea ce vreau şi…
– Unde vrei să ajungi? -se încruntă ofiţerul.
– De fapt, vreau să spun – rosti îndrăzneţ Tib – că raţionanentul dumneavoastră nu stă în picioare!
– Adică?
– Eu mă aflu aici pentru că am greşit faţă de societate. Fie vorba între noi, eu personal nu cred lucrul acesta, dar asta contează mai puţin…Pentru că am greşit, societatea m-a privat, pentru o perioadă de timp, de libertate; spuneţi că sunt la discreţia dumneavoastră.. . da, sunt dar asta din cauză că abuzaţi de poziţia în care vă aflaţi. Societatea m-a trimis aici pentru a-mi repara greşeala, pentru a mă feri să mai fac altele, nu pentru a mă distruge! Dacă toţi oamenii ar respecta legile după care se guvernează societatea, umilinţele, bătaile – abuzurile – în general – n-ar exista!
– Eşti naiv, prost de naiv, pelicanule! – rosti ofiţerul cu dispreţ. Visezi cai verzi pe pereţi! Îmi tot dai mie, aicea, cu societatea în sus, cu societatea în jos, cu omenia… cu dracu’, cu tac-su’, şi eu aş putea să te strâng de gât, până ai crăpa!Cine mi-ar cere socoteală? A crăpat un deţinut?- Nu-i nimic, sunt zece care să-i ia locul! Aş putea să te omor când vreau, te rog să mă crezi!
– Legea nu vă permite – se încăpăţână Tib
– Care lege, dobitocule? – se enervă ofiţerul – Tu nu înţelegi că în câmpul acesta pustiu, legea sunt eu?! Nu înţelegi?
– Înţeleg…dar nu pot să cred…
– Ce nu poţi să crezi?
– Că puteţi judeca aşa…Pelicanul se ridică în picioare:
– Înseamnă că nu te-am convins…Şi eu, care te credeam băiat deştept! De fapt, eşti un prost…un dobitoc prost! Unde dracu’ ai crescut pe Lună?!!
– S-ar putea… spuse gânditor Tib – s-ar putea să fi crescut pe Lună şi să fi crezut că sunt pe Pământ… Ofiţerul îl privi bănuitor, crezând că deţinutul îşi bate joc de el. Se convinse că nu e aşa şi spuse:
– Ar fi bine să cobori cu picioarele pe pământ, pelicanule! N-aş vrea să te sperii, dar să ştii că ar fi destul ca să-ţi pun gând rău şi te-ai convinge singur că am dreptate! Ţine minte: cât eşti aici, cu mine, nu eşti om.. .Oricum, pe tine nu te-aş omorî…eşti mai periculos decât ceilalţi, pe tine te-aş aduce în situaţia de a-ţi dori singur moartea, ceea ce e mult mai rafinat! „E nebun!- gândi Tib – dacă şi ceilalţi gândesc la fel, e grav, foarte grav!”
– Voi reflecta la spusele dunmeavoastră, domnule locotenent… – rosti cu voce gâtuită.
– Ar fi bine, pelicanule, ar fi bine! Şi ai grijă, să nu mă aduci în situaţia de a te face să-ţi doreşti singur moartea! Crede-mă, ar fi un fleac pentru mine s-o fac… Şi acum, gata cu filozofia, apucă-te de treabă, că n-o să-ţi termini norma şi o să fiu obligat să te pedepsesc! Apăsă pe cuvântul „obligat”. Tib îşi luă cazmaua.
– Orice s-ar întâmpla, să ştiţi că mă simt măgulit că mi-aţi făcut cinstea de a conversa cu mine! Rosti aceste cuvinte cu ironie, dar Pelicanul nu sesiză. Îşi dădu cascheta pe ceafă şi se îndepărtă, fluierând uşurel. Tib începu să sape cu obidă. Îi răsunau în minte vorbele ofiţerului:” A crăpat un deţinut?! Nu-i nimic, sunt zece care să-i ia locul!”. „De fapt, nici eu nu cred o iotă din ce am spus referitor la societate, la legi… Voiam să mă conving că am dreptate atunci când cred că lumea e strâmb alcătuită.. .Dar, parcă Deget spunea asta – nu eu. .. În sfârşit, nu contează…ce-i drept, eram un naiv până a ajunge aici – prost de naiv – cum spune Pelicanul. Acum nu mai sunt, experienţa mi-a arătat… dar m-aş fi lipsit bucuros de o atare experienţă…Bun, domnule locotenent, ai dreptate, suntem nişte animale, faci ce vrei cu noi, dar am uitat să-ţi atrag atenţia că, uneori, animalele pot să se răzvrătească – atunci când nu mai pot îndura… Şi atunci e posibil ca voi, aşa-zişii OAMENI, să crăpaţi! Să crăpaţi aşa cum crapă un abces şi să nu mai rămână decât amintirea voastră greţoasă! Merita să-i fi spus acest lucru, păcat că nu mi-a venit în minte adineaori…însă iţi promit solemn, domnule Pelican, că n-o să rnă mai las niciodată călcat în picioare, chiar de-ar fi să mă omori!”. Îşi şterse furios fruntea transpirată. Sudoarea i se prelingea de pe frunte pe faţă, gâdilându-l. Începu să simtă nişte furnicături între picioare. „Te pomeneşti că mă aleg şi eu cu vreo eczemă!”. Se scărpină agale, privind şirurile de deţinuţi.Unora nu li se zărea decât capul din şanţ. „Când o să scap de aici o să calculez câţi metri cubi de pământ am săpat… cred că până acum, am îngropat un bloc cu zece etaje…”. Îşi cercetă palmele bătătorite. „N-aş îndrăzi să o mângâi pe Ica cu palmele astea…” Îşi imagină obrazul alb şi fin al fetei şi suspină. Un bulgăre de pământ i se sparse în cap, iar ţărâna îi intră în ochi. „La dracu’! ” Îşi şterse cu grijă ochii, apoi clipi de câteva ori, ca să-şi limpezească vederea. Cu ochii înlăcrimaţi, cercetă zona, încercând să ghicească cine îl lovise. Privi în spatele său: erau doi indivizi şterşi, pe care nu i-ar fi ţinut minte chiar dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul. În faţă, se aflau cei trei nedespărţiţi: Tomberon, Botosul şi Grisină. Săpau liniştiţi, nepărând să aibă habar de ce se întâmplase. La un moment dat, îl auzi pe Botosul chicotind. leşi din sanţ şi se apropie de ei.
– Ia ascultă – i se adresă Botosului – nu cumva tu ai aruncat? Acesta îşi înălţă batjocoritor sprâncenele:
– Ce ai, mă, visezi? Lui Tib îi venea greu să-l privească: eczema de pe gâtul Botosului era atât de dizgraţioasă încât îi întorcea stomacul pe dos. Îi fixă numai ochii bulbucaţi, evitând să-şi coboare privirea mai jos.
– Nu visez deloc, cineva mi-a dat cu un bolovan în cap!
– Şi ce, înseamnă că „cineva” acesta, sunt eu?!
– Atunci de ce chicoteai? – întrebă calm Tib.
– Ce ai, mă, te mănâncă spinarea? – pufni Tomberon
– Vezi că te mănâncă pe tine dosul! Nu te băga în vorbă, nu te-am întrebat nimic!
– Ia cară-te de aici – spuse obraznic Botosul – nu căuta bătaie că o găseşti imediat!
– Serios?! Dacă eşti aşa viteaz, atunci recunoaşte că tu ai aruncat! Botosul lăsă cazmaua şi-şi propti mâinile în şolduri:
– Da, mă, eu am aruncat! Ce-o să-mi faci?
– Uite ce-o să-ţi fac! – spuse Tib şi-l scuipă drept în faţă. Botosul dădu să iasă din şanţ, dar Tib îi propti piciorul în piept şi-l izbi de celălalt mal. Tomberon ridică cazmaua, încercând să-l lovească. Tib o împinse cu piciorul stâng, iar cu dreptul îl izbi în falcă. Tomberon căzu ca un dovleac. Grisină rămăsese nemişcat, galben de spaimă.
– Tu nu sari? – şuieră Tib – sau numai pe întuneric eşti viteaz!
– Ce.. vrei…mă? – bolborosi acesta.
– Eşti bun, ai? – grohăi Botosul – stai că-ţi arăt eu! Alergă câţiva paşi mai încolo şi reuşi să iasă pe mal.
– Hai să te văd! – răcni, strângându-şi spasmodic pumnii. „Numai de n-aş fi nevoit să-i ating gâtul”- îşi spuse, îngreţoşat, Tib. Îl aşteptă să se apropie. Botosul nu avea imaginaţie,Tib îi ghici tactica. Când ajunse la câţiva paşi, Botosul se aplecă deodată şi se repezi cu capul înainte, mugind ca un taur. Tib se feri scurt şi-l lovi cu cotul în şale. Botosul scoase un „aaa!” prelung şi se îndreptă fulgerător, lovindu-l sub bărbie. Dinţii lui Tib clănţăniră. Îl lovi pe Botosul cu pumnul stâng în plex, iar cu dreapta evită o lovitură a acestuia. Botosul se încovoie. Tib îl lovi cu genunchiul în figură. Procedeul acesta îl învăţase de la Pelican, simţindu-i eficacitatea pe propria piele.
– Păzea! – se auzi vocea speriată a Calului. Tib se aruncă, instinctiv, într-o parte, rostogolindu-se. Imediat, în locul unde stătuse, căzu năprasnic cazmaua lui Tomberon. Dacă l-ar fi nimerit, Tib ar fi fost un om mort.
-’Tu-ţi neamu-n cur! – înjură, pufnind, Tomberon. De jos, Tib îl lovi cu amândouă picioarele în coaste, dărâmându-l. Dacă ar fi fost mai agil, Tomberon ar fi putut evita lovitura. Ajunse şi Calul la locul incidentului. Tib se ridică, scuturându-se de ţărână.
– Ce aveţi, mă? – strigă furios Calul. Botosul stătea pe vine, germând cu faţa în palme. Ai fi zis că încerca să-şi facă nevoile şi era constipat.
– Ce ai, Botosule, ce ai, mă? – întrebă Calul scrâşnind. Începu să-l lovească cu picioarele. Apoi, îi veni lui Tomberon rândul.
– Na, mai vreţi, mai vreţi?! – gâfâia Calul, lovindu-l cu sete.
– Ei ţi-au pus patura în cap – spuse liniştit Tib, privindu-l pe Grisină, care paralizase de groază. Calul se opri:
– Ştiam, ştiam, deşteptule – spuse, privindu-l pieziş. Tib ridică din umeri:
– Degeaba te uiţi aşa la mine, până nu i-am văzut pe ăştia trei împreună, nu mi-a trecut prin minte! Într-adevăr, Botosul îmi propusese ceva, dar asta nu era o dovadă…
– Şi apoi, nu aveai nici un interes să-mi spui, nu-i aşa? – îl completă Calul, privindu-l cu simpatie. Tib râse, dezvelindu-şi dinţii:
– Nu, nu aveam! – recunoscu.
– Acum ai?
– Am. Tib scuipă în direcţia lui Tomberon, care se zvârcolea pe jos -Dacă nu mă avertizai, ticălosul ăsta îmi crăpa capul! Îi întinse Calului mâna:
– Dacă mă gândesc bine, mi-ai salvat viaţa! Îţi mulţumesc… Calul îi strânse uşurel mâna, parcă grijuliu să nu i-o striveasă:
– Şi tu te-ai purtat frumos cu mine, suntem chit!
– Spune-mi, locotenentul a văzut încăierarea?
– Ba a văzut-o!
– Şi cum de n-a intervenit?
– I-am povestit ce mi-au făcut ăştia în noaptea aceea… a zis că eşti tare, te descurci tu cu ei! Botosul se adună de pe jos. ÎI privi cu ură pe Tib:
– 0 să ţi-o plătesc eu! – îşi linse buzele enorme – Te-ai dat cu caralii, dar o să-ţi iasă pe nasl
– Nu fi prost, Botosule, nu m-am dat cu nimeni! Dar să ştii, nici cu indivizi de teapa ta n-o să fiu prieten! Cât despre faptul că o să mi-o plăteşti… ce să zic?Cred c-ar trebui să mai meditezi…
– Meditez pe mă-ta!
– Uite, vezi?! După ce că eşti prost, mai eşti şi grosolan! Nu văd ce amestec are mama mea în toată chestia asta…
– 0 să vezi tu.
– Eşti atât de prost – reluă Tib – încât nici nu pot să mă supăr pe tine Dacă ai avea puţină minte, ai gândi că tu eşti vinovat de toate cele întâmplate şi că nu ai nici un motiv să mă urăşti.
– Lasă-l, mă, – îi spuse Tomberon Botosului – face pe deşteptu’! N-ai vazut?! Se ţine mereu deoparte, de parcă ar fi cine-ştie-ce domn! Ai uitat mă – i se adresă lui Tib – când te bătea Labă şi plângeai ca un mucos?! Acum ţi-a crescut nasul! Tib îl privi cu dispreţ:
– Ţi-aş spune eu ce cred despre Labă dar „despre morţi – numai de bine” Cât despre tine, cred că porecla „‘Tomberon” ţi se potriveşte de minune: eşti atât de murdar, încât chiar şi atunci când eşti curat eşti murdar ca un porc! Tomberon nu păru să fie deloc afectat de insultă. Scuipă numai, dispreţuitor, şi-şi băgă degetele sub betelia pantalonului.
– Hai, terminaţi-vă norma – puse Calul capăt discuţiei. „lată cum îşi face omul duşmani! Dar cine i-a pus să-mi dea cu bolovani în cap?! Câtă răutate, Doamne-Dumnezeule! Trebuie să mă păzesc, Tomberon cel puţin, nu pare să dea doi bani pe viaţa unui om! Dacă voi ajunge vreodată să povestesc cuiva toate lucrurile acestea, mă va considera, probabil, mincinos.. .Dar, parcă eu aş crede dacă aş auzi aşa ceva?!”
Se lăsă o nouă înserare. De la răsărit începură să se învălmăşească nori grei şi negri de ploaie.Deşi nu adia boare de vânt, se instalase o răcoare plăcută. Gângănii minuscule valsau în aer, bâzâind ascuţit. Adunaţi pe patru rânduri, deţinuţii stăteau nemişcaţi, sub privirea atentă a Pelicanului. Calul îi numara cu glas tare. De la o vreme, numărătoarea devenise ceva lipsit de sens: cine ar fi putut să fugă? Unde să fugă? Fulgere orbitoare începură să brăzdeze cerul – negru la răsărit şi roşu la apus.Se simţi un miros plăcut, acel miros specific de dinaintea ploii. Undeva, departe – tună. În penumbra înserării chipurile deţinuţilor păreau înfricoşătoare. Pelicanul îşi trase cascheta pe ochi:
– Să ne grăbim, pelicanilor, acuşi începe ploaia! Pentru voi ar fi o binecuvântare, măcar când plouă să vă spălaţi, dar pentru mine…Înainte marş! Câţiva deţinuţi bătură cei trei paşi de defilare obligatorii după această comandă. Reflex, sau poate nostalgie după vremurile în care erau nişte militari adevăraţi. Căzură câţiva stropi, grei şi rari. Totuşi, furtuna întârzia să înceapă.

OPT

Ziua în care se împlinea un an de când Tib sosise în lagăr coincise cu venirea toamnei. Începu să bată un vânt turbat, care învălui lagărul cu o perdea deasă de nisip. De la comandanţii de plutoane şi până la ultimul deţinut, toată lumea scuipa de zor nisipul care crănţănea în mod enervant între dinţi. Nisipul se găsea pretutindeni: în mâncare, în apa de băut, în bocanci, ba chiar pătrundea şi prin hainele găurite, formând, împreună cu transpiraţia, o crustă aspră şi neplăcută. Tib aniversă un an de lagăr fără prea mare bucurie. În fond, îi mai rămânea un an de făcut, an care avea să treacă cu mult mai greu. Se obişnuise cu viaţa de lagăr, cu munca, chiar şi cu mâncarea. De Ica îşi mai aducea aminte doar uneori, când se întâmpla să o viseze. Mai exact, visa chipuri necunoscute de femei, care (în vis) o reprezentau pe Ica. De la o vreme, Tib căzuse într-un soi de prostraţie: făcea totul mecanic, nu schimba nici o vorbă cu nimeni zile întregi. Şi nici nu se mai indigna din cauza nedreptăţilor. Din plutonul său se mai liberaseră încă trei deţinuţi, nişte indivizi pe care abia dacă îi cunoştea. Uneori, în rarele momente când devenea lucid, se mira cum de era posibil ca după un an de conveţuire în aceeaşi baracă să aibă tovarăşi de suferinţă cu care să nu fi schimbat barem o vorbă. De altfel, nici nu era simpatizat de deţinuţi şi nici el nu simpatiza pe nimeni, aşa încât, o explicaţie putea fi găsită.
Era într-o duminică seara, la masă se servise fasole (după o lungă cură de varză murată), aşa că baraca răsuna de râgâieli mulţumite. Fasolea era o adevarată delicatesă faţă de varza acră şi puturoasă cu care fuseseră hrăniţi toată vara. Deţinuţii stăteau lungiţi în paturi, aşteptând clipa în care avea să se dea stingerea. Felinarele străluceau stins în semiîntunericul sinistru al barăcii, aruncând umbre pe obrajiii deţinuţilor. Majoritatea arătau la fel: supţi la faţă şi aduşi de spate. Semănau cu nişte păpuşi dezarticulate, păpuşi, totuşi, vii. Cu Tib se petrecuse un fenomen uimitor: în loc să slăbească, din cauza muncii grele, se mai înălţase şi se lăţise în umeri, de parcă viaţa grea i-ar fi priit. Doar trăsăturile feţei mai aveau ceva din puştiul firav de la sosirea în lagăr.
Pe uşa barăcii pătrunse o figură deosebită de restul deţinuţilor. Câţiva ridicară curioşi capetele. Abia când Calul, venit din urmă, îl împinse sub un felinar, deţinuţii îl recunoscură pe Radu – „Fetiţa” . Se vedea clar că plânsese, avea ochii înlăcrimaţi şi roşii. Semăna uluitor cu o fată: trăsăturile sale fine n-aveau aproape nimic comun nici măcar cu cele ale unul băieţandru. Calul îl bătu pe umeri, mai-mai să-l dărâme.
– Pelicanilor, Fetiţa a căzut la munca de jos! Un cor de zbierăte veni în întâmpinarea spuselor Calului. Radu privea speriat în jur, căutând, parcă, pe unde să fugă. Calul îl prinse de sub bărbie:
– Pelicanule,(de când era mâna dreaptă a ofiţerului îi împrumutase nu numai gesturile ci şi expresiile favorite) gata cu boieria! Fă bine şi caută-ţi un pat; de mâine, mergi în câmp să vezi cum arată natura! Poate te mai bronzezi, că prea eşti alb ca brânza!
– Bă, Calule, – urlă Tomberon – lasă-l, bă, să doarmă cu mine! Să mă încălzească la şale! Ceilalţi izbucniră într-un râs deşuchiat. Radu era gata să izbucnească în plâns. Din patul său, Tib îl privea cu un soi de dispreţ amestecat cu milă. „Ce o fi făcut de l-a dezavuat Pelicanul?” Enervat de glumele proaste care curgeau din toate părţile, strigă:
– Radule, vino-ncoa’! În ochii băiatului sclipi o luminiţă de speranţă. Veni spre Tib fără să simtă ghionturile „amicale” ale deţinuţilor.
– Bună.. . – spuse el, stânjenit.
– Uite – ii arătă Tib patul de sub el – poţi să dormi aici, e liber. Radu păru nehotărât. Se aşeză, totuşi, parcă cu teamă, pe marginea patului.
– Mulţumesc… – şopti. Cum stătea pe marginea patului, cu mâinile în poale, avea o figură atât de neajutorată, încât Tib se simţi cuprins de un val de duioşie, odată cu un sentiment de ură sălbatică împotriva Pelicanului.
– Fă-te comod – zâmbi. Radu zâmbi strâmb, un zâmbet chinuit.
– Mulţumesc… – spuse din nou, dar fără să se mişte. Botosul se apropie, râgâind:
– Bă, Fetiţo, da’ ce-ai făcut de nu-i mai placi Pelicanului, ha? S-a plictisit de tine? Rânji, arătându-şi dinţii stricaţi. Tib se săltă alene:
– Botosule, lasă-l în pace! Acesta îl privi cu coada ochiului:
– Tu ce vrei, ochelaristule? Poate vrei să-l iei de nevastă? Tib îl privi plictisit:
– Pleacă şi vezi-ţi de treabă!
– Şi dacă nu vreau?
– Ba vrei, dar nu recunoşti! În glasul lui Tib se ghicea o ameninţare abia deghizată. Botosul păru nehotărât. După o clipă, se răsuci pe călcâie:
– Du-te-n p…mă-tii! – mormăi şi plecă. Tib se prefăcu că nu aude înjurătura.
– Întinde-te în pat – îi spuse lui Radu – că doar n-ai de gând să stai pe margine toată noaptea! Radu se conformă. Calul, care după ce îl adusese în baracă ieşise din nou, îşi făcu apariţia:
– Tib, eşti planton în noaptea asta! – îi spuse, băgând capul între paturi pentru a-l vedea mai bine. Tib sări, parcă bucros, din pat:
– Bine, Calule şi aşa nu-mi era somn! Dar nu ştiu cum se face că-mi vine atât de des rândul! Calul se indignă:
– Ce vrei să spui? Hai, dă-o naibii, şi tu? N-ai mai făcut planton de vreo două luni!
– Aşa o fi, dacă spui tu! Dar eu puteam să jur că acum două săptămâni am fost planton!
– Juri pe dracu’ ! – mormăi Calul şi începu să-şi numere efectivul, strâmbându-şi caraghios gâtul. Tib nu mai insistă. Ştia precis că are dreptate. În mod normal îi venea rândul cam la o lună şi jumătate. Calul era atât de buimac în repartizarea plantoanelor, încât se întâmpla ca unui deţinut să-i vină rândul la câteva zile după ce făcuse planton. Tib îşi dădea seama de acest lucru şi ştia că, de fapt, Calul n-o făcea din răutate ci pur şi simplu din prostie. Aşa că, îşi aranjă oarecum ţinuta şi-şi trase în picioare bocancii scorojiţi. Ieşi dintre paturi şi-l căută din ochi pe Calul. Acesta număra a treia oara efectivul. Era roşu ca un rac. Ca să şi bată joc de el, deţinuţii fie se ascundeau sub paturi, fie treceau în rândul celor deja număraţi. Se auzeau chicoteli prin toate colţuriie barăcii.
– Mama voastră! – îi înjură Calul cu năduf. Tib turnă gaz pe foc:
– Ce faci, încă n-ai terminat numărătoarea? Calul îl privi furios:
– Dracu’ să-i ia! Îmi ies când mai mulţi, când mai puţini…
– Ştii ce?! Fă media aritmetică şi ai rezolvat problema! Calul drăcui din nou apoi se resemnă:
– Să-i fut! La urma urmei, tot n-au unde să se ducă! Merg să raportez că sunt toţi. Deţinuţii făcură pe indignaţii:
– Calule, fă-ţi datoria că te raportez! – se auzi o voce care fu aprobată în cor. Calul dădu a lehamite din mână şi ieşi. Tib strigă după el:
– Pot să sting felinarele? Calul mormăi ceva neinteligibil şi dispăru în bezna de afară. Tib se apucă tacticos să stingă felinarele. Deţinuţii se liniştiră în paturile lor. Când ultimul felinar fu stins, Tib închise uşa barăcii, pe care vântul o tot izbise de perete, lăsând să pătrundă în interior valuri înecăcioase de nisip. Vuietul vântului avea ceva înfricoşător în el, dar Tib nu mai era de mult timp impresionat de asta. Îşi împreună mâinile la spate şi începu să se plimbe alene de-a lungul intervalului mare. Ar fi vrut să se gândească acasă, dar când încerca, mintea i se afunda într-un soi de beznă. Nu reuşi să-şi adune gândurile. Fără să vrea, gândul îi fugi la Radu – „Fetiţa”. „Cum l-o fi supărat pe ofiţer? Am să-l întreb pe Calul…Te pomeneşti că Pelicanul şi-o fi schimbat gusturile…” Chiar în clipa aceea, uşa se izbi violent de perete şi o dată cu un val de nisip, în baracă intră Calul, scuipând de zor.
– Mă, ce crănţăne al dracului! Tib îl aprobă, dând din cap pe întuneric. Scuipă şi el de câteva ori, apoi îl prinse de mână:
– Calule – şopti confidenţial – ce s-a întâmplat cu Radu, de ce l-ai adus aici? Calul ridică din umeri:
– Nu ştiu, aşa a ordonat Pe… ăăă.. ofiţerul! Am impresia că l-a şi caftit, că atunci când am intrat, ăsta bocea de mama focului!
– Hm! – făcu Tib
– Cine ştie, n-o mai fi vrut ăsta!
– Ce să vrea? – nu înţelese Tib.
– Ei, şi tu!
– A, da! Mare porc!
– Cine?
– Tu cine zici?
– Ştiu eu?- evită Calul răspunsul – noapte bună! Se îndreptă orbecăind spre patul său.
– Noapte bună… murmură Tib.
Peste noapte, se porni ploaia. Turna cu găleata şi, în curând, apa pătrunse prin acoperişul de carton asfaltat al barăcilor. Tib se trezi speriat: pe faţă i se prelingea un fir de apă, rece ca ghiaţa. Nu desluşi nimic în bezna din jur. „Aoleu! Am adormit în planton!” Îşi simţi spatele îngheţat. Adormise pe cimentul zgrunţuros al barăcii. Se întrebă cât putea fi ceasul. Nu mai văzuse un ceas de multă vreme. „La urma-urmei bine că nu a dat nimeni peste mine… şi aşa, ori cu planton, ori fără planton, tot nu se întâmplă nimic.” Până se lumină de ziuă se plimbă dârdâind, dintr-un capăt în celălalt al barăcii. Calul se trezi, ca de obicei, primul. Îşi frecă ochii:
– Bă, s-a întâmplat ceva?
– Absolut nimic! – îl asigură, foarte serios, Tib. De altfel, ce ar fi putut să se întâmple? După ce se îmbrăcă, Calul urlă:
– Deşteptareaaa! Deţinuţii săriră speriaţi, aşa cum se întâmpla în fiecare dimineaţă. Se îmbrăcară mecanic. Arătau mai obosiţi decât înainte de culcare. La ieşirea din baracă îşi înmuiară, parcă cu teamă, degetele în butoaiele pline-ochi cu apă de ploaie, aruncând câteva picături şi pe obraji. Asta era „toaleta” din fiecare dimineaţă. Tib se spălă cu râvnă; apa era destul de curată, dacă aveai grijă să n-o tulburi. Se încolonară pe platou. Calul începu să-i numere cu voce tare. De la o vreme, număratul acesta începuse să-l obosească îngrozitor pe Tib. Ca de obicei, Calul încurcă numărătoarea de câteva ori la rând. Tib îl privi cu stoicism: „De ce vei fi fiind tu aşa de prost, Calule?” Observă că, deodată, acesta se schimbă la faţă:
– Li.. .lipsesc.. .doi! – izbuti să îngâime. Detinuţii izbucniră în râs: se obişnuiseră de mult cu stilul de numărat al Calului. Dinspre capătul barăcii se apropie, alene, Pelicanul. Avea ochii umflaţi de nesomn şi faţa sa, de obicei roşie, era vânătă. Scuipă chiar lângă picioarele Calului, care urlă, plin de zel:
– Drepţi! Pentru onor, înainte! Deţinuţii luară o oarecare poziţie de drepţi. Ofiţerul scuipă din nou, parcă cu scârbă:
– Las-o moartăl Sunt toţi? Calul se albi la faţă, fără să poată rosti ceva. ÎI privea pe ofiţer cu ochii cât cepele.
– Ce p… mă-tii mă priveşti aşa, nu mă cunoşti? – îl înjură Pelicanul, dar fără răutate. Calul se chinuia să spună ceva, dar nu reuşea deloc. Ofiţerul îşi pierdu rabdarea:
– Mă, tu eşti tâmpit, sau ce ai?Te-am întrebat dacă sunt toţi! Calul începu să bâţâie ca apucat de friguri:
– Nu… nu…ştiu…Pelicanul se încruntă, fără să înţeleagă. Totuşi, avu o bănuială, căci zbieră:
– Alinierea! Deţinuţii se aliniară, tropotind caraghios. Pelicanul îi numără rapid :
– Lipsesc doi! – constată cu hotărâre. Calul arata de parcă i-ar fi căzut cerul pe cap. Ofiţerul era, în schimb, foarte calm.
– Ia uitaţi-vă printre voi, pelicanilor, care lipseşte! Or fi căzut în closet, idioţii! Deţinuţii se priviră miraţi: nu-şi puteau da seama cine sunt cei doi care lipseau. După ce-i privi câtva timp cu febrilitate, Calul prinse viaţă:
-Tomberon şi Grisină! – ei lipsesc.
– Daaa? – făcu Pelicanul – şi unde p… mă-tii sunt? Calul reveni la starea dinainte. Ridică, neputincios, din umeri. Aşa cum stătea în faţa ofiţerului, tremurând, stârnea, într-adevăr, mila.
– Cine a fost planton azi-noapte? – întrebă Pelicanul. Tib făcu un pas înainte:
– Eu, să trăiţi!
– Ochelaristule, ce mă-ta ai făcut, ai dormit în planton?
– Nu să trăiţi! – minţi cu seninătate.
– Şi atunci, pe unde au ieşit ăştia doi, s-au evaporat?
– Nu ştiu – voise să spună că poate lipseau chiar de cu seară, dar asta i-ar fi adus necazuri Calului. „Uite ce belea mi-a căzut pe cap!” Pelicanul se întoase spre Calul :
– Marş la corpul de gardă şi vezi dacă ăia ştiu ceva! Dacă nu-i găsiţi pe cei doi, dracu’ vă ia ! Du-te şi tu, ochelaristule! Tib o rupse la fugă, abia izbutind să-l ajungă din urmă pe Calul. Acesta îl privi cu reproş:
– Cum, mă, de-au fugit? Ai dormit ca valiza-n gară!
– Calule – gâfâi Tib – pe cuvântul meu că n-am dormit!
– Fugi, mă, de aici! Atunci i-ai Iăsat chiar tu să iasă! Tib se enervă:
– Ascultă, Calule, de unde ştii că nu lipseau de aseară? Ştii bine că tot timpul numeri aiurea! Ba îţi ies oameni în plus, ba în minus!
– Ce vrei să spui, că e vina mea?
– N-am spus asta, dar de ce dai vina pe mine?
– Bine, las’ că vedem ce e la corpul de gardă… La corpul de gardă găsiră un plutonier pistruiat şi cumplit de nervos, care îi înjură de departe :
– Ce, născătoarea mamei voastre, căutaţi, mă, labagiilor? Calul salută pe cât de regulamentar îi permitea ţinuta. Santinela din faţa corpului de gardă stătea rezemată de marginea uşii, cu arma atârnând de umăr şi cu mâinile adânc înfipte în buzunare. Părea să facă abstracţie atât de prezenţa celor doi, cât şi a plutonierului.
– Domnule plutonier, permiteţi să raportez – vorbi Calul – ne-a trimis domnu’ locotenent al nostru să vedem dacă nu aveţi doi deţinuţi aici, la dumneavoastră… Ştiţi, au dispărut azi-noapte…
– Ce să caute aici?
– Cine? – nu înţelese Calul..Plutonierul îl privi ca pe un picat din lună :
– Mă-ta! – zbieră – Cei doi pe care-i căutaţi!
– Păi, ne gândeam…
– Ia duceţi-vă voi, frumuşel, în p… la mama voastră, şi nu-mi stricaţi pofta de mâncare aşa, dis-de-dimineaţă! Aici nu-i nici un deţinut, clar? Calul bâigui un „să trăiţi” şi se întoarse spre Tib cu o groază teribilă în ochii săi tâmpi :
– Ce facem?
– Ştiu şi eu? Am dat de dracu’ ! „Ce ghinion tâmpit, tocmai în plantonul meu şi-au găsit să dispară !”
…În acest timp, Tomberon şi Grisină dormeau îmbrăţişaţi în magazia de medicamente a infirmeriei. Cum reuşiseră să intre, numai ei ştiau. Cert era faptul că goliseră în jur de cinci sticluţe de frecţie fiecare. Grisină vomase prin somn şi resturile de mâncare date afară se uscaseră pe vestonul uzat. Deşi se luminase de ziuă, nimeni nu dăduse încă peste ei. Dealtfel, uşa magaziei era închisă. Şeful infirmeriei, un plutonier-major, trecuse de zeci de ori pe lângă ea, fără să-i treacă prin minte că avea musafiri. Tocmai se aşezase la masa care îi slujea drept birou, când un deţinut-sanitar bătu la uşă şi intră fără să mai aştepte invitaţie. Salută scurt şi îi întinse o hârtie împaturită.
– De la domnul comandant, să trăiţi! Plutonierul mormăi un „bine” înfundat şi citi încruntat hârtia.
– De unde dracu’ să-i dau eu penicilină?! – strigă indignat. Deţinutul-sanitar îşi desfăcu larg braţele, însemnând că el n-are nici o vină. Plutonierul se ridică nervos şi scoase din buzunar o legătură de chei.
– Vino cu mine! leşiră din încăpere şi se opriră în faţa uşii de la magazie. Plutonierul căută cu ochi de expert cheia potrivită şi o introduse în broască. Moşmondi câtva timp, dar cheia refuza să se învârtă.
– Ce are, domnule? – se miră şi, aproape fără să vrea, apăsă clanţa.Uşa se deschise larg.
– Dumnezeule mare! – răcni, când îi văzu pe cei doi culcaţi pe jos. Tomberon deschise cu greutate ochii şi privi buimac în jur. Grisină mormăi ceva în somn, şi se strânse ghem, mestecând în gol. Plutonierul simţi că nu mai are aer :
– Ce… ce… căutaţi aici? Tomberon se ridică cu greutate în fund, privindu-l tâmp :
– Nu ştiu, dom’ plutonier – răspunse, după o oarecare ezitare.
– Ceee? – zbieră plutonierul – nu ştii?! Du-te după santinelă! – îi porunci deţinutului-sanitar, în timp ce începu să le care celor doi picioare cu nemiluita. Grisină, după primul şut primit în coaste, răcni cu ochii închişi :
– Nu da, măăă! Tonberon se făcu ghem, şi profitând de un moment de neatenţie din partea plutonierului, ieşi de-a buşilea afară, lovindu-se de santinelă. Tot oful plutonierului căzu pe Grisină, care urla ca din gură de şarpe. Poate din cauza oboselii, poate pentru ca îi trecuse furia, dar plutonierul se opri, şi cei doi fură duşi la corpul de gardă. 0 singură întrebare chinuia mintea plutonierului: cum reuşiseră cei doi să pătrundă în magazie. „Te pomeneşti că au mai făcut-o şi altă dată” -se sperie. Învârtea afaceri grase cu bunurile infirmeriei, şi cum hoţul se teme întodeauna de furat…
– Cum aţi intrat, derbedeilor, în infirmerie? – urlă la Tomberon. Acesta nu părea să se sinchisească prea mult de situaţia în care se afla. La urma urmei, ori la arest ori în câmp, la muncă, tot greu, aşa că ce mai conta? Grisină, în schimb, plângea cu sughiţuri şi lacrimi mari i se prelingeau de pe obraji pe borâtura de pe piept. Plutonierul scuipă cu greaţă. Soldaţii din corpul de gardă făceau un haz nemaipomenit. Cei doi erau atât de deosebiţi unul de altul încât şi fără situaţia în care se aflau ar fi stârnit râsul. Comandantul gărzii se opri din hohotit şi se adresă unuia dintre soldaţi :
– Du-te şi spune-i Pelicanului că i-am găsit pe cei doi dispăruţi! Soldatul ieşi cu părere de rău.
Pelicanul, roşu la faţă şi transpirat, obosise înjurând. Şi aşa nu se avea bine cu comandantul, când avea să audă că din plutonul lui dispăruseră doi deţinuţi… Îi venea să se ia cu mâinile de cap. Când auzi cele spuse de soldatul venit de la corpul de gardă, îi veni să-l sărute.
– Gata, pelicanilor, s-a rezolvat! – spuse, uşurat.- hai, la muncă! Deţinuţii îşi luară uneltele de jos, neştiind ce să creadă. Mureau de curiozitate, dornici sa afle ce se întâmplase cu Tomberon şi Grisină, dar Pelicanul nu le spuse nimic. Nici măcar Calului nu-i spuse nici un cuvânt. Acesta dădu comenzile cu jumătate de gură. Simţea ca pierduse tot ascendentul pe care îl câştigase cu atâta greutate în faţa ofiţerului. Din formaţie, Tib îl privi cu coada ochiului, zâmbind amuzat. „Săracul Calul, azi toate-i merg pe dos!” Nu-l interesa deloc povestea celor doi. Important era că Pelicanul spusese că „s-a rezolvat”. Auzi un geamăt slab, ca de femeie, chiar în spatele său. Se întoarse mirat şi dadu cu ochii de Radu. Surprinse momentul în care un deţinut din spate îl lovi pe acesta cu bocancul la ţurloaie. Se învineţi de furie:
– De ce-l loveşti, tâmpitule? – scrâşni. Deţinutul îl maimuţări :
– De aia! Tib îl trase pe Radu în faţa sa, schimbând locurile. Privi pe furiş să vadă unde-i Pelicanul, apoi, fulgerător, îi trimise deţinutului din spate un cot în stomac. Acesta icni scurt şi se lăsă pe vine, dar se ridică imediat, împins de cei din spatele său.
– Mama mă-tii, ochelaristule ! – gemu el. Tib se întoarse pe jumătate şi, din mers, îi şuieră.
– Dacă nu eşti cuminte, o să faci buba! Celălalt scuipă, fără să răspundă. Odată ajunsă la locul de muncă, trupa se opri. Din formaţie ieşiră Tib, Botosul şi alţi şase deţinuţi. Ei lucrau ceva mai departe, unde săpau o groapă imensă – locul viitoarei staţii de pompare. Tib îl trase pe Radu lângă el. Calul observă manevra:
– Mă, ajung opt, unde-l mai iei şi pe ăsta? Tib îi făcu cu ochiul:
– Hai, mă! Calul privi întrebător spre ofiţer, care privea zâmbind, scena:
– În regulă, lasă-l! – aprobă el şi Tib îi zări o sclipire drăcească în ochi. Nu-i dădu importanţă. Noua muncă a lui Tib nu era mai uşoară, dar oferea avantajul de a fi departe de privirile Pelicanului. Printr-o înţelegere tacită, cei opt lucrau pe rupte până când unul dintre ei se aşeza. Atunci se aşezau toţi. Când unul dintre ei se ridica – se ridicau şi ceilaţi. Faptul că puteau să-şi hotărască singuri momentele de muncă şi de odihnă le ofera o reconfortantă (deşi iluzorie) senzaţie de libertate. În plus, la masă li se aducea ceea ce rămânea şi, de obicei, rămânea mai mult. Tib nu-şi dădea prea bine seama de ce-l protejează pe Radu, dar faptul că ajuta pe cineva îi umplea sufletul de duioşie. Radu, firav şi alb ca brânza, cu hainele atârnându-i caraghios pe trup, avea o mină de-a dreptul deznădăjduită. Înghiţea cu noduri, reuşind cu greutate să-şi stăpânească lacrimile. Tib îl bătu pe spate:
– Lasă, Radule, o să vezi ce repede o să te obişnuieşti!
– Nu e vorba de asta… şopti Radu, şi izbucni în plâns. Botosul râse prosteşte, lingându-şi buzele veşnic crăpate.
– Dar despre ce e vorba? – întrebă, aproape în şoaptă, Tib. Radu îşi şterse lacrimile, mozolindu-şi faţa :
– Despre ceea ce am făcut… Tib se simţi stânjenit, cu toate că nu-şi dădea prea bine seama ce vrea să spună Radu.
– Uite, dacă crezi că-ţi face bine, poţi să-mi spui mie ce ai pe suflet, poate te ajut cumva…Radu îl privi disperat:
– Tu chiar nu ştii ce făcea Pelicanul cu mine ? Tib se simţi dintr-odată foarte, foarte prost. Totuşi, spuse, cu vădită greutate:
– Păi… ştiu şi eu… parcă am auzit ceva.. . Radu izbucni din nou în plâns. Îşi prinse capul între palme şi începu să se legene gemând.
– Ce să fac?…ce mă fac? Tib hotări, într-o fracţiune de secundă, că trebuie să lase deoparte toate prejudecăţile. ÎI apucă pe Radu cu o mână de piept şi-l zgâlţâi puternic :
– Lasă prostiile! Ce ai făcut, ai făcut! Doar n-ai omorât pe nimeni! Pelicanul e de vină, nu tu.. Radu ridică încet capul. În mijlocul feţei murdare de noroi, ochii îi ardeau.
– N-am mai vrut…m-a bătut de câteva ori, dar n-am cedat…
– Cum de-ai suportat până acum ? Radu îl privi în ochi :
– Am suportat pentru că-mi era ruşine să mă întorc printre ceilalţi… şi groază de batjocura lor.
– Şi totuşi, uite că te-ai întors printre ceilalţi!
– Trebuia să mă întorc, cu orice risc. Nu mai puteam nici dormi, nici mânca, nici trăi… După ruşinea de la început, au venit remuşcările.. . Le-am avut clipă de clipă. Nu vreau să-mi ies din minţi. O să suport orice, numai să nu mă întorc în camera Pelicanului.
– Uite, vezi?! Nu fi prost, Radule, ce a fost – a fost! Dar de vreme ce ai hotărât să schimbi totul, totul o să fie altfel!
– Sper… de acum, nu mai pot da înapoi… Tib îl bătu pe umăr:
– Hai, la treabă! Radu se ridică încet. Începu să sape, cu ochii pierduţi în zare.
– Nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să ajung aici, cu atât mai puţin că o să fiu ceea ce sunt… ceea ce am fost – se corectă repede.
– Bine, nu te mai gândi la asta ! La masa de prânz li se aduse scrumbie. Peştele era aproape putred şi sărat ocnă. Tib se îndopă ca niciodată. În scurt timp îl apucă o sete turbată, odată cu dorinţa nestăpânită de a voma. 0 vreme se abţinu dar setea deveni chinuitoare. În bidonul pe care îl aveau mai rămăseseră câteva degete de apă. Nemaiputând să se stăpânească, îşi uşură stomacul vomând cu icnituri. Pentru câteva clipe crezu că setea îi slăbise, dar dorinţa de a bea apă reveni, mai chinuitoare.
– Am dat de naiba – murmură el amărât. Nici ceilalţi nu stăteau mai bine. Se îngălbeniseră la faţă şi-şi lingeau cu disperare
buzele uscate. Botosul nu mai rezistă şi, înainte ca ceilalţi să-şi dea seama ce vrea să facă, se repezi la bidon şi bău toată apa.
– -ldiotule, o să crăpăm de sete! – îl apostrofă, disperat, Tib, plesnindu-l peste ceafă. Botosul nu reacţionă în nici un fel. Nu mai puteau munci. Unul dintre ei izbi cu ură cazmaua de pământ:
– P… mă-sii! Dacă aş şti că dau de apă, aş săpa până în fundul pământului :
– Vezi să- nu dai! – spuse cineva. Tib se luă cu mâinile de cap :
-Ce facem? De lucrat, nu mai putem lucra…
– E clar! – spuse stins Botosul.
– Tu să taci! – ţipă Tib – despre mine poţi să crăpi bine-mersi! Cum de ai putut să bei toată apa?! Botosul îşi băgă capul între umeri.
– Nu erau decât câteva guri de apă… încercă să se justifice.
– N-are a face – ţipă din nou Tib, şi mai enervat – n-aveai dreptul s-o bei singur! Toţi suntem la fel de însetaţi ca şi tine! Botosul nu mai spuse nimic. Tib trase adânc aer în piept.
– Fie ce o fi! – hotărî el – mergem după apă! Stând aşa, nu rezolvăm nimic. Hotărârea pe care o luase în numele tuturor (deşi nu-l numise nimeni şef peste ceilalţi) era gravă: a părăsi locul de muncă fără aprobare era o faptă pasibilă de pedeapsă. Toţi îşi dădeau seama de acest lucru, dar ştiau că nu au de ales. Îşi luară sculele şi plecară. Tib simţi o frică ascunsă, răscolindu-l. „Ce laş sunt, după câte am tras, tot îmi este frică!” Pelicanul îi văzu încă de departe, dar se întoarse cu spatele, prefăcându-se că nu-i observă. Cei nouă se apropiară încet. Îşi lingeau cu disperare buzele uscate. Tib îşi luă inima în dinţi şi se postă în faţa ofiţerului. Acesta îl privi cu aparentă indiferenţă :
– Ce-i, pelicanule? – întrebă alene. Tib înghiţi în sec.
– Domnule locotenent, permiteţi să raportez…
– Ce să raportezi, că aţi părăsit locul de muncă fără aprobare? – întrebă din nou ofiţerul, la fel de alene. Tib înghiţi un nod:
– Permiteti să raportez, am rămas fără apă…
– Daaa? – deodată, glasul ofiţerul deveni dur – şi ce dacă aţi rămas fără apă?! Cui aţi cerut permisiunea de a părăsi locul de muncă? Aud? Tib se îndârji :
– Nu putem lucra fără apă…Pelicanul se înroşi :
– Gura! Pe un rând adunarea !Cei nouă se aliniară grăbiţi. Priveau cu coada ochiului cisterna de apă, care era acum lucrul cel mai important pentru ei. Ceilalţi deţinuţi săpau blazaţi, aruncându-le din când în când priviri indiferente. Pelicanul rânji, privindu-i pe rând. Când privirile ofiţerului se opriră asupra sa, Radu începu să tremure ca o frunză în bătaia vântului. Pelicanul observă şi rânjetul i se întinse pe toată faţa.
– Drepţi! – răcni, şi cei nouă încremeniră într-o poziţie de drepţi de-a dreptul caraghioasă. Pelicanul păru să mediteze la ce va urma. După câteva clipe alungă o muscă imaginară şi rosti :
– Mda! Genuflexiuni ! Tu, ochelaristule, o să numeri.! Tib îngălbeni: se aşteptase la orice, numai la o asemenea pedeapsă, nu. Protestă:
– Domnule locotenent, lăsaţi-ne măcar să bem apă! Pelicanul izbuni într-un râs nervos:
-Ce vorbeşti?! Fă, mai întâi, ce ţi-am ordonat şi vom mai vedea după aceea ! Tib înţelese că nu se mai putea face nimic. Începu să numere răguşit genuflexiunile, sub privirile drăceşti ale ofiţerului. Când ajunse la două sute, tremurau din toate încheieturile. Pe obraji, sudoarea li se scurgea în valuri. Tib îl privi cu ură pe ofiţer. Pe faţa acestuia se ghicea că nu are de gând să schimbe exerciţiul. Furios, Tib se opri şi-şi culese cazmaua de jos :
– Să-l ia dracu’ – înjură răguşit – eu mă duc să beau apă! Ceilalţi murmurară aprobator. Tib porni hotărât spre cisternă. Pelicanul se învineţi: tocmai voia să le schimbe exerciţiul: flotări.
– Stai pe loc! – ordonă el, dar Tib iuţi pasul. Avea o singură idee în minte: să bea apă. Simţea în spatele său respiraţia gâfâită a tovarăşilor săi. Pelicanul urlă ca scos din minţi :
– Opreşte-te, nerorocitule! Tib nu-l luă în seamă. Ajunse la cisternă şi răsuci grăbit robinetul. Apa începu să se prelingă. Sorbi, cu ochii holbaţi ca un om pe cale să moară. Înghiţi până ce apa caldă şi clocită îi dădu pe nas. Atunci se opri şi-i făcu loc Botosului, care tropotea nerăbdător la spatele său. Îl văzu pe ofiţer apropiindu-se. În mână, învârtea bastonul său negru de cauciuc. Tib strânse ca turbat, coada cazmalei.
– Dacă te apropii, îţi crăp capul, ticălosule ! – şuieră, cu ochii injectaţi. Pelicanul se opri ca trăsnit: nu-i venea să-şi creadă urechilor. Mai facu un pas.
– 0 să-ţi crăp capul! – repetă, ca nebun, Tib. Ofiţerul se întoarse şi-l strigă pe Calul. Acesta se apropie în fugă, galben ca ceara. Ofiţerul îi şopti ceva, nervos. Tib privi în stânga sa şi zâmbi: ceilalţi îi urmaseră exemplul.
– Ochelaristule, îţi dai seama ce faci?! – cârâi ofiţerul – asta e răzvrătire! Poţi fi împuşcat pentru asta !
– Să te ia dracu’ – mormăi Tib – tu eşti vinovat, de ce nu ne-ai lăsat să bem apă?
– Bine, aţi băut apă, de acum plecaţi la treabă! Tib nu ştiu ce să creadă. „Oare scăpăm aşa uşor?” Totuşi, pentru moment, altă soluţie nu exista, decât să se întoarcă la muncă. Cu ochii aţintiţi asupra ofiţerului îi zise Botosului :
– Botosule, umple bidonul cu apă! După aceasta se îndepartă cu grijă. Pelicanul rămase nemişcat, privindu-i ţintă. „Ce-o fi punând la cale?” se întrebă Tib. Nu observase plecarea precipitată a Calului.

*
Începură să sape în linişte, cu excepţia Botosului, care comenta, râzând, întâmplarea :
– Aţi văzut ce moacă a făcut?! Parcă îi căzuse cerul pe cap ! Ticălosul dracului, ce-şi închipuia el?! Apoi îşi aminti că nu el avusese iniţiativa :
– Bravo, Tib, eşti dat naibii! – îl felicită, cu admiraţie nedesimulată.
– Taci odată ! – mormăi Tib. Era muncit de presimţiri rele. Nu-l vedea pe ofiţer trecând aşa uşor peste un act de nesupunere. „Ce-o fi, o fi!”. Seara se lăsă cu nori grei, prevestitori de ploaie. Lăsară baltă lucrul şi porniră spre ceilalţi. Pe drum, Tib îi sfătui:
– Orice ar vrea să facă cu noi, nu executăm! Altfel, am încurcat-o! Şi să staţi grupaţi…N-o să aibă ce să ne facă! Ceilalţi îl aprobară zgomotos. Nu părea să le fie frică. Tib îl batu pe Radu pe umăr :
– Ei, cum e? Radu îl privi foarte serios :
– Nu mi-e frică! Am sentimentul că am început să devin bărbat! Tlb izbucni în râs.
– Nu-i nimic, acelaşi sentiment cred că îl avem toţi! Când ajunseră la pluton, Tib înlemni: un subofiţer cu pistolul în mână şi şase soldaţi din gardă alături, cu baionetele puse la armă, îi aşteptau.
– Am dat de dracu’! – izbuti să îngaime. Subofiţerul, un ins pistruiat şi gras, îi atenţionă, cu voce severă :
– Atenţiune! În coloană pe trei adunarea! Cei nouă se executară fară să crâcnească. Restul deţinuţilor erau adunaţi la o parte, privind ca la spectacol. Tib se aşeză în frunte.
– Domnule plutonier maj.. .încercă să spună ceva, dar subofiţerul îl izbi cu mânerul revolverului în cap, făcându-l să geamă de durere. Ca la un semnal, cei şase soldaţi îi înconjurară, înghiontindu-i cu baionetele.
– La cel mai mic semn de nesupunere vă împuşc ca pe nişte câini ! Aţi înţeles? Nu-i răspunse nimeni.
– Aţi înţeles? – repetă subofiţerul întrebarea şi-l lovi pe Botosul peste faţă.
– Ai înţeles, bă?
– Du-te-n p… mă-tii! – înjură Botosul, ştergându-şi sângele care ţâşnea din buza crăpată. Un soldat îl înţepă dureros cu baioneta.
– El e capul, nu-i aşa? – îl întrebă plutonierul pe ofiţer, arătând spre Botosul. Pelicanul se apropie de Tib şi-l lovi cu ură peste figură :
– Nu, ăsta-i! Plutonierul dădu aprobator din cap.
– Nici o grijă, mâine dimineaţă vor fi toţi nişte mieluşei! Tib îşi frecă nasul tumefiat:
– Ceilalţi n-au nici o vină! Eu i-am forţat să nu se supună ! i-am ameninţat că-i omor! – minţi el. Voia să-i scape pe ceilalţi nu din generozitate, ci pentru că ştia că el oricum nu avea să scape de represalii, iar faptul că tovarăşii săi aveau să fie şi ei pedepsiţi, nu l-ar fi ajutat cu nimic.
– Minte – se auzi vocea subţire a lui Radu – eu am început! Tib îl privi uimit : ce naiba îl apucase?!
– Ba eu! – se auzi vocea dogită a Botosului. Toţi începură să vocifereze.
– Gura! – urlă subofiţerul. Soldaţii începură să-i lovească cu paturile armelor, la nimereală, până când nu mai vorbi nimeni. Pelicanul îl privea pe Radu cu un soi de mirare prostească în ochi. Fu trezit de glasul strident al plutonierului.
– Înainte marş! Porniră – înghiontiţi la fiecare pas de baionete. La intrarea în lagăr dădură nas în nas cu căpitanul cel negricios.
– Ce-i cu ăştia? – exclamă el, perplex.
– Razvrătiţi! N-au vrut să muncească! – raportă laconic plutonierul.
– Bine, plecaţi! Din ce pluton sunt? – mai întrebă. Plutonierul îi făcu semn unuia dintre soldaţi. Acesta se apropie de căpitan şi începu să-i şoptească ceva la ureche. La corpul de gardă fură primiţi cu chiote de bucurie : se vedea treaba că soldaţii din gardă duceau lipsă de distracţii. Un caporal frumuşel, cu părul castaniu lăsat cam lung, râse, arătându-şi dinţii galbeni de nicotină. Veni şi subofiţerul.
– Ce, mă, aţi făcut răscoală?! Vă iese răscoala pe nas ! Îşi scoase centura şi-şi descheie nasturii tunicii.
– Tu şi tu, veniţi cu mine! – ordonă, indicându-l pe Tib şi pe Botosul.
– Caporale, cu ceilalţi fă o instrucţie de front cum scrie la carte! Ăştia au uitat de armată! Plecă, urmat îndeaproape de Tib şi de Botosul. Intrară în arest. Patul de scânduri era agăţat de perete. Încăperea mirosea puternic a mucegai. Fără vreun preambul, plutonierul începu să-i lovescă metodic, cu un baston pe care nici unul dintre ei nu-l văzuse. Uşa fusese închisă, dar nu încuiată, Pentru orice eventualitate, Botosul se făcuse ghem încă de la primele lovituri. Grohăia înfundat, chiar şi când nu era lovit. Tib simţi arsura grea a bastonului pe creştetul tuns chilug, şi ameţi. Se ţinu cu încăpăţânare în picioare, lucru care nu-i conveni plutonierului, Îl cosi cu piciorul drept, punându-l la pământ. Aşa îi venea mai la îndemână să-l lovească. Din când în când se folosea şi de picioare. Botosul începu să urle ca un porc înjunghiat. Tib, deşi loviturile îl dureau îngrozitor, strângea din dinţi, fără să scoată vreun sunet. În minte îi veni Ica. Încercă să-şi imagineze ce-ar fi spus văzându-l în încăperea aceea întunecoasă şi umedă, „lucrat” cu pricepere de plutonierul, de călăul acela gras şi pistruiat, care împrăştia o duhoare acră de sudoare nespălată de multă vreme. Se gândi la prima noapte de dragoste cu Ica. Îşi amintea vag figura ei, dar parcă auzea aievea răsuflarea-i caldă şi precipitată. Nu mai simţea loviturile. Pe faţă i se prelingea ceva : sânge sau transpiraţie, ori şi una şi alta. Nu ştiu cum, dar bocancul plutonierului îl lovi în testicole. Simţi o durere crâncenă, de parcă cineva i-ar fi sfâşiat abdomenul. Gemu surd.
– Aha, în sfârşit! – râse răguşit plutonierul – făceai pe durul, dar cu mine nu-ţi merge! N-o să te mai răzvrăteşti în viaţa ta !
– Să te ia dracu’! – bolborosi Tib şi în clipa următoare, bocancul subofiţerului îl lovi peste gură, zdrobindu-i buzele, Tib scuipă sângele care i se adunase în gură pe pantalonii plutonierului. Ar fi vrut să riposteze, dar se simţea sfârşit. Îi parea rău că n-o făcuse încă de la început. Scos din fire de sângele care îi pătase pantalonii, subofiţerul încetă să-l mai lovească pe Botosul, concentrându-şi toate forţele asupra lui Tib. Îl lovi sălbatic cu bastonul şi cu picioarele, sări pe el cu bocancii, până văzu că nu mai mişcă. Îi mai trase un bocanc în figură şi Botosului, apoi ieşi, încuind uşa arestului.
Pe platoul din faţa corpului de gardă, ceilalţi şapte făceau instrucţie la cataramă. Caporalul răguşise după atâtea comenzi şi-i cedase locul unui fruntaş negricios şi îndesat. Comenzile cădeau ploaie asupra arestaţilor: culcaturile şi salturile se succedau cu o viteză care îi ameţea. Când primeau comanda „drepţi” se clătinau câteva clipe, după care cădeau grămadă. Hainele de pe ei erau leoarcă de transpiraţie. Praful ridicat de pe platou le înnegrise feţele asudate, făcându-i de nerecunoscut. Doar ochii, arzând ca de febră, li se mai distingeau. Radu executa mecanic comenzile, fără să mai poată gândi. Când obosi şi fruntaşul, îi luă locul un soldat. Instrucţia continuă până ce afară se lăsă bezna. Atunci fură băgaţi în corpul de gardă. Se împleticeau ca beţi, tremurând ca apucaţi de friguri. Plutonlerul rânji :
– Ei, sper că v-a trecut setea, nu? Cuvântul „sete” îi făcu pe toţi să tresară. Gâtlejurile uscate le provocau dureri cumplite. Acum, că li se amintise de sete, dorinţa dea bea apă devenise obsedantă. Plutonierul trimise un soldat din gardă să aducă două găleţi cu apă din butoaiele de afară.
– Vreţi să beţi apă ? – întrebă, când soldatul se întoarse cu găleţile pline. Arestaţii clătinară obosiţi din cap în semn că „da”. Nu mai aveau putere să vorbească. Plutonierul chicoti şi apucă una dintre găleţi.
– Na, beţi! – ţipă vesel, şi aruncă apa pe ei. Arestaţii căscară caraghios gurile, încercând să prindă un strop de apă. Semănau cu nişte peşti scoşi pe uscat. A doua găleată fu golită în acelaşi mod. Soldaţii aduseră alte găleţi pline. Veselia îi cuprinsese pe toţi din gardă. Apa se revărsa în valuri asupra deţinuţilor, care se repezeau cu gurile căscate asupra potopului de apă. Câţiva reuşiră să-şi astâmpere cât de cât setea. Radu, fiind la capătul rândului, nu reuşise să prindă decât câţiva stropi. Plutonierul râdea în hohote ; avea şi de ce : arestaţii arătau, într-adevăr, caraghios. În scurt timp, apa se adună cam de doua palme pe cimentul din holul corpului de gardă. Plutonierul opri distracţia :
– Ajunge ! Acum, băieţi – se adresă el arestaţilor – după ce v-aţi săturat de apă, apucaţi-vă şi scoateţi afară ce v-a prisosit! Să rămână cimentul uscat! Hai, dezbrăcaţi-vă de vestoane şi treceţi la treabă! Arestaţii îşi scoaseră, tremurând, vestoanele. Li se făcuse frig. Trupurile slabe şi arse de soare se iviră în lumina slabă a felinarelor. Se trântiră jos, înmuind vestoanele în apa murdară. Chinuit de sete, Radu îşi vârî faţa în apa de pe jos şi începu să soarbă cu lăcomie. Bău până se umflă, apoi începu să vomite cu icnituri scurte şi dureroase.
– Ce faci, animalule?! – răcni caporalul cel frumuşel şi îl împinse cu capul în apă.
– Linge! – ţipă. Radu începu să bea din nou – şi din nou vomă. ÎI podidi un plâns greu, cu sughiţuri. Caporalul îl lăsă în pace. Încet-încet, apa de pe jos dispăru ca prin farmec, absorbită de vestoanele deţinuţilor.Când ieşeau afară, să le scurgă, vântul îi înfiora, făcându-le pielea ca de găină. Pe chipurile obosite nu se putea citi nici o expresie. Se mişcau mecanic. Când sfârşiră, era trecut de miezul nopţii. Tib se trezi cu un gust cumplit, de sânge, în gură. Îşi pipăi faţa : era umflată toată. „Dumnezeule, m-a desfigurat ticălosul!” În încăpere, zorii îşi strecurau lumina firavă prin ferestruica îngustă de sub tavan. Privi cu greutate în jur, atât cât îi permiteau pleoapele tumefiate să vadă. Se trezi şi Botosul, zgribulidu-se. Când îl zări pe Tib, holbă ochii :
– Mamă, ce faţă ai !Tib încercă să zâmbească, dar gura zdrobită nu-i permise.
– Nu-ţi fă griji, nici tu nu arăţi mai bine…Botosul îşi pipăi cu grijă faţa. Buzele sale, şi aşa prea groase, îşi dublaseră volumul.
– Ne-a lucrat bine – constată, după ce se pipăi cu de-a amănuntul.
– Într-adevăr… – şopti Tib, şi închise ochii.

Pelicanul fu trezit de bătăi puternice în uşă. Se ridică anevoie şi trase o duşcă din sticla, pe trei sferturi goală, de pe măsuţa de alături.
– Cine-i? – întrebă răguşit. ÎI durea capul.
– Deschide! – se auzi o voce poruncitoare. Se îndreptă clatinându-se spre uşă, îmbrăcat sumar, numai în chiloţi şi maieu. Deschise nervos uşa şi dădu cu ochii de căpitanul cel negricios.
– Te cheamă comandantul! – spuse acesta, şi fără alte vorbe, se răsuci pe călcâie şi plecă. Pelicanul închise uşa şi scuipă cu scârbă : „Ce drac’ mai vrea şi comandantul la ora asta?” Îşi privi ceasul : era de-abia patru şi jumătate dimineaţa. Se îmbracă cu greutate. Îşi simţea capul enorm. Mai bău câteva înghiţituri de alcool, până simţi că mahmureala începe să-i dispară. Se aranjă în oglinda micuţă de lângă fereastră, privindu-şi cu scârbă obrajii buhăiţi. „Precis e vorba de nenorociţii de ieri’’ – îşi spuse înciudat. Îi era frică de comandant. Pe cât se putea, încerca să-l evite. De multe ori, se gândea cu bucurie la ziua în care va avea strânşi destui bani pentru a părăsi armata. Atunci îşi va permite să-l scuipe în obraz pe închipuitul ăsta care făcea pe stăpânul în lagărul ăsta împuţit. Deja strânsese o sumă mai mult decât frumoasă, dar nu se îndura să plece. Şi mai era un motiv pentru care nu îndrăznea să plece : ştia că toată chestia asta cu lagărul era o treabă ilegală şi comandantul i-ar fi pus piedici. De multe ori îl bătuse gândul să fugă, dar frica fusese mai puternică : nu voia să plece în lume fără a fi sigur că pleacă basma curată. Dacă ar fi fugit, comandantul ar fi fost în stare să-i pună în cârcă cine ştie-ce blestemăţii. Oricum, până la închiderea şantierului nu mai era mult; un an şi jumătate, cel mult doi. În acest timp, economiile sale se vor rotunji frumuşel. La acest gând, Pelicanul zâmbi şi bău tot restul din sticlă. Îşi trase cascheta pe ochi şi ieşi, fluierând vesel: se îmbătase din nou.
Comandantul abia se zărea din dosul unul morman de registre prăfuite. Pelicanul îşi pocni călcâiele :
– Domnule comandant sunt…
– Ştiu cine eşti ! – se auzi vocea metalică a comandantului – ce s-a întâmplat ieri în plutonul dumitale ? Pelicanul tuşi încurcat: nu se aşteptase la o primire chiar atât de duşmănoasă. Se făcu mai întâi roşu, apoi vânăt.
Comandantul îşi scutură cu furie praful de pe poalele tunicii noi.
– Dumneata, domnule locotenent, îmi faci mereu necazuri! Eşti bun să-mi spui ce s-a întâmplat, până la urmă, ieri în plutonul dumnitale? Stai de parcă ai fi picat din lună ! Pelicanul îşi ieşi din fire:
– Domnule comandant, nu vă permit…
– Ce nu-mi permiţi, poponarule? – urlă comandantul cu ochii ieşiţi din orbite – ai avut răzmeriţă în pluton şi îţi permiţi să ridici tonul la mine? Nesimţitule, unde te crezi? Pelicanul se pierdu cu totul : cuvântul „poponarule” avu darul de a-l face blând ca un mieluşel. Totodată, simţi că ar fi în stare să-l strângă de gât pe comandant, fără să clipească. Însă, la fel de limpede îşi dădea seama că, deocamdată, soarta sa depindea de acest individ scorţos şi că un conflict deschis cu acesta nu i-ar fi folosit la nimic, dimpotrivă. Aşa că trase adânc aer în piept şi-şi luă o mină spăşită, de om vinovat:
– Vă rog să mă iertaţi… – la auzul acestor cuvinte, chipul comandantului pierdu ceva din duritatea de mai înainte – n-a fost chiar o răzmeriţă…
– Dar ce a fost? – îl întrerupse brutal comandantul – tot lagărul vuieşte… derbedeii aceia sunt priviţi ca nişte eroi de restul deţinuţilor, mâine-poimâine ne trezim că nu mai avem nici o autoritate în lagăr!
– Domnule comandant – îl întrerupse precipitat Pelicanul – vă promit că în plutonul meu nu vor mai fi nici un fel de probleme! Vă promit! repetă cu atâta convingere încât smulse un zâmbet de pe chipul dur al comandantului.
– Domnule locotenent – rosti îmbunat oarecum acesta – dumneata ştii că interesele noastre, fie că suntem ofiţeri sau subofiţeri, coincid în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii în acest lagăr. Şi dumneata şi ceilalţi comandanţi de plutoane… chiar şi eu! – şi aici zâmbi şiret – câştigăm sume frumoase de pe urma acestor deţinuţi… ca să nu mai spunem că într-o zi, când cei din conducerea statului vor fi nişte oameni ceva mai deschişi la minte, care vor înţelege sacrificiile noastre, vom avea nişte pensii care ne vor asigura o bătrâneţe mai mult decât liniştită… Ce vreau eu să spun de fapt? Vreau să spun că fiecare dintre dumneavoastră trebuie să aibă grijă ca totul să se desfăşoare normal, fără ca eu vă controlez activitatea…Înţelegi?
– Da, domnule comandant, şi vă mulţumesc că aţi avut bunăvoinţa de a mi adresa aceste cuvinte! Comandantul îl privi parcă şi mai îmbunat, şi, cu un gest al mâinii, îi făcu semn că poate să plece. Pelicanul salută scurt şi ieşi. „Te bag în mă-ta de îngâmfat! Să te ferească Cel-de-sus să-mi ieşi vreodată în cale în afara nenorocitului ăstuia de lagăr, că te omor cu mâna mea!” – înjură, cu o ură ce-i întunecă mintea. Rămas singur, comandantul privi câteva clipe în gol. Apoi se scutură ca de un vis urât : „trebuie să-l urmăresc pe poponarul ăsta ticălos… la o adică cred că m-ar înfunda cu plăcere, chit că l-aş trage şi pe el după mine !’’

PARTEA A DOUA

MĂ CHEAMĂ LIBERTATEA

NOUĂ

…Ica geme înfundat, aproape sufocată de sărutările sale. Fac dragoste în camera sa, tapetată cu hărţi şi fotografii ale unor mari personalităţi. Cândva visa să fie şi el una dintre acele personalităţi. Acum nu mai vrea altceva decât să fie cu ea; pentru totdeauna. Sexul îi provoacă o plăcere sfâşietoare, dureroasă. Şi totuşi, ar vrea ca aceste clipe să nu se mai termine. Ica îşi ţine ochii închişi şi un zâmbet dulce îi luminează obrazul fin, catifelat. Deodată, se face întuneric… O forţă nevăzută îl trage în jos. Încearcă să scape, zbătându-se din toate puterile. Dar forţa care îl împinge este mult prea puternică. Încearcă să ţipe, dar nu reuşeşte să scoată nici un sunet. Vrea să o îmbrăţişeze pe Ica dar braţele sale strâng golul dedesupt…
Se trezi lac de sudoare, o sudoare îngheţată. Oftă adânc. O durere surdă îl săgeta în vintre. Îşi dădu cu greu seama că totul nu fusese altceva decât un vis. Realiză că îşi aminteşte perfect chipul Icăi. Şi totuşi, nu mai simţea durerea aceea sufocantă care îi îngreuna coşul pieptului, aşa cum se întâmpla altădată când se gândea la fata iubită. Se ridică în şezut pe marginea patului şi-şi prinse capul între palme. „Oare o mai iubesc pe Ica? De fapt, problema nu este dacă o mai iubesc pe Ica, ci dacă mai ştiu ce înseamnă să iubesc…” Oftă adânc. Brusc, îşi aminti o întâmplare pe care se străduise tot timpul să o uite. Unul dintre cele mai umilitoare episoade din viaţa sa, dacă nu cel mai umilitor… Totul se întâmplase într-o seară ploioasă de primăvară, seară când părinţii săi plecaseră într-o vizită la una dintre surorile mamei sale – lucru care se întâmpla foarte rar. Ideea de a face dragoste în camera lui nici nu fusese a lui Tib, ci de fapt a Icăi. Dintr-un capriciu stupid, aceasta insistase, iar el, ca un prost cedase. „Vreau să ne iubim în patul în care dormi, în care visezi… Vreau să-ţi simt mirosul, impregnat în aşternuturi” – spusese ea. El se lăsase fermecat de şoaptele sale fierbinţi. Ascultă vântul care zdrăngănea în scândurile barăcilor. Îşi frecă ochii cu putere. Revăzu aievea toată întâmplarea. Nici el, nici Ica nu simţiseră că sunt priviţi. Mama sa îi urmărise cine ştie de când, aşteptând momentul potrivit ca să-i umilească. Probabil enervată de gemetele pe care le scotea Ica, intrase val-vârtej în cameră. Fără să ţină cont că erau dezbrăcaţi, o apucase pe Ica de păr şi începuse să o târască afară. Îşi amintea şi acum privirea plină de reproş şi disperare pe care i-o aruncase fata. Înnebunit de ruşine şi umilinţă, Tib o îmbrâncise cu violenţă pe mama sa, care căzuse cu fruntea de marginea unui scaun şi începuse să sângereze puternic. Ica fugise învelită doar într-un cearşaf, lăsându-şi hainele în urmă. Acest episod avea să pună capăt oricărei urme de afecţiune între el şi păriţii săi. Nici acum Tib nu ştia cum de nu-l alungaseră de acasă. Oftă adânc. Pentru prima dată simţea că viaţa sa de până atunci nu fusese altceva decât o mare porcărie. Realiză că fusese condamnat din cauza unor sentimente pătimaşe, care încă de la început îi făcuseră rău. Poate că era blestemat să trăiască o iubire imposibilă. Dureros era faptul că nu avea certitudinea că această iubire era împărtăşită şi de fiinţa iubită. Un gând întunecat îi spunea că pentru ca el nu fusese altceva decât o simplă aventură, şi acest lucru îl dărâma. „Trebuie să scap de aici! Să lămuresc odată pentru totdeauna problema asta!” – îşi spuse, scrâşnind din dinţi. Simţi că începe s-o urască pe Ica şi acest lucru făcu să-i răsară pentru prima dată în minte ideea evadării.Nu avea nici un plan, dar ştia că nu o să mai aştepte să mai treacă încă un an ca să scape de lagăr. Această idee nouă îl însenină. Se întinse în pat şi zâmbi – aproape fericit.

*
– Nu mai vreau să fac asta! – şopti, printre sughiţuri, Fetiţa. Stătea lipit de uşă, în camera Pelicanului. Înăuntru era o căldură înăbuşitoare, care, combinată cu mirosul greu de transpiraţie, făcea aerul irespirabil.
– Ba o să vrei! Cum ai vrut şi până acum! – rosti Pelicanul, cu limba împleticită. Era beat, ca de obicei, şi obrazul pământiu îl îmbătrânea, sluţindu-l Stătea trântit pe pat, cu bustul gol şi cizmele în picioare.
– Nu am vrut niciodată! M-ai siluit… şi … şi îmi faci greaţă! Fetiţa izbucni în hohote. Auzindu-se tutuit, Pelicanul făcu un efort să învingă aburii beţiei, care îi împăinjeneau mintea.
– Nu… mă… tutui, mucosule! Te-am ţinut ca pe un prinţ, asta ţi-e răsplata?! Fetiţa se ghemui lângă uşă, plângând înfundat .Dintr-odată, Pelicanul schimbă registrul, devenind tandru:
– Hai, Fetiţo, linişteşte-te! Ştii că eu ţin la tine! Vino şi mă îmbrăţişează!…
– Mai bine mor! – ţipă Fetiţa, cu chipul răvăşit de o greaţă lăuntrică, pe care şi-o reprimase prea multă vreme.
– Daaa?! – făcu Pelicanul, trezindu-se ca prin farmec. Bine, atunci mori! – rosti cu voce albă. Sări din pat, surprinzător de repede pentru un om beat şi începu să-l lovească cu picioarele, rostogolindu-l dintr-o parte în alta, ca pe o minge. Fetiţa suporta cu stoicism loviturile, gemând arareori. Nu încerca defel să se apere. Când obosi, Pelicanul îl culese de pe jos şi-l trânti pe pat. Îl întoarse cu faţa spre aşternut şi smulse cu furie pantalonii de pe el, apoi se trânti, gemând, deasupra lui.

*
Dimineaţa era mohorâtă, dar ploaia întârzia să cadă. Vântul căra după el pânze înecăcioase de nisip, cu care deţinuţii se obişnuiseră de multă vreme, acesta făcând parte din firescul vieţii de zi cu zi.
Tib se trezi amorţit. Bătaia pe care o încasase îşi spunea cuvântul. Se ridică gemând în şezut şi privi în jur: Urâţenia barăcii îl deprimă, ca în fiecare dimineaţă. „M-am săturat de mizerie…m-am săturat de mizerie şi de muncă!” – îşi spuse, ridicându-se încet din pat, străpuns de dureri atroce la fiecare mişcare. Îşi trase cu greutate hainele uzate şi cotrobăi sub pat, căutându-şi uneltele. În baracă răsunau obişnuitele înjurături din fiecare dimineaţă. Deodată, în încăpere apăru valvârtej Calul. Era palid la faţă ca un mort.
– Mă…- se chinui să îngaime – s-a întâmplat o nenorocire… s-a spânzurat Fetiţa! Se făcu o linişte mormântală. Tib simţi că i se înmoaie genunchii.
– Când? Unde? Calul răsuflă adânc:
– În closet… s-a spânzurat cu o sârmă! Ca la o comandă, toţi năvăliră pe uşă.
Fetiţa atârna de o sârmă ruginită, cu limba afară şi cu ochii holbaţi caraghios. Faţa sa vânătă nu mai avea nimic din trăsăturile fine de altădată. Sub ochiul stâng avea o pată mai întunecată, urma unei lovituri. Tib înghiţi în sec. Îi tremurau mâinile şi genunchii. Botosul tuşi gros şi începu să plângă. Ceilalţi stăteau încremeniţi, cu ochii măriţi de groază.
– Ce facem, mă? – întrebă gâtuit Calul, privind circular. Tib se scutură, cuprins de un fior:
– Să-l anunţăm pe ofiţer… ticălosul naibii, din cauza lui s-a spânzurat! Cineva înjură urât – fără adresă. Calul se răsuci pe călcâie şi o zbughi ca lovit de streche. Botosul se apropie de cadavru, cu intenţia vădită de a-l da jos. Tib îl prinse de mână:
– Lasă-l aşa, să-şi vadă şi Pelicanul opera! Botosul se dădu înapoi.
– Ai dreptate… Pelicanul apăru imediat. Avea ochii roşii şi duşi în fundul capului. Era beat.
– Ce dracu’ căscaţi gura, daţi-i drumul pe platou, dumnezeii mamei voastre! Vederea cadavrului îl scosese din minţi. Deţinuţii se îndepărtară agale, privindu-l cu ură nedisimulată. Pelicanul îl lovi pe cel mai apropiat cu pumnul în figură., umplându-l de sânge. Deţinutul gemu surd şi o rupse la fugă. Ceilalţi măriră şi ei pasul. N-aveau chef să primească ghionturi dis-de-dimineaţă. Pelicanul se opri în faţa cadavrului. Aşa cum atârna, Fetiţa semăna cu o păpuşă dezarticulată. Ofiţerul privea prostit trupul din faţa sa. Părea incapabil să realizeze că ceea ce vedea este adevărat. Se apropie şi mai mult şi desprinse sârma de care atârna sinucigaşul. Era subţire, de mirare că nu se rupsese. Cadavrul căzu greoi în braţele ofiţerului. Acesta se cutremură, şi-l trânti jos, lângă uşa closetului. Capul Fetiţei se bălăbăni şi bufni în praf, într-o poziţie nefirească, cu creştetul spre umăr. Ochii holbaţi parcă îl priveau cu dojană pe ofiţer.
– Nu… murmură acesta înfrigurat şi se îndepărtă în grabă, cuprins de fiori. Ajuns în cameră, bâjbâi după sticla de rachiu şi trase cu sete din ea până se înecă. Icni gros şi vomă cutremurat de spasme. După ce se linişti, se aşeză pe marginea patului şi-şi prinse capul în mâini. „Acum, ce mă fac?! Dumnezeule, nu mă aşteptam ca puştiul să-şi pună în practică ameninţarea! M-am ars! Când o să audă comaandantul..” Simţi cum îl cuprinde un val de ură la adresa sinucigaşului. În noaptea trecută îl violase, după ce îl bătuse bine. Printre lacrimi şi sughiţuri, Fetiţa îl ameninţase că îşi pune capăt zilelor, dar el râsese, fără să-l ia în serios. „Şi uite, nebunul dracului, chiar s-a spânzurat!” Sări, brusc, în picioare. „Să-l ia dracu’ pe comandant, să-l dracu’ pe Fetiţa… să-i ia dracu’ pe toţi! Doar nu l-am omorât eu!” Se hotărî să meargă la comandant, să raporteze ceea ce se întâmplase. Trecând printre barăci, observă că toţi deţinuţii întâlniţi în cale îl privesc ciudat. Înjură cu năduf, în gând, şi-şi propuse să fie dur cu comandantul. Ajunse la cancelarie. Bătu cu hotărâre în scândura vopsită verde şi intră. Rămase dezorientat: cancelaria era goală. Hotărî să aştepte. Se trânti pe unul dintre scaunele aşezate de-a lungul mesei şi oftă adânc. Nu-i ieşea din minte privirea sinucigaşului. „Să-l ia dracu'” – înjură, ca să-şi facă curaj. O muscă bâzâia enervant, zgândărându-i nervii şi aşa întinşi la maxim. Uşa se deschise violent şi în prag apăru silueta bondoacă a comandantului. Tresări, observând că are musafiri. Când se dumiri cu cine are de a face, c-mandantul se înegură:
– Ce cauţi aici, locotenente? Pelicanul sări în picioare:
– Domnule comandant, permiteţi să raportez… – încercase să ia un ton hotărât, bărbătesc, dar vocea îi suna răguşită, aproape spartă.
– Domnule comandant permiteţi să raportez – corrtinuă – în plutonul meu s-a spânzurat un deţinut! Vocea îi sună caraghios, ca a unei femei isterice. Comandantul pufni în râs:
– Ai o voce, parcă ai fi castrat! Apoi deveni grav: Cine e deţinutul, nu cumva iubitul tău? Ia auzul cuvântului „iubit” Pelicanul se înroşi. Îşi pierdu şi ultima brumă de stăpânire de sine. Începu să gesticuleze dezordonat, cu ochii holbaţi de spaimă:
– Eu nu am nici o vină! – strigă. Nici o vină! Comandantul se apropie şi îl aşeză cu sila. Îşi dădea seama că celălalt era în pragul unei crize de nervi. Nu ştia nici el de ce, dar îi era milă de nenorocitul din faţa sa. După ce reuşi să-l facă să se aşeze, scoase din buzunar un pachet de ţigări cu filtru şi i-l întinse Pelicanului. Acesta reuşi cu greu să scoată o ţigară. Comandantul îi oferi apoi un foc, de la o brichetă aurie. Pelicanul trase un fum, uitând că el nu fumează. Se înecă cu fumul şi începu să tuşească îngrozitor, înroşindu-se ca un curcan. După ce se potoli, comandantul îl bătu pe umăr:
– Locotenente, deşi nu-i ageez pe cei de teapa ta, nu-ţi fac nici un reproş! Dacă nenorocitul acela s-a spânzurat, nu e decât vina lui, doar nu i-ai pus tu ştreangul de gât! La auzul acestor vorbe, Pelicanul îşi pierdu capul: îi prinse comandantului mâinile şi începu să i le sărute cu disperare. Comandantul şi le trase, îngreţoşat:
– Poartă-te ca un bărbat, ce dracu’! Pelicanul rămase prostit.
– Uite ce e, locotenente: Dacă deschid o anchetă, înfunzi puşcăria! Pelicanul înlemni. Glasul Comandantului deveni dur:
– Să nu crezi că nu am văzut că sinucigaşul era bătut! Repet, dacă deschid o anchetă, eşti un om mort… dar n-am să fac asta – glasul comandantului pierdu din duritate – n-am s-o fac pentru că eu nu iubesc soldaţii…dimpotrivă! Dar pentru ca eu am să muşamalizez toată tărăşenia trebuie să-mi promiţi ceva…
-Orice, domnule comandant, orice! – sări Pelicanul tremurând.
– Lasă-mă să termin! De azi înainte, eşti omul meu… când voi avea nevoie de tine, va trebui să execuţi orice, dar orice îţi ordon eu! Ai înţeles?! Fără crâcnire! Pelicanul îşi duse mâinile împreunate la inimă:
-Vă jur pe viaţa mea că voi fi oricând omul dumneavoastră! Vă jur!
– Bine – spuse comandantul liniştit – acum du-te la plutonul dumitale şi vezi-ţi de treabă! Mă ocup eu de tot… Pelicanul ieşi, mai ameţit decât intrase. Comandantul se aşeză sfârşit la birou. Privi uşa care tocmai se închisese şi zâmbi şiret. Nu avea nici o simpatie pentru ofiţerul care tocmai ieşise. Promisese că va muşamaliza totul pentru a-şi asigura supunerea oarbă a acestuia. Puţin îi păsa de deţinutul care se spânzurase, un ticălos mai puţin! Dar se simţea confortabil ştiind că Pelicanul va face, de acum înainte, orice îi va cere. Absolut orice! Zâmbi din nou şi îşi întinse cât putu picioarele sub birou. Se simţea mulţumit. „Încă un accident de muncă” – îşi spuse cinic, gândindu-se la deţinutul care se spânzurase.
Pelicanul se întoarse în camera sa ca în transă. Trăsese o sperietură cumplită! Când îl ameninţase comandantul, crezuse că îi cade cerul pe cap. Ştia dinainte că o anchetă, oricât de sumară, ar fi dezvăluit faptul că Fetiţa fusese bătut înainte de a-şi pune capăt zilelor. De aceea se speriase atât de tare. Trase cu sete un gât de alcool. Băutura îl mai linişti. Începu să râdă, un râs nervos, crispat. Mai trase o duşcă şi ieşi afară, înviorat. Pe platou, deţinuţii aşteptau. Dispăruse cu desăvârşire obişnuita rumoare cu care îl întâmpinau zilnic pe ofiţer. Moartea violentă a Fetiţei îi bulversase pe toţi.
– Pelicanilor, sunteţi gata de muncă?! – strigă ofiţerul când ajunse în faţa lor, străduindu-se să pară vesel. De obicei îi întreba dacă sunt toţi, dar de această dată evită diplomatic întrebarea.
– Suntem gata, domnule locotenent – vorbi Calul în numele tuturor, cu o voce de înmormântare.
– Bine, pelicanilor, să mergem, e târziu! Tib rămase blocat de indiferenţa cu care vorbea Pelicanul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. „Omul ăsta ori e un actor perfect, ori n-are pic de suflet!” De la aşa-zisa revoltă, Tib şi ceilalţi reveniseră la vechiul loc de muncă. Săpau acum nişte şanţuri de doi metri adâncime pe un metru lăţime. Era o muncă istovitoare, de cele mai multe ori pământul aruncat afară le cădea în cap, aşa încât efortul se dubla. Totuşi, aveau un avantaj: pământul nisipos se săpa relativ uşor. Tib intră în şanţ. Acum lucrau mai grupaţi, deoarece norma era de cinci metri liniari pe zi. Rectificau un şanţ care se prăbuşise în ajun. Începu să sape, fără nici un chef. Se gândea la Radu – Fetiţa. În scurtul răstimp de când acesta venise în câmp, Tib ajunsese să-l îndrăgească. „La urmai urmei, nu era decât un copil. Ticălosul de Pelican îl pervertise…” La acest gând, simţi că i se întunecă mintea. Brusc, o idee îl străfulgeră:”O să-l raportez comandantului! Comandantul poate crede ca Fetiţa făcea… ceea ce făcea de plăcere, ori eu ştiu că nu e aşa! Asta o să fac, o să-l raportez, să văd dacă după aceea ticălosul ăsta o să mai fie atât de sigur pe el…” Gândul acesta îl însufleţi. Fără să-şi dea seama, începu să sape cu mai mult spor. Un răcnet de groază sparse liniştea monotonă a câmpului.
– La prins dedesupt! Tib nu pricepu ce se întâmplă: din şanţ, nu vedea decât cerul şi pe cei doi vecini de muncă.
– Ce se întâmplă? – îl întrebă pe cel din faţa sa. Acesta, un băiat înalt,cu faţa osoasă, ridică din umeri: nu ştia. Tib sări din şanţ, după câteva încercări nereuşite. Privi în jur: undeva, în faţă, îl zări pe ofiţer în mijlocul unei mase compacte de deţinuţi. Alergă într-acolo. Un mal al şanţului se prăbuşise – o cantitate enormă de pământ, prinzând un deţinut dedesupt. În şanţ, Calul şi Tomberon săpau cu mâinile, încercând cu disperare să-l dezgroape pe cel prins acolo.
– Cine e? – întrebă Tib la întâmplare.
– Grisină! E Grisină! – rosti cineva cu vocea gâtuită de emoţie.
– Mişcaţi-vă mai repede! – strigă Pelicanul – Ochelaristule, intră şi tu! – i se adresă lui Tib, când îl zări. Tib sări în şanţ. Cei doi izbutiseră să scoată la iveală o mână a Grisinei. Mâna era flască, lipsită de viaţă. După vreun sfert de oră, îl scoaseră afară: era mort. Calul îi curăţă cu grijă faţa de pământul nisipos. Deodată începu să plângă cu sughiţuri:
– Ce aveţi, mă, de muriţi aşa? Nu vă e dor de casă?! Ce dracu’ v-apucat să muriţi aşa? Tib îi prinse umerii mari:
– Linişteşte-te, Calule… nu-l ajuţi cu nimic daca plângi! – îi spuse încet. Dar Calul continuă să plângă, ştergând în neştire obrazul lipsit de viaţă al celui mort. Pe mal, Pelicanul încremenise într-o grimasă de spaimă amestecată cu greaţă. Începu să plouă liniştit. Pelicanul făcu un efort şi ieşi din starea de care fusese cuprins.
– Scoate-ţi-l afară! – porunci cu glas dur. Calule, nu te mai smiorcăi, du-te în lagăr şi spune-le să trimită o maşină ca să-l ia pe ăsta! Rosti cuvântul „ăsta” aproape cu dispreţ. lar voi, ceilalţi, dati-i drumul la treabă şi făceţi-vă norma! Tib îl privi cu ură. Pelicanul îi surprinse privirea:
– Ce p… mă-tii mă priveşti aşa, ochelaristule?
– Eşti un porc! – scrâşni Tib. Pelicanul se repezi spre el, dar Tib înălţă cazmaua:
– Să nu îndrăzneşti, canalie! Nu-mi mai este frică de tine. Pelicanul se opri ca hipnotizat. Se stăpâni, cu un efort supraomenesc:
– Ochelaristule, n-o să scapi viu din lagărul acesta ! – şopti cu voce albă de furie.
– Ba o să scap şi o să am grijă să-ţi petreci restul zilelor în puşcărie, unde ţi-e locul!
– Mai vedem noi! – spuse Pelicanul, cu voce nesigură, de astă-dată. După câteva ceasuri, din lagăr sosi un jeep, avându-l la volan pe căpitanul cel negricios.
– Cum dracu’ se face că, numai în două zile, ai deja doi morţi în pluton?! – întrebă el fără nici o introducere. Dacă o ţii în ritmul acesta, până la sfârşitul anului o să rămâi comandant peste lopeţi şi peste cazmale! Căpitanul nu părea deloc afectat de cele întâmplate.
– Doar nu-i omor eu! – raspunse posomorât Pelicanul.
– Hai pune-ţi mortul în maşină, că am treabă! – spuse aproape vesel căpitanul. Doi deţinuţi îl apucară pe Grisină de mâini şi de picioare şi vrură să-l aşeze pe scaunul de lângă şofer.
– Unde îl puneţi, tâmpiţilor – zbieră capitanul – ori credeţi că o să-mi facă conversaţie pe drum?! Cei doi îl priviră nedumeriţi.
– Aşezaţi-l în spate! – îi lămuri capitanul. Cei doi se executară.
– Unde e deţinutul pe care l-am trimis să anunţe? – întrebă Pelicanul observând, de-abia acum, lipsa Calului.
– L-a oprit comandantul să dea o declaraţie! – răspunse căpitanul făcându-i cu ochiul. Pelicanul îngheţă. Căpitanul salută scurt şi sări în maşină, demarând în trombă. „Ticălosul de comandant vrea să mă aibă bine de tot la mână… ce dracu’ o fi urmărind cu mine?!” – se întrebă îngrijorat ofiţerul. Într-o oră, totul reintră în normal. Tib săpa gândindu-se la cât de neprevăzută putea fi viaţa. Abia uitase de bătaia pe care o încasase după revolta de la bazinul cu apă, ca murise Fetiţa; nu apucase să se obişnuiască cu acest lucru, că murise Grisină. „Trebuie să fug de aici! Nu se mai poate…şi trebuie să-l iau în serios pe Pelican: ticălosul chiar are de gând să mă omoare! Şi după cum văd, se moare foarte uşor aici!”
– Şi zi-i aşa, ochelaristule, nu-ţi mai este frică de mine, ha? – îl trezi din gânduri vocea Pelicanului. Tib privi în sus, de unde se auzea vocea ofiţerului. Îl zări cu greutate, picurii de ploaie îi împăinjeneau vederea. Totuşi, îl zări. Pelicanul stătea cu mâinile în buzunare şi se legăna în faţă şi în spate: obiceiul său când era beat.
– Nu, nu mi-e frică! Tib îşi şterse apăsat ochii de apa care picura de sus.
– Ar trebui să-ţi fie frică, Pelicanule! Oflţerul rânji. Ar trebui!
– Ce o să-mi faci, o să mă omori?O să am grijă să nu-ţi dau satisfacţia asta! Crezi că poţi face ce vrei cu noi, dar nu e aşa!Ne-am obişnuit să executăm totul fără crâcnire şi să-ţi suportăm mojiciile, de asta te crezi omnipotent… Pelicanul îi azvârli cu vârful bocancului un bulgăre drept în creştet:
– Ascultă, ochelaristule, nu mă tutui, futu-ţi morţii mă-tii, că nu ne-am bătut pe burtă în şcoala de ofiţeri! Tib îşi şterse faţa de ţărână şi se dădu câţiva paşi în spate:
– Dacă era ceva de capul tău…pardon, dumneavoastră! – rosti ironic – n-ai fi ajuns să păzeşti puşcăriaşi! Ştii cum îţi spun băieţii?! Mortul! Mortul îţi spun! Iar eu îţi spun „inutilul”… n-ai făcut nici o brânză în viaţă, eşti un ratat şi singurul loc în care puteai fi cineva e lagărul asta nenorocit! Pelicanul se albi la faţă, sub greutatea insultei:
– Nu scapi viu de aici! Îţi jur pe ce am mai sfânt!
– Tu nu ai nimic sfânt, poate doar sticla cu alcool! Ofiţerul scuipă în direcţia sa, fără să-l nimerească, după care se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. Tib se apucă să arunce pământul din şanţ. Tremura din toate încheieturile. Nu de frică, ci de emoţie. „În sfârşit, i-am spus ce aveam de spus… de mult timp voiam să fac asta! De acum înainte, n-o să mă mai las călcat în picioare, orice s-ar întâmpla!” Seara, la apel, Calul se apropie de el şi-i şopti confidenţial:
– Mă, ai grijă! Nu ştiu ce i-ai spus ofiţerului, dar e turbat rău! Tib ridică nepăsător din umeri:
– Nu-ţi fă probleme, o să-i treacă!
– Eu nu-mi fac probleme, tu ar trebui să-ţi faci! Să nu zici că nu ţi-am spus…
– Bine, Calule, mulţumesc! Calul clătină din cap, dojenitor, şi se îndepărtă. Apelul decurse fără nici un incident. Tib se culcă imediat. Era obosit, toată ziua se frământase. Ideea evadării îl stăpânea tot mai intens. Din când în când gândul îi fugea la Ica, şi atunci simţea un soi de lehamite, gândindu-se la ea. Apoi începea să-şi facă planuri pentru civilie: în primul rând, va face o facultate, de preferinţă Dreptul, după care se va muta în alt oraş: nu mai putea sta la părinţii săi, pentru care devenise un străin, şi care deveniseră nişte străini pentru el… Apoi va mai vedea… Adormi imediat, somn de plumb. Calul stinse felinarele şi în curând peste baracă se lăsă liniştea. Continua să plouă monoton, una din ploile acelea deprimante, de toamnă. Trecuse binişor de miezul nopţii; toţi deţinuţii dormeau. Nu se auzeau decât răsuflările lor regulate, şi din când în când, câte un mormăit neinteligibil. Botosul, care încă nu scăpase de „dragostea” Calului, dormea, bine-mersi, în planton. Uşa de la intrare se deschise cu violenţă şi o umbră pătrunse în întunericul barăcii.
– Deşteptarea, pelicanilor! – răsună vocea dogită, de beţiv, a Pelicanului. Deţinuţii nu reacţionară decât prin câteva mormăituri şi vânturi răsunătoare.
– Planton! – zbieră ofiţerul – planton, dormi în post! Scoală-te că a venit ziua judecăţii! Am venit să judec viii şi morţii! Unde mă-ta eşti?! Botosul tresări violent, trezit dintr-unul dintre nesfârşitele sale vise erotice, care îl chinuiau noapte de noapte.
– Ordonaţi – strigă cu gâtul uscat. Pelicanul aprinse o lanternă şi lumină circular baraca.
– Ochelaristule! Unde eşti, că am venit să te judec! Botosul se apropie în fugă:
– Ordonaţi! – repetă. Ofiţerul îl lumină din cap până în picioare:
– Dormeai în post, ai? ÎI lovi peste gură, crăpându-i buza de jos.
– Să nu mai dormi! – îi sfătui părinteşte ofiţerul, după care începu să lumineze fiecare interval dintre paturi, căutându-l pe Tib. Acesta se trezi şi-şi frecă ochii, după care sări jos din pat. Fascicolul puternic al lanternei îl orbi.
– Aha! – strigă Pelicanul – aici erai!
– Aici eram, domnule locotenent – zise liniştit Tib.
– la zi-i, ochelaristule, nu ţi-e frică de mine, aşa-i? Tib îşi acoperi ochii:
– Nu, nu mi-e frică – rosti, la fel de liniştit. Pelicanul se repezi spre el pe intervalul îngust, lovindu-se de paturi. Deşi în baracă era destul de răcoare, ofiţerul era leoarcă de năduşeală. Încercă să-l lovească pe Tib cu lanterna în figură, dar acesta făcu un pas mare înapoi. Pelicanul se dezechilibră şi căzu cât era de lung. Apoi, cu o mişcare neaşteptat de rapidă pentru trupul său mătăhălos, îl apucă pe Tib de picioare şi-l trânti la pământ. Se căţără peste el şl-i căută gâtul, încercând să-l stranguleze.
– Ţi-am spus că n-o să ieşi viu de aici! Ofiţerul era turbat de beţie. După un moment de năuceală, Tib intui pericolul: ofiţerul nu mai judeca. Zvâcni puternic din picioare, dar nu reuşi să se debaraseze de ofiţer. Acesta îi găsi gâtul şi începu să strângâ cu înverşunare.
– Îţi fac capătul… scrâşni Pelicanul. Tib îl apucă de testicole şi îl strânse cu disperare. Ofiţerul răcni şi slăbi pentru o clipă strânsoarea. Tib profită de acest moment, şi izbuti să iasă de dedesupt. Cuprins de furie, căută la nimereală pe sub unul dintre paturi. Găsi o cazma şi-i apucă cu putere coada:
– Vrei să mă omori?! – şuieră – vrei să mă omori?! Mai bine te omor eu! Începu să lovească cu cazmaua orbeşte. Ofiţerul icni, şi se strânse ghem. Băutura în exces îl înmuiase. Tib îl lovi în continuare. Loviturile sunau înfundat. Efortul îl calmă. Se opri suflând greu. Apucă lanterna, pe care ofiţerul o scăpase jos, şi lumină trupul ghemuit pe jos. Pelicanul era plin de sânge peste tot. Tib aruncă cazmaua alături. Îşi făcu apariţia şi Calul. Când zări trupul ofiţerului fluieră cu gravitate:
– Ce dracu ai făcut, mă? Tib ridică din umeri: nu-i păsa.
– Încă mai suflă! Repede, să-l ducem la infirmerie! Se trezise toată baraca, dar nimeni nu se repezea să-l ajute. Calul îl strigă pe Botos:
– Planton, vino încoa’! Botosul se apropie alene. La lumina palidă a felinarelor aprinse de ceilalţi deţinuţi, Calul îi zări rânjetul obraznic.
– Ce te hlizeşti, nenorocitule?! – zbieră Calul – dacă moare ai belit-o! Botosul rânji mai departe.
– Mi se fâlfâie! – rosti, lingându-şi buza crăpată, cu un soi de bucurie în glas. Într-un sfârşit, Calul fu ajutat de câţiva deţinuţi, şi-l scoase pe ofiţer din baracă. Tib se întinse, sfârşit, pe pat. „De acum, ce-o fi – o fi! De data asta nu mai scap!” După aşa-zisa revoltă, se aşteptase la represalii, dar acestea nu veniseră. „De data asta am încurcat-o! La urma urmei, ce-or să-mi facă, or să mă dea afară din armată?!” La acest gând, izbucni într-un râs liniştit.
– Ce ai, mă, ai căpiat? Abia atunci îl zări pe cel din faţa sa: Botosul îl privise cu atenţie, în tot acest timp.
– Tib – hârâi Botosul cu vocea sa groasă – când mă gândesc ce faţă de fraier aveai când ai venit, nu-mi vine să cred că ai fost în stare să faci asta! Tib se ridică în capul oaselor:
– Botosule, un proverb spune aşa: „cât eşti nicovală rabdă, când eşti ciocan – loveşte”! Când am sosit aici, nu eram decât un puşti naiv… Sincer să fiu, aş fi preferat să rămân aşa, dar toate mizeriile pe care le-am îndurat aici m-au schimbat şi m-au făcut să văd cu alţi ochi viaţa… Viaţa nu e deloc aşa de simplă cum îmi imaginam eu! Pe de altă parte, dacă nu intram în batalionul ăsta, puteam să mor de bătrâneţe şi aş fi crezut că tot ce zboară se mănâncă! Calul îşi făcu intrarea în baracă. Se apropie, frecându-şi cu gravitate mâinile mari:
– Mă, n-am avut încotro, a trebuit să raportez…Calul era vizibil stingherit.
– Calule, ai făcut ce trebuie, nu-i nevoie să te scuzi! Pe uşă intră un grup compact de soldaţi, vreo cinci, cu automatele pe piept. Se aliniară de-a lungul intervalului mare. În urma lor intră un plutonier bondoc. Şi el avea la piept un pistol automat.
– Care e?- întrebă cu voce joasă. Calul îl privi jenat pe Tib, după care rosti cu greutate:
– El e… Soldaţii îl înşfăcară pe Tib şi-l băgară în mijlocul lor. Tib nu se împotrivi. Înainte de a ieşi din baracă, îi facu cu ochiul Botosului, care îl privea plin de compasiune:
– Nu uita, Botosule, cât eşti nicovală… Nu mai apucă să sf-ârşească fraza: unul dintre soldaţi îl lovi peste faţă cu patul armei. Tib se prăbuşi. Doi soldaţi îl ridicară rapid şi-l forţară să meargă, mai mult târându-l.
Comandantul lagărulul păşea îngândurat printre barăcile goale. Învârtea în mâini, pentru a zecea oară, scrisoarea pe care i-o trimisese omul său de încredere de la Centru. Veştile nu erau deloc îmbucurătoare: scrisoarea suna aşa: „Domnule comandant, cu regret trebuie să vă informez că omul nostru are de gând să vă facă o inspecţie inopinată, nu ştiu exact când. Deocamdată totul e ţinut în mare secret. Nu ştiu dacă are aprobare de sus pentru inspecţie, cert este faptul că trebuie să vă aşteptaţi la ea…” „omul nostru” era un fost camarad al comandantului, acum colonel, care îi fusese rival la mâna soţiei. Deşi femeia îl părăsise şi pe el, fostul camarad tot continua să-l urască, pentru că îi furase iubita. Dealtfel, fostul rival avusese un aport hotărâtor în trimiterea comandantului aici. Împături scrisoarea şi o vârî în buzunarul de la piept al vestonului. Oftă adânc: pe lângă grija anunţatei inspecţii, comandantul era îngrijorat şi din cauza adjunctului său, care după ce îi citise scrisoarea, sărise ca ars de pe scaun: „domnule comandant, de data aceasta o să rezolv odată pentru totdeauna problema”. Apoi ieşise val-vârtej, şi de atunci nu mai ştia nimic de el. Mergând aşa printre barăci, mirosul comandantului fu izbit de o duhoare cumplită de varză stricată. Ridică ochii şi-şi dădu seama că se afla în dreptul cantinei. Fruntea sa, şi aşa înnegurată, se întunecă şi mai mult. Se răsuci şi intră furios în baraca care servea drept sală de mese. Înăuntru nu se afla dacât un deţinut bucătar, care scotea nişte căpăţâni putrede de varză, dintr-un butoi de tablă ruginit.
– Ce faci aici? – întrebă sumbru comandantul. Bucătarul înlemni, cu mâinile adânc înfipte în butoi:
– Pregătesc masa de seară… – izbuti să rostească. Comandantul scuipă scârbit, varza mirosea a fecale.
– Mizeria asta o daţi de mâncare, deţinuţilor, nenorocitule?! Vrei să stârneşti vreo epidemie în lagăr? Deţinutul reuşi să iasă din înlemnirea care îl cuprinsese şi luă o poziţie de „drepţi” aproximativă:
– Permiteţi să raportez, asta am primit de la magazia de alimente…
– Adu-mi meniul! – zbieră îngreţoşat comandantul. Deţinutul se execută şi, în viteza cu care se repezi în bucătărie, răsturnă butoiul cu varză. Duhoarea deveni insuportabilă. Pe meniu figura, la cină, fasole cu ciolan. Comandantul îl pocni pe bucătar cu meniul în cap, în timp ce-l întreba după fiecare lovitură:
-Unde e fasolea? Unde e ciolanul? Criminalilor, furaţi totul.!Deţinutul răbda cu stoicism loviturile şi ocările comandantului, deşi el personal, nu avea nici o vină: ofiţerul de serviciu scotea alimentele de la magazie, el nu facea altceva decât să pregătească mâncarea din ce i se dădea. Şi comandantul ştia acest lucru, dar simţea nevoia să-şi descarce nervii pe cineva. Într-un târziu, îl lasă pe bucătar în pace poruncindu-i, totuşi:
– Spune-i ofiţerului de serviciu să vină imediat la cancelarie!
– Am înţeles, să trăiţi! – răspunse supus bucătarul deşi ştia că ofiţerul de serviciu n-are cum să se prezinte la cancelarie, pentru simplul motiv că dormea, beat-mort, chiar în magazia de alimente. Comandantul se îndepărtă înjurând.
Căpitanul cel negricios, adjunctul comandantului, aprinse o nouă ţigară. Era a treia zi de când dormea în barca sa cu motor, care fusese ancorată sub un pâlc de sălcii pletoase, într-un loc unde fluviul făcea un unghi aproape drept. Din locul în care stătea pitit, căpitanul putea supraveghea, fără să fie văzut, toată suprafaţa fluviului, în ambele părţi. Din când în când mângâia, fără să-şi dea seama, ţeava armei sale cu lunetă, pe care o deţinea ilegal. Căpitanul obosise supraveghind prin binoclu suprafaţa apei. Ştia că ofiţerii care trebuiau să vină în inspecţie o făceau în secret, şi avea de gând să-i împuşte. Nu-i spusese acest lucru comandantului ştiind că l-ar speria. De altfel, îl dispreţuia profund pe comandant, care, fără să ştie, era numai cu numele comandantului lagărului, el, căpitanul, fiind de fapt cel care trăgea toate sforile. Despre tot ce se petrecea în lagăr, comandantul ştia numai atât cât îngăduia adjunctul său. „Dacă ar şti comandantul ce cont am în bancă ar face infarct!” – îşi spuse vesel. De la deschiderea şantierului, căpitanul îşi însuşise toate primele comandanţilor de plutoane, chiar şi pe-a comandantului. Când avea să considere că a strâns destui bani, căpitanul avea de gând s-o şteargă, aşa că nu putea să permită nici un fel de vâlvă în legătură cu lagărul, cu atât mai puţin o inspecţie. Dealtfel, el era singurul care ştia toate dedesupturile acestei afaceri. Ofiţerul de la Centru cu care ţinea legătura, era fratele său, dar nimeni nu avea habar de acest lucru. Tocmai se pregătea să-şi aprindă o nouă ţigară, când un zumzăit surd îi atrase atenţia. Duse binoclul la ochi. Pe mijlocul fluviului se apropia o barcă cu motor. Căpitanul privi cu atenţie: în barcă zări doi inşi. Pe unul îl recunoscu a fi colonelul cu inspecţia, celălalt era un necunoscut. Amândoi râdeau plini de veselie, nebănuind ce-i aşteaptă. „Nu-i nimic, o să-i omor pe amândoi” -îşi spuse, zâmbind sardonic. Îl ochi cu grijă mai întâi pe necunoscut. Trase şi văzu cum acesta se clatină caraghios, şi cade în barcă. Celălalt, colonelul, încercă cu disperare să se ascundă în barcă, dar fu nimerit în cap. Barca se izbi cu violenţă de malul fluviului, sfărâmându-se. Căpitanul porni fără grabă motorul propriei sale bărci şi se apropie încet de epavă. După ce se convinse că cei doi sunt morţi, îi legă cu o frânghie de rămăşiţele bărcii şi o scufundă. Apa bolborosi câteva clipe deasupra locului unde fusese scufundată barca celor doi, apoi se linişti. Căpitanul îşi aprinse satisfăcut o nouă ţigară: faima sa de vânător incontestabil nu se dezminţise nici de această dată.

ZECE

Ploaia sfâşia în rafale întunericul de catran al nopţii. Vântul pătrundea şuierând prin pereţii de carton presat ai barăcii. Trântit pe o saltea din care vatelina ieşea prin sute de găuri, Tib se zgribuli: îl luase frigul. Era aproape de uşă, unde trăgea puternic curentul. În încăperea largă stăpânea o duhoare cumplită de urină şi fecale. Din vreme în vreme unul dintre locatari scotea un ţipăt îngrozitor, care facea să-ţi îngheţe sângele în vene. Şi totuşi, ţipetele nu păreau să-i deranjeze pe ceilalţi, dacă judecai după sforăiturile care răsunau în baracă.Tib se strânse ghem, încercând să se încălzească. Prin întuneric nu văzuse unde fusese adus, dar bănuia: la „periculoşi”. Ciudat, deşi de câte ori zărise ţarcul acela de sârmă ghimpată simţise un fior pe şira spinării, nu-i era frică. Îl stăpânea un soi de amorţeală plină de nepăsare. După ce fusese scos din baracă, unul dintre soldaţii din gardă îi şoptise:”ai dat de dracu’!0 să-ţi iasă pe nas bătaia asta!” Nici atunci, nici acum nu simţise frică. Un soldat deschisese o uşă şi fusese trântit înăuntru, după care uşa fusese încuiată în urma sa. Pipăise prin întuneric şi descoperise că în încăpere nu erau paturi. Dăduse peste o saltea şi se aşezase acolo, neîndrăznind să se aventureze mai departe. Strâns ghem, acum încerca să aţipească, deşi îşi dorea din tot sufletul să vadă cum arată locul. Adormi spre ziuă, un somn chinuit în care chipul Fetiţei şi al Pelicanului se învârteau prin visul său într-un ritm terifiant. Deschise ochii, simţind că este privit. Câteva chipuri slabe şi nespălate stăteau aplecate deasupra sa, privindu-l cu o curiozitate tâmpă. Tib se întinse cu o mişcare bruscă, încercând să-şi dezmorţească oasele. Chipurile de deasupra se retraseră speriate, mai puţin unul, care îi zâmbi, arătându-şi dinţii stricaţi. Era un chip negricios, aproape tuciuriu, dar simpatic – datorită ochilor negri şi strălucitori, plini de o căldură lăuntrică.
– Bă, tată – spuse posesorul ochilor negri – în numele distinşilor mei locatari, îţi urez bine ai venit! Deţinutul se aplecase reverenţios, într-o plecăciune caraghioasă, dar nu batjocoritoare.
– Bine v-am găsit! – spuse cu o veselie neaşteptată Tib.
– Eu sunt Meşterul, om priceput la toate şi la nimic, mare simulant al ordinului periculoşilor, ţăcăniţilor şi ghinioniştilor ca tine!
– De ce ghinionist?- întrebă Tib, simţind din prima clipă că negriciosul îi este simpatic.
– Pentru că – spuse Maşterul aşezându-se alături, fară a aştepta să fie poftit – ai nimerit în cea mai ciudată companie pe care o poate avea cineva în lagărul ăsta afurisit! Tib privi pentru prima oară în jur: în baraca mohorâtă erau înşirate trei rânduri de saltele mizerabile, aşezate direct pe cimentul zgrunţuros. Pe ele stăteau tolăniţi nişte indivizi costelivi, unii dintre ei – majoritatea, având în ochi o căutătură pierdută. Tib simţi că îl ia cu frig. Meşterul observă:
– Ce-i, bă, tată, nu prea-ţi plac noii tovarăşi!
– Nu-i vorba că nu-mi plac, dar au nişte figuri.. .nu ştiu cum să spun…aparte…
– Jumătate dintre indivizii pe care îi vezi aici – spuse Meşterul cu voce coborâtă – sunt nebuni sadea! Locul lor nu este aici ci într-un spital de psihiatrie.. .Trebuie că e ceva necurat cu lagarul ăsta, altfel nu se explică de ce sunt ţinuţi aici! Uite, îl vezi pe ăsta?! -exclamă deodată, arătând spre un individ care se plimba pe intervalul mare într-o succesiune de aplecări şi ridicări, însoţite de nişte mormăieli duioase – Ăsta a plecat într-o permisie şi şi-a anunţat telefonic părinţii că vine… Când a coborât în gară, maică-sa a fost tăiată de tren chiar în faţa sa! Se repezise, chipurile, să-l îmbrăţişeze şi nu a zărit trenul care venea din partea opusă. A murit în braţele feciorului ei. După înmormântare, tipul, care îşi ieşise din minţi fară ca cineva să-şi dea seama, a incendiat un tren de persoane…Probabil că îşi închipuia că se răzbună pe trenul care îi omorâse mama! În loc să-l interneze într-un spital de nebuni, deştepţii de la armată l-au trimis aici! Acum nu face altceva toată ziua decât să ridice de jos nişte fiinţe imaginare. De asta se tot apleacă şi se ridică.. .Meşterul fu întrerupt de un acces violent de tuse. După ce se linişti, spuse obosit, deodată:
– Aş putea să-ţi mai spun o groază de chestii…dar am timp…Tu cum ai ajuns la periculoşi? – întrebă deodată, de parcă ar fi vrut să pună de mult această întrebare, dar uitase şi abia acum îşi amintise. Tib se mohorî:
– A! Uitasem că sunt la periculoşi! De ce se numeşte aşa locul?! Nu văd pe nimeni periculos!
– Nu vezi, dar o să vezi! 0 să-ţi faci o idee când ne va scoate Vulpea la instrucţie!
– Cine? Vulpea?!
– ÎI cunoşti? Tib zâmbi strâmb:
– Am avut onoarea… Dar cum a ajuns aici?
– Probabil că ai auzit de revolta celor care au incendiat baraca… uite-i, sunt acolo – zise Meşterul arătând spre fundul barăcii – după ce a fost bătut bine de către deţinuţi s-a cam scrântit, n-au mai putut să-i dea vreun pluton pe mână… Aşa că l-au trimis aici, să ne distreze pe noi! Dar tot nu mi-ai răspus la întrebare…
– Ce întrebare? – făcu Tib mirat.
– Păi… cum ai ajuns aici?
– L-am caftit pe comandantul de pluton – răspunse, folosind un cuvânt pe care nu-l avea în vocabular, dar pe care îl auzise frecvent.
– Pfui! – şuieră plin de admiraţie Meşterul – înseamnă că tu chiar eşti periculos!
– Deh ! – raspunse Tib în doi peri – cam aşa s-ar zice.
– Eşti mare domnule! Şi cum de ai scăpat necotonogit?
– Cine spune că am scăpat?!
– Asta cam aşa e, ai tot tirnpul din lume să fii cotonogit! Tăcură pentru câteva clipe. Baraca prinse, încet, viaţă. Locatarii se ridicau pe rând şi mergeau într-un colţ al barăcii unde îşi făceau nevoile într-un hârdău amplasat acolo. Lui Tib nu i se mai părură aşa ciudaţi ca la început. Meşterul se chinuia să-şi aprindă un chiştoc murdar de ţigară. Când reuşi, trase adânc fumul în piept, cu o sclipire stranie în ochi.
– Tu de ce eşti aici? – întrebă Tib, deodată. Meşterul îl scrută:
– Unde, în lagăr sau aici?
– Şi, şi! Meşterul se aşeză mai bine.
– Şi aşa nu avem ce face până îşi aduce Vulpea aminte de noi… Păi, bă, tată, să încep cu începutul… – mai trase un fum şi, după un alt acces violent de tuse, continuă: eu am venit în armată cu un scop precis: să mă întorc acasă imediat! N-am să înţeleg niciodată de ce omul trebuie să facă armată aşa, vrând-nevrând.. . Eu cred că lucrurile ar trebui să se desfăşoare cam aşa: îl chemi pe om la Centrul militar, îl serveşti cu o cafea şi o ţigară ( după ce îl inviţi să ia loc!), apoi îl întrebi frumuşel: „bă, tată, vrei sau nu să faci armata?”Dacă respectivul spune „da” – bine! dacă spune „nu” – iarăşi bine… În felul ăsta, omul n-ar fi nevoit să devină simulant – asta în cel mai bun caz…
– Vrei să spui că tu eşti simulant? – întrebă Tib, privindu-l şi cu mai multă simpatie. Meşterul îşi scărpină creştetul tuns chilug:
– Cam aşa ceva…Când am ajuns la unitatea militară la care fusesem repartizat, aveam deja textul pregătit! „sunt amnezic” – le-am spus. Ticăloşiii nu m-au crezut nici când am plecat din gardă cu tot cu armă şi m-au găsit după două zile dormind pe o bancă în gară…
– Tocmai în gară ţi-ai găsit să dormi?
– Bă, tată, tocmai ăsta e şpilul! Doar eram anmezic! Problema e că, ticăloşii dracului, nu m-au crezut nici o clipă! Aşa că, după ceva peripeţii, am ajuns aici! Meşterul scuipă cu năduf.
– Şi la periculoşi cum ai ajuns?
– Asta e altă poveste… după ce am văzut cât de greu e în câmp, mi-am zis că şi aşa nu am nimic de pierdut… dacă tot sunt amnezic – să fiu până la capăt! Aşa că, într-o noapte, când eram planton, m-am dus glonţ la camera comandantului.. comandantului de lagăr, vreau să zic… şi m-am culcat taman în patul său, ca şi cum acolo aş fi dormit de când e lumea! A. doua zi eram deja la periculoşi!
– Ai avut ceva tupeu! Nu oricine are curajul ăstal
– Aşa o fi, numai că eu m-am încurcat aşa de bine în amnezia mea, încât acum nu mai ştiu cum s-o dreg! Peste o lună îmi termin condamnarea şi eu tot timpul am susţinut că nu ştiu de ce mă aflu aici şi nici când am venit! Dacă tâmpiţii ăştia îşi dau seama că sunt simulant, am dat de dracu’! Aşa că singura alternativă care îmi rămâne este evadarea! Tib tresări la auzul acestor cuvinte:
– Ai de gând să evadezi?! Mi s-a spus mereu că de aici este imposibil să evadezi! Din câte cunosc eu, au mai încercat doi!
– Şi de unde ştii că nu au reuşit?! Ticăloşii ăştia încearcă mereu să ne convingă că nu se poate evada, dar eu îţi spun că se poate…
– Cum aşa? – întrebă Tib, fremătând de speranţă. Meşterul îl privi cu luare aminte:
– De ce mă tot descoşi, vrei să evadezi? Tib oftă adânc:
– 0, Doamne, şi încă cum! Meşterul chicoti:
– Bă, tată, eşti cam naiv! Tib se încruntă:
– Ce vrei să spui? De ce sunt naiv?
– De unde ştii că nu sunt un turnător, pus anume să afle ce ai de gând! Tib chibzui o clipă, apoi:
– Ei şi?! Ce ar mai putea să-mi facă?! Mai rău decât aici nu am unde să ajung! Doar n-or să mă libereze drept pedeapsă!
– Nici într-un caz! – râse Meşterul, fară veselie – dar dacă Vulpea îşi pune în minte să te scoată din minţi, nu prea văd cum o să te descurci!
– Şi eşti? Meşterul nu înţelese:
– Ce să fiu?
– Turnător!
– A, nu, în nici un caz…dar dacă te hotărăşti să evadezi, trebuie s-o faci cu toata tăria!
– Bineînţeles!
– Uite ce e, ţin să te avertizez că evadarea nu este o glumă: putem fi împuşcaţi şi s-o mierlim dracului! Aşa ca hotărăşte-te, preferi să-ţi rişti viaţa sau să rămâi, naibii, aici şi să-ţi ispăşeşti pedeapsa!
– Cunosc riscurile, doar nu sunt de ieri în lagăr…
– Bă, tată, atunci mai vorbim… Fu întrerupt de zgomotul broaştei de la uşă.
– Ssttt! – şopti Meşterul – a venit Vulpea! Subofiţerul intră calm, şi după ce clipi de câteva ori, deranjat, probabil, de duhoarea din încăpere, urlă:
– Deşteptarea!!! Urletul era inutil, deţinuţii se treziseră de mult, era aproape zece dimineaţa. Tot ce putură să facă era să se ridice în picioare, lucru pe care îl făcură cu o încetineală care îl scoase din sărite pe subofiţer.
– Aha, încă dormiţi?! Între paturi fuga marş! Tib îl privi pe Meşter mirat: unde vedea Vulpea paturi?! Meşterul îi făcu semn că totul e în regulă şi, odată cu ceilalţi, alergă între rândul de saltele. Tib îl imită.
– La intrevalul mare adunarea! – strigă Vulpea. Deţinuţii ieşiră din nou.
– Între paturi fuga marş! Cele două comenzi începură să se succeadă cu o repeziciune ameţitoare. Tib crezu că subofiţerul se va plictisi într-un târziu – dar se înşelă. Vulpea nu părea să se plictisească, ba chiar părea să-i facă plăcere viermuiala deţinuţilor dintr-un loc într altul. Toată „distracţia” dură o oră şi ceva. Deţinuţii gâfâiau din pricina efortului. Unii, cei mai mulţi, erau stăpâniţi de un tremur nervos al feţei, datorat în mare parte lipsei de hrană. Dintr-odată, fără nici un preambul, Vulpea se întoarse brusc şi părăsi încăperea. Deţinuţii se trântiră jos, care unde se aflau. Tib îşi şterse năduşeala de pe chip, apoi îl privi, strâmbându-se pe Meşter:
– Face des chestia asta? Meşetrul se lungi pocnindu-şi oasele:
– Ăsta nu e decât preludiul… acuşi începe adevărata distracţie!
– Ce vorbeşti?! Vrei să spui că poate fi mai rău decât acum?
– Oho! Să vezi cum o să fie când o să cari o raniţă de vreo patruzeci de kilograme şi o să trebuiască să faci salturi cu ea în spinare! Tib se încruntă:
– Să ştii ca nu am de gând să fac asta! La urma urmei pot foarte bine să nu execut, ce-o să-mi facă?! Meşterul râse, aratându-şi dinţii stricaţi:
– Dacă tu crezi ca ai oasele tari… nu executa! Dar dacă nu, ai face mai bine să-ţi vezi de treabă! Vulpea e în stare să facă din tine făină de oase! Dar, până una-alta, profită de acest moment de respiro, o să ai nevoie de el! Tib nu zise nimic. Se lungi pe salteaua plină de cocoloaşe de vatelină, încercând să se facă comod. În toată baraca nu se auzeau decât respiraţiile gâfâite ale deţinuţilor. „La periculoşi” era un ţarc de sârmă ghimpată, un dreptunghi cu o lungime de circa douăzeci-douăzeci şi cinci de metri, şi o lăţime de zece-cincisprezece. Fusese aşezat într-o latură a corpului de gardă, astfel că santinela din faţa acestuia avea un control vizual perfect asupra a ce se întâmpla în interiorul acestuia. Una dintre laturile ţarcului era aşezată chiar pe malul fluviului, ceea ce făcea ca în baracă, care nu avea mai mult de cinci metri, să fie mereu umezeală. Într-o altă latură a ţarcului se înălţa unul dintre numeroasele foişoare de pază ale lagărului, aşa încât ţarcul era foarte uşor de păzit. În faţa ţarcului se afla amplasată crescătoria de porci a lagărului; mirosul de mâl şi plante putrede, care venea de pe fluviu, se amesteca cu duhoarea emanată de grămiezile de excremente care se înălţau în jurul
crescătoriei. Toată vara şi toamna, deţinutii erau chinuiţi de roiuri nesfârşite de muşte, care bâzâiau pe deasupra grămezilor de gunoi. Neauzindu-i glasul, Tib întoarse capul şi privi spre locul unde stătea tolănit Meşterul: observă că acesta dormea dus, cu o mină frământată pe chip. Tib îl ghionti:
– Hei, Meştere, ce faci, ai adormit?Meşterul îşi miji ochii:
– Vezi bine că da! – mormăi supărat.
– Ştii, Meştere, mă gândeam ca nu am de gând să stau prea mult pe aici… Alungă cu palma un roi de muşte, apoi continuă.
– Dacă spui că se poate evada, ar trebui să facem un plan…De ce naiba râzi? – Întrebă, văzând că celălalt îl priveşte amuzat.
– Nici n-ai ajuns bine aici şi vrei să evadezi?
– Ei, şi?! Doar n-ai vrea să mă instalez comod şi să aştept să treacă timpul! Dacă voiam aşa ceva, nu mai ajungeam aici, stăteam liniştit şi aşteptam să mi se termine condamnarea; cred că am îndurat destule, ca să-mi pot permite luxul de a sta liniştit şi a avea răbdare…
– Bine, bine, linişteşte-te – spuse împăciuitor Meşterul, văzând că Tib se înfierbântase. Uşa se trânti cu violenţă de perete şi Vulpea îşi facu vijelios apariţia.
– Afară fuga-marş! – urlă. Deţinuţii săriră la unison în picioare; se vedea ca au ceva experienţă în privinţa asta. Năpustindu-se afară, Tib se împiedică de pragul uşii şi se lungi în praful din curte. Ridicându-se, începu să râdă, amintindu-şi cât de împiedicat fusese la început, când sosise în lagăr.
– Vă aliniaţi! – urlă din nou Vulpea. Dupa ce îi alinie, începu să se plimbe, oprindu-se la fiecare. Avea o căutătură rea, sălbatică. Probabil că ar fi fost un pacient interesant pentru un psihiatru. Tib stătea în poziţie de drepţi, fără să-şi dea seama câ zâmbetul de adineauri nu-i dispăruse de pe faţă.
– De ce te hlizeşti, ţi se pare ca sunt comic? îi duhni în faţă subofiţerul, când ajunse în faţa sa. Tib continuă să zâmbească, privindu-l fără un cuvânt. Acest lucru păru să-l scoată din sărite pe Vulpea, care ridică pumnul, cu intenţia vădită de a-l lovi. Tib se dădu cu repeziciuine în spate, după care o rupse la fugă. Subofiţerul rămase interzis
– Unde dracu’ te duci? – întrebă, fară convingere. „În lagărul ăsta toată lumea drăcuieşte”- îşi spuse Tib, oprindu-se lângă sârma ghimpată a gardului. De sus, din foişor, santinela privea cu interes scena, fumând agale.
– Vino încoace! – urlă Vulpea, repezindu-se spre Tib ca un taur înfuriat ; Tib negă, clătinând din cap:
– Dacă vrei să mă prinzi, va trebui să munceşti puţin! Îl stăpânea o veselie nefirească. Cam de când fusese bătut, după episodul cu apa, avea senzaţie ciudată că ceea ce se petrece nu este real, ci un soi de vis. Aproape că nici nu mai sesiza scurgerea timpului. I se părea că din clipă se va trezi şi totul va lua sfârşit. În următoarea jumătate de oră deţinuţii priviră, la început îngroziţi, apoi amuzaţi, cursa nebună la care se angajase Vulpea, încercând să-l prindă pe Tib. Acesta, fiind mai tânăr, era într-un avantaj evident în faţa subofiţerului mătăhălos, care mai era şi fumător. Când pierdu orice speranţă de a-l prinde, Vulpea părăsi, înjurând furios, incinta ţarcului, neuitând să încuie cu grijă poarta înaltă de aproape trei metri.
– Unde … s-a dus? – întrebă gâfâind Tib, după ce se trânti la picioarele Meşterului. Majoritatea deţinuţilor intrară în baracă.
– Dracu’ ştie unde!… Ce te-a apucat, vrei chiar aşa de mult să-ţi rupă Vulpea oasele, sau ce? – întrebă furios Meşterul. Tib îl trase lângă el.
– Meştere, atâta bătaie am mâncat în lagărul ăsta, că nu mai suport nici măcar să fiu ameninţat, darmite bătut! De ce întrebi, îţi pare rău că nu am încasat-o?! Meşterul îl privi chiorâş:
– Ai scăpat acuma, pe moment, dar nu ştii ce te aşteaptă! Tib îl linişti.
– Am somnul uşor, nu mă poate lua nici din somn!
– Ar putea, foarte bine, să vină însoţit de câţiva malaci din gardă şi atunci ai vedea tu! Ar trebui să-ţi păzeşti pielea!
– Fii fără grijă, n-o să te implic şi pe tine, dacă de asta ţi-e frică! Meşterul se înfurie:
– Nu mă jigni! Normal ca mi-e frică, dar pentru tine, eu unul, până în prezent am reuşit să scap de”atenţia” Vulpii! Tu nu ai nici o zi şi deja te-a fugărit! Meşterul se răsuci pe călcâie şi intră mormăind în baracă. De necrezut, dar ziua trecu fără ca Vulpea să-şi mai facă apariţia. Totuşi, aşteptarea îi făcu pe toţii să stea ca pe ace, stăpâniţi de o nelinişte care le întinsese nervii la maxim. Odată cu înserarea, începu să plouă cu găleata. Un murmur de uşurare străbătu încăperea.
– Ce se întâmplă? – întrebă Tib nedumerit.
– Se întâmplă, spuse Meşterul vizibil uşurat – că atunci când plouă, ştim sigur că Vulpea nu mai dă pe aici! Nu ştiu de ce, dar nu-i place deloc să umble prin ploaie… de câte ori plouă ştim că în ziua respectivă vom avea linişte şi pace!
– Când a fost bătut de deţinuţi ploua…- murmură Tib ca pentru sine – cine ştie, o fi prins vreo fobie faţă de ploaie!
– Dracu’ să-l ia! – exclamă Meşterul – important e că în noaptea asta nu mai dă pe aici…Bă, tată, dacă mă gândesc bine, datorită ţie am scăpat astăzi de distracţie! Eşti mare, ce mai!
– Parcă erai supărat…
– Supărat pe naiba! Oricum să nu crezi că ai scăpat, şi mâine e tot o zi!
– Mda.. .murmură Tib, gândindu-se deodată că în curând va veni iarna. Nu vine să încuie uşa? Meşterul ridică din umeri:
– Nu e obligatoriu, oricum poarta e încuiată. Se întunecă. Majoritatea deţinuţilor începură să se pregătească de culcare. În cursul zilei Tib avusese ocazia să-i cerceteze mai îndeaproape; pe chipurile tuturor se putea citi o ciudată linişte. Ochii lor nu exprimau nimic: nci supărare, nici bucurie, pur şi simplu păreau duşi de pe lumea aceasta. „Doamne-fereşte, n-aş vrea să ajung să arăt ca ei!” – îşi spuseTib, cuprins de nelinişte. „Nu ştiu de ce li se spune periculoşi, mie mi se par mai degrabă inofensivi… de fapt sunt nişte legume, nu prea arată a oameni…” Starea de nelinişte îl stăpâni întreaga zi. Îşi propuse să ia în serios avertismentul Meşterului şi să-şi păzească spatele. Nu avea nici un chef să fie cumva schilodit de bestia de subofiţer. „Ar trebui să-l întreb pe Meşter dacă ăştia mai au şi obiceiul de a ne da mâncare… Dumnezeule – fu străfulgerat de un gând – de fapt cred că din cauza mea nu ne-au dat mâncare astăzi!” Vru să-l întrebe pe Meşter dacă e adevărat, dar observă că acesta dispăruse de la locul său. Se strânse ghem pe salteaua plină de denivelări, muncit de îndoieli sumbre. Tib se afla într-acea stare ciudată dintre somn şi veghe, când se simţi smuncit:
– Hei, ce faci, dormi? – auzi vocea şoptită a Meşterului.
– Ce e? – rosti cu voce sonoră.
– Sst! – făcu Meşterul, astupându-i gura cu palma, după care îşi apropie gura de urechea lui şi începu să şoptească febril:
– Să nu faci nici o mişcare şi să asculţi cu atenţie tot ce-ţi spun… Tib încuviinţă, deşi nu-şi dădea seama prea bine ce se petrece. Meşterul continuă:
– Să nu mă întrerupi… trebuie să vorbesc în şoaptă pentru că nu sunt sigur dacă printre ţăcăniţii ăştia nu se află vreun turnător.. Uite ce e, nu avem prea mult timp la dispoziţie… dacă mai vrei să evadezi, acum e momentul! Tib tresări puternic, dar mâna Meşterului îl apăsă cu putere pe piept.
– Eu mi-am pus de mult timp la cale evadarea, dar nu ţi-am spus nimic pentru că nu ştiam dacă trebuie să am încredere în tine…În sfârşit, n-am timp de poveşti… o să ieşim din ţarcul ăsta pe sub foişorul de pază. Tib încercă să spuna ceva – ţi-am spus să nu mă întrerupi! Ştiu că ţi se pare periculos, dar am avut grijă de toate… sârmele din dreptul foişorului sunt puse numai de formă, le-am desprins eu în timp; după ce trecem de foişor, intrăm în fluviu… Apropo, ştii să înoţi?! Tib încuviinţă, clătinând din cap.
– Bine – continuă Meşterul – înotăm până la debarcader… m-am gândit mult: dacă furăm o barcă cu motor, ne pot ajunge cu şalupa… aşa că o să furăm chiar şalupa! Tib se foi şi-şi apropie gura de urechea Meşterului:
– Ştii unde mergem?
– Ştiu pe dracu’! Scopul nostru e să ne îndepărtam cât mai mult de lagăr… apoi ne vom pierde pe undeva…Important e, deocamdată, să ne depărtăm cât mai mult de lagăr! Nimănui nu i-ar trece prin cap să fure ditamai şalupa, aşa că o să ne bazăm pe elementul surpriză…Ce zici?
– Zic că eşti nebun, dar am încredere în tine! Oricum, nu avem nimic de pierdut…dar ce facem cu santinela din foişor?
– Peste o oră, aşa, cu aproximaţie, intră Somn în post…
– Cine e Somn?!
– Un dobitoc care doarme tot timpul în post…de aia-i zice Somn – şi chiar are o moacă de adormit! În şalupă, sper să găsim nişte haine sau măcar nişte saci ceva, pentru că o să fim muraţi ca nişte şoareci şi la timpul ăsta putem s-o mierlim de frig!
– Cum o să pornim şalupa?
– Bă, tată, eu mă pricep la toate şi la nimic! Ştiu – nu ştiu – mă bag! La urma urmei, toate lucrurile care ne înconjoară sunt făcute de oameni… nu asta e problema! trebuie să ne mişcăm repede şi cu grijă, să nu ne simtă santinela de la poartă. E bine că afară toarnă cu găleata, nimeni nu o să fie prea vigilent.
– Unde ai fost până acum?
– Cândva am îngropat în spatele barăcii un săculeţ cu chibrituri, un briceag şi alte drăcovenii… Nu ştiu ce naiba s-a întâmplat, dar n-am mai găsit nimic! Poate n-am nimerit locul…Ne-ar fi prins bine chestiile alea… dar cred că o să ne descurcăm şi fară ele!
– Când plecăm? Tib se simţea cuprins de o nerăbdare covârşitoare.
– Deocamdată culcă-te, pe cât se poate chiar dormi. 0 să te trezesc eu când va sosi momentul! Tib pufni: cum ar fi putut să doarmă?! Se întinse, totuşi, pe saltea şi ţinti cu ochii locul unde se afla tavanul. Brusc îşi aminti de Ica. 0 dorinţă nebună de a o ţine în braţe îl copleşi. Atâta timp crezuse că o uitase, că nu o mai iubeşte, şi dintr-odată dorul de fată reînviase ca un foc care mocnise sub cenuşă vreme îndelungată. Fără să se poată controla, începu să facă planuri: se va căsători cu Ica, vor pleca într-un oraş mare…se şi vedea tată de familie, la casa sa. În cele din urmă, raţiunea fu mai puternică: îl pufni râsul în întunericul barăcii; nici nu ieşise încă din lagăr şi se vedea liber! Acest gând îi trezi îndoiala în suflet: dacă vor fi prinşi? Planul Meşterului era destul de cusut cu aţă albă. Nu pomenise nimic de santinela din faţa corpului de gardă…sau ce vor face dacă Meşterul nu va reuşi să pornească şalupa?! Era clar că nu puteau să se mai întoarcă îndărăt – odată ieşiţi din lagăr… Minutele treceau chinuitor de încet. Un deţinut începu să suspine în somn, visând cine ştie ce. Întoarse capul spre Meşter. Îi auzea răsuflarea regulată în bezna de nepătruns a barăcii. Părea atât de sigur pe el! I-ar fi fost ruşine să-i împărtăşească îndoielile sale. Şi totuşi, trebuia să-l urmeze. Ştia precis că nu ar mai fi rezistat încă un an în locul acesta cumplit. În cel mai bun caz, ar fi ajuns o legumă, ca mai toţi cei din baracă. Acest gând îl îmbărbătă: trebuia să meargă pe mâna Meşterului, să aibă încredere în el. Închise ochii, încercând să aţipească. În minte îl apăru chipul Icăi. Era la fel de frumoasă? Se gândise la el? Sau, cel puţin, se mai afla în orăşelul său? Se răsuci în aşternut, muncit de întrebări. Dacă reuşeau să evadeze, nu putea să se întoarcă acasă pur şi simplu: era un evadat. Ar fi însemnat să stea ascuns toată viaţa…Şi atunci?! Hotărî ca în cazul unei evadări reuşite (şi dorea din tot sufletul să fie aşa) primul lucru pe care avea să-l facă era să meargă la Marele Stat Major. Acolo avea să povestească tot ce se întâmplă în lagăr, având bănuiala că cei de la conducere nu ştiau de ilegalităţile de aici…Exista posibilitatea ca cei de la MSM să nu-l treacă în rezervă… ei, şi? În cel mai rău caz, avea să-şi continuie armata…Oricum, nu putea să fie mai rău decât aici. Ar fi avut, cel puţin, posibilitatea să ia legătura cu Ica, să o vadă…să ia contact cu lumea civilizată…Îşi spunea toate acestea în gând, dar undeva, în străfundul sufletului, spera să devină om liber, să nu mai aibă de-a face cu uniforma militară. Îşi dădu seama că urăşte armata, şi că Meşterul avea dreptate (în felul sau naiv de-a vedea lucrurile) când spunea ca fiecare ins ar trebui să hotărască singur dacă vrea sau nu să facă armata… La urma urmei, nu toţi oamenii sunt la fel, şi tocmai de acest lucru nu ţineau seama cei care făceau încorporările. Cui folosea faptul că el, Tib (şi oare câţi alţii!) îşi irosise timpul şi sănătatea aici?! Cui folosea lagărul acesta şi toate şanţurile pe care le săpase el şi tovarăşii săi? N-ar fi fost mai simplu ca armata să fie făcută sub forma unui program de instruire zilnic, după care fiecare să se întoarcă acasă? În felul acesta statul n-ar mai fi fost nevoit să cheltuiască cu întreţinerea soldaţilor, iar aceştia ar fi avut o viaţă normală, nemaifiind scoşi din obişnuinţa vieţii de zi cu zi. „La naiba, ce de prostii îmi trec prin minte!… Asta din cauza emoţiilor de dinaintea evadării…”.Simţi mâna Meşterului strângându-i puternic umărul. Sosise clipa? Ploaia dezlănţuise un adevărat diluviu. Turna cu găleata, ca vara, deşi era sfârşitul lui octombrie. Stând lipit de peretele barăcii, Tib simţea cum apa i se prelinge pe şira spinării. În bezna de afară nu se simţea nici o mişcare. Nu se vedea nici santinela din faţa corpului de gardă; probabil stătea înăuntru, la adăpost, altfel ar fi zărit lumina lanternei. Meşterul îl apucă de mână şi el îl urmă, ca un copil ascultător. Noroiul clefăia sub picioarele lor, dar zgomotul ploii acoperea orice alt zgomot. Ajunseră lângă foişorul de pază. Era uimitor cum Meşterul reuşise să-l găsească în bezna aceea groasă. Cu grijă, să nu se agaţe, Meşterul desfăcu încet sârmele ghimpate. Gardul care împrejmuia ţarcul avea trei rânduri de sârmă, dar sub picioarele foişorului fusese întins un singur rând: nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că cineva ar încerca să evadeze chiar sub nasul santinelei din foişor. După ce desprinse toate sârmele, Meşterul se opri şi ascultă cu atenţie; prin zgomotul ploii se auzea vag un sforăit. Meşterul îl strânse pe Tib de mână, semn că totul este în regulă. Se strecurară încet pe sub foişor şi, dintr-odată, auziră vuietul pe care îl făcea apa fluviului. Nu aveau încotro, trebuiau să intre în apă, gardul lagărului era ridicat chiar pe malul abrupt. Meşterul îşi apropie gura de urechea lui Tib:
– Bă, tată, va trebui să înotăm până la debarcader! Ai grijă să fii chiar în urma mea! Tib încuviinţă dând din cap, deşi celalalt nu-l putea vedea. Erau uzi leoarcă. Tib nu-şi putea stăpâni clănţănitul dinţilor. Se târâră încet pe malul abrupt, până când picioarele lor întâlniră apa. Era rece ca ghiaţa. Intrară încet în apă. Din cauza ploii, fluviul îşi mărise debitul, dar apa era, totuşi domoală, ceea ce era un lucru bun: altfel ar fi fost în primejdie ca torentul să-i târască cine ştie unde. Lângă mal, putură atinge cu picioarele fundul apei. Era nisipos. Apa le ajungea până la gură. Începură să înoate cu grijă, încercând să se ţină cât mai aproape de mal. Din când în când, trebuiau să se oprească, fiind nevoiţi să se descurce din resturile de plante şi crengi care pluteau la suprafaţă. Tib era stăpânit tot mai pregnant de starea aceea de irealitate, nefiind sigur dacă visează sau ceea ce se întâmplă este aievea. După un timp oarecare auziră apa clipocind la picioarele debarcaderului. Se agăţară cu mâinile de un pilon. De abia acum urma partea cea mai grea: urcarea în şalupă. Stătură aşa câteva minute, trăgându-şi răsuflarea. Meşterul îi şopti, încercând să acopere zgomotul ploii:
– Trebuie să găsim lanţul cu care este ancorată şalupa! După aceea, ne strecurăm în cabină şi …vom vedea… Trecură în partea cealaltă a debarcaderului. Şalupa se izbea uşor de marginea acestuia, fâcând un zgomot înfundat. Meşterul ridică mâinile şi pipăi în căutarea locului unde era ancorata şalupa. Găsi parul de care era legat un lanţ nu prea gros. Lanţul avea la capăt o buclă care era trecută peste par. Din apă nu puteau scoate lanţul, unul dintre ei trebuia să se caţăre pe debarcader,
-. Uite ce e, Tib – şopti Meşterul – eu te ajut să te caţări, după care urc în şalupă. Tu scoţi lanţul şi sari înapoi în apă, apoi eu te ajut să urci!.. .Bine?
– Da – dar crezi c-o să poţi porni şalupa ?
– Ştiu să pornesc o maşină fără cheie… nu poate fi mai greu! Hai, urcă! Tib reuşi cu greu să se caţăre pe debarcader. Scândurile erau ude şi alunecoase. Când, în sfârşit, reuşi să se caţăre, din întuneric se auzi o înjurătură. Îngheţă, lipit de scândurile ude. În apă, Meşterul se lipi de un pilon, având numai capul deasupra apei.
– Unde mă-ta eşti? – auziră glasul santinelei. Simţeau că inimile bat să le spargă pieptul. Se auziră paşi clefăind prin noroi.
– Aha, te-am găsit! Tib simţi că leşină.
– Tu-ţi gura mă-tii de puşcoci! – răsună din nou glasul din întuneric. Se dumiriră: santinela scăpase puşca în noroi şi în sfârşit, o găsise. Respirară uşuraţi, fusese cât pe aici! Stătură nemişcaţi până când auziră paşii santinelei îndepărtându-se. Când crezu că totul este în regulă, Tib desprinse şalupa de debarcader, după care îşi dădu uşor drumul în apă. Orbecăi prin întuneric până când un fluierat uşurel îl ghidă spre locul unde se afla Meşterul. Acesta îl ajută să urce în şalupă. Legănarea continuă a ambarcaţiunii îi făcea să-şi piardă echilibrul, nici unul dintre ei nefiind învătaţi cu marinăritul. De câteva ori căzură unul peste celălalt, ciocnindu-şi capetele în întuneric. Cu toată tensiunea situaţiei în care se aflau, chicotiră. Meşterul dibui locul unde se afla cabina. Uşa acesteia era închisă cu doar un clenci de sârmă. Intrară şi traseră uşa după ei. Se aşezară. Meşterul pipăi prin întuneric până găsi cârma. Moşmondi o vreme pipăind dulapul pe care îl găsise în preajma cârmei. La un moment dat, o luminiţă subţire fulgeră în cabină.
– Prost să fii, noroc să ai! – şuieră Meşterul – am găsit o lanternă! Deodată, şalupa se răsuci, făcând un zgomot asurzitor. Cei doi căzură grămadă. Meşteru se lovi cu capul de cârmă şi-şi sparse arcada. Un firicel de sânge i se scurse pe faţă.
– La dracu’ – înjură -Mi-am spart capul! Tib se apropie de el în patru labe, era mai sigur aşa.
– Tib, ţine-mi lanterna, să găsesc firele contactului! – şopti Meşterul ştergându-şi faţa de sânge.
– Te-ai lovit rău?
– Habar n-am, nu mă doare! Hai să plecăm odată de aici! Şalupa se răsuci din nou. De data asta fu rândul lui Tib să-şi julească fruntea de marginea dulapului.
– Ah! – gemu el. Meşterul începu să înjure cu glas egal. După ce dădu afară tot potopul de înjurături se aşeză în genunchi.
– Ţine lanterna şi aprinde-o când îţi spun eu! Acum! Tib îndreptă fascicolul de lumină spre locul unde bănuia că se află contactul. Meşterul smulse capacul aflat dedesupt şi trase cu putere afară firele aflate sub el.
– Aha! – făcu triumfător. După câteva clipe izbucniră câteva scântei, însoţite de nişte parâituri puternice. Deodată, izbucni zgomotul sacadat al motorului.
– Am reuşit! – zbieră Meşterul, fără să mai ţină seama de nimic. Şalupa se zmunci violent şi porni alandala. Meşterul înşfăcă hotărât cârma. Apăsă pe un buton negru, aflat alături de cârmă şi afară izbucni o lumină puternică: era farul aflat deasupra cabinei, menit să lumineze calea.
– Am plecat! – zbieră din nou Meşterul şi şalupa o luă din loc cu o zmuncitură puternică. Deodată se auzi o rafală răsunătoare de armă automată. Câteva gloanţe şuierară pe deasupra.
– Să mă pupaţi în c…! – strigă vesel Meşterul. Tib simţi că i se face rău.
Comandantul lagărului dormea dus, când cineva începu să bată cu disperare în uşa locuinţei sale. Tresări violent: nimeni nu îndrăznise vreodată să-i tulbure somnul. Sări din pat. Bătăile în uşă continuară cu o şi mai mare intensitate.
– Cine e? – strigă furios, căutându-şi cu înfrigurare papucii. Pipăi suprafaţa noptierei aflate în imediata apropiere a patului şi aprinse o lanternă. Deschise cu nervozitate uşa. În prag stătea adjunctul său, cu o mină disperată pe faţă.
– Sper că ai un motiv serios să mă trezeşti în felul ăsta! – rosti comandantul înghiţindu-şi cu greu o înjurătură.
– Şi-ncă cum! – făcu nerăbdător căpitanul. Îl împinse fără menajamente şi pătrunse în încăpere.
– Cum îţi permiţi?!
– N-avem timp de politeţuri! – îl întrerupse căpitanul. Doi ticăloşi au evadat şi au fugit cu şalupa!
– Ceee?! Comandantul crezu că nu aude bine.
– Aşa am reacţionat şi eu! Dacă îi prind – şi o să-i prind! – îi omor cu mâna mea, indiferent de consecinţe! Căpitanul îşi smulse cascheta udă de pe cap şi o trânti cu furie de duşumea. Comandantul încercă să-şi stăpânească tremurul care îi cuprinsese mâinile:
– Linişteşte- te şi lămureşte-mă ce s-a întâmplat!
– S-a întâmplat că doi deţinuţi de la periculoşi au evadat şi au fugit cu şalupa! Înţelegeţi, cu şalupa!
– De la periculoşi?! – se miră comandantul – dar indivizii de acolo nu sunt decât nişte legume!
– E vorba de ticălosul ăla care l-a aranjat pe poponar şi de unul mai vechi, simulantul pe care l-aţi găsit în patul dumneavoastră! Căpitanul îşi aprinse nervos o ţigară, fară să mai ceară permisiunea superiorului său. Comandantul îşi frecă gânditor fruntea:
– Ce e de făcut?
– Trebuie să pornim în căutarea lor! Va daţi seama, au furat şalupa!
– Nu pot ajunge prea departe, doar nu sunt marinari!
– Ba bine că nu! Partea proastă e că nu pot pleca în căutarea lor cu o simplă barcă cu motor, mai ales pe bezna asta… aştept să se lumineze, dar până atunci ei sunt departe, dacă sunt cât-de-cât deştepţi, şi de vreme ce i-a dus mintea să fure chiar şalupa…
– Santinela ce păzea? – întrebă într-o doară comandantul, dându-şi seama că nu are nici o soluţie pentru situaţia aceasta neprevăzută.
– Santinela n-a simţit nimic, imbecilul! De-abia după ce au pornit motorul, a început să tragă ca un descreierat! Acum cei doi ştiu că au fost descoperiţi imediat şi vor face tot posibilul ca să se îndepărteze cât mai mult de lagăr…
– Crezi că se vor duce la Centru? – în glasul comandantului se ghicea îngrijorarea.
– Nu se vor duce la nici un Centru! Sunt evadaţi şi primul lor imbold este să se ascundă! Problema e că trebuie să-i prindem înainte de a fi prinşi de altcineva, pentru că în cazul ăsta, am putea avea probleme!
– Doamne fereşte!
– Să-l lăsăm pe Dumnezeu cu ale lui! – raspunse acru căpitanul, aprinzându-şi o nouă ţigară. Tot ce putem face deocamdată e să aşteptăm ivirea zorilor, şi să sperăm că, poate, ticăloşii se vor izbi undeva şi-şi vor frânge gâtul!
– În cazul ăsta, cum vom justiflca distrugerea şalupei?!
– Asta e! Să-i prindem acum, şalupa poate suferi un accident, nu?!
– Mda – făcu gânditor comandantul, după care oftă. Ar fi vrut să spună că iar îl stăpânea regretul că acceptase comanda lagărului, dar se abţinu: nu voia ca adjunctul său să-l considere un ins slab. De la o vreme, comandantul începuse să aibă un sentiment de repulsie faţă de adjunctul său. Aflase că fostul său rival dispăruse, împreună cu un subaltern, încercând să inspecteze în secret lagărul. Nu ştia exact ce se întâmplase, dar era convins că adjunctul său nu era străin de această dispariţie. Realizase că acesta era un om extrem de periculos, dar, deocamdată, avea nevoie de el, de felul lui brutal de a rezolva problemele. Nu îl întrebase nimic în privinţa dispariţiei colonelului şi a însoţitorului acestuia, parte din cauză că nu voia să fie complicele adjunctului său, parte (şi în sinea sa recunoştea acest lucru) de frică. Îşi propusese să facă în aşa fel încât să-l păstreze, pe cât posibil, prieten pe căpitanul din faţa sa. Totuşi, nu se putu abţine:
– Căpitane, nu ştiu cum să-ţi spun, dar am impresia că scăpam hăţurile din mână…
– Cum aşa?!
– Ei bine, în ultimul timp am avut parte numai de evenimente neplăcute: revolte, evadări…
– Domnule comandant, sunt lucruri care se întâmplă… important e să nu ne pierdem capul! Nu mai este chiar aşa de mult până la închiderea şantierului… Apropo, ce aveţi de gând să faceţi după asta? – întrebă căpitanul, într-o doară. Comandantul îşi scărpină gânditor ceafa:
– Nu ştiu exact… oricum, nu mai am de gând să rămân în armată!
– Nici eu…am putea încerca să emigrăm, am pe cineva în străinătate! Comandantul tresări:
– Serios?! Dacă am pleca împreună, am deschide o afacere… bani avem!
– Mda…mai vedem! Deocamdată, să ne concentrăm asupra celor doi evadaţi. Ştiţi ce? M-am răzgândit, nu mai aştept ivirea zorilor,pornesc imediat în căutarea lor… cu cât mai repede, cu atât mai bine!
– Căpitane, am altă idee: locotenentul acela…poponarul! Căpitanul îl privi nedumerit:
– Ce-i cu el?
– Îmi e dator… şi oricum are mai multe motive să-i urască decât noi!
– Ei bine? – făcu căpitanul, fără să înţeleagă.
– M-am gândit ca ar fi mai nimerit să-l trimit pe el în căutarea fugarilor… stai, nu te pripi – spuse văzând că adjunctul său vrea să-l întrerupă – de tine am nevoie aici, mai ales că am rămas fără şalupă! Gândeşte-te ce vei spune la Centru, în eventualitatea că nu vom mai recupera şalupa…
– Credeţi că nenorocitul ăla va fi în stare să-i găsească pe cei doi?- făcu neîncrezător căpitanul.
– De ce nu?! Nu uita că unul dintre ei l-a chelfănit, cred că doreşte din toată inima să-şi ia revanşa!
– Ar fi o idee…- rosti gânditor căpitanul. Atunci, eu mă pregătesc să merg la Centru… dacă întâlnesc cumva şalupa…
– Cum s-o-ntâlneşti?!
– Şalupa nu poate naviga decât pe fluviu, dacă încearcă să intre cu ea pe unul dintre canale, o împotmolesc!
– Şi dacă n-o s-o găseşti?
– Atunci o să raportez la Centru că a ars din cauza unui scurt-circuit la motor.
– Da’ bine ştii să le brodeşti! – rosti cu admiraţie comandantul, în timp ce se gândea: „Oare cât de mult mă minţi şi pe mine?”
– Atunci rămânem înţeleşi… vorbeşte dumneata cu locotenentul, eu nu pot să-l sufăr! Rostise aceste vorbe pe un ton familiar, care îi displăcu profund comandantului. Totuşi, nu lasă să se vadă acest lucru.
– Bine, dumneata pleacă în căutarea şalupei, sau la Ce ntru, după cum vezi că evoluează evenimentele. În treacăt, trimite-l pe locotenent la mine!
Pelicanul îşi privea faţa desfigurată într-un ciob de oglidă pe care îl găsise pe pervazul uneia dlntre ferestrele infirmieriei. Arăta ca dracu’, dar nu avea dureri prea mari. Tib îi spărsese capul în câteva locuri, dar infirmierul-şef îi cususe cu mare artă pielea capului. Mai mult îl durea orgoliul rănit: nu şi-ar fi imaginat vreodată posibilitatea ca un soldat să-l lovească, cu atât mai puţin să-l bată măr. Îşi amintea perfect cât de neajutorat arăta ochelaristul la sosirea în lagăr… şi iată că împiedicatul reuşise să-l desfigureze! Oricât ar fi fost Pelicanul de pornit împotriva lui Tib, în sinea sa recunoştea că şi el făcuse tot posibilul să-l scoată din minţi. Nu însemna că acest lucru schimba cu ceva dorinţa de răzbunare pe care o nutrea ofiţerul. Gândindu-se la asta, Pelicanul nu concepea că exista posibilitatea să nu-l mai întâlnească niciodată pe Tib. La fel ca majoritatea cadrelor din lagăr, şi Pelicanul era ferm convins că de aici nu se putea evada. Simţea o plăcere de-a dreptul excitantă gândindu-se la clipa când cei doi vor fi aduşi pe poarta lagărului: avea să-şi scoată cu vârf şi îndesat pârleala. Pelicanul îşi pipăi cu grijă juliturile de pe faţă. Când ridică mâna simţi o durere acută în umărul drept. „0 fi rupt, fir-ar să fie!”. Trebuia să se întoarcă în camera sa: simţea nevoia imperioasă să bea ceva. De la o vreme devenise cu totul dependent de alcool: dacă nu bea, nu reuşea să-şi adune gândurile. Totodată, o durere ascuţită în partea dreapta a abdomenului îl anunţa că ficatul său începea să se resimtă de pe urma abuzului de alcool. Îşi propuse ca după ce va pleca din lagăr, s-o lase mai moale cu băutura; dar până atunci, avea nevoie de lichidul care reuşea să-i limpezească mintea. Tocmai voia să-l anunţe pe infirmier că se întoarce în camera sa, când acesta băgă capul pe uşă:
– Locotenente, eşti chemat la comandant!
– Ce dracu’ mai vrea şi ăsta?! – izbucni supărat – asta îmi mai lipsea! ÎI privi drept în ochi pe infirmier: Comandantul ăsta ne tratează ca pe nişte slugi! Infirmierul ridică din umeri, nepăsător:
– Pe mine nu mă deranjează…”atâta timp cât nu se amestecă în afacerile mele!” – continuă în gând. Pelicanul îşi trase tunica şifonată pe el:
– Cred c-o să stau în camera mea până-mi revin… mă deprimă infirmieria asta – îi spuse celuilalt. Infirmierul ridică din nou din umeri, semn că nu avea nimic împotrivă. Ajuns în camera sa, care arăta pustie fară prezenţa Fetiţei, Pelicanul umblă la rezerva sa de băutură şi după ce trase câteva înghiţituri bune dintr-o sticlă, hotărî că era vremea să vadă ce vrea comandantul. Îl gasi cufundat în studierea unei hărţi a locului. Când îşi ridică ochii, comandantul îi zâmbi cu toată gura, lucru care îl miră pe Pelican.
– Bine-ai venit, locotenente! – rosti cu căldură comandantul – ia loc! Pelicanul se aşeză prudent, din ce în ce mai nedumerit. Ce naiba îl apucase pe comandant de era aşa vesel?! În mod normal, ar fi trebuit să fie furios, din cauza evadării. Îşi propuse să fie cât se poate de prudent. Comandantul scoase de sub birou o sticlă de lichior şi două pahare, Turnă, după care îl îndemnă, binevoitor:
– Bea! Pelicanul era din ce în ce mai intrigat. Totuşi, vederea băuturii din faţa sa, combinată cu efectul celei pe care o ingerase deja, îl binedispuse. Apucă fără şovăială paharul şi-l goli dintr-o înghiţitură, după care îşi şterse apăsat gura cu dosul palmei. Comandantul îl privi, aprobator şi gustă din propriul pahar:
– Cum te simţi?
– Binişor – rosti, prudent, Pelicanul. Comandantul lovi uşurel în masă cu podul palmei.
– Uite ce e, locotenente, văd că eşti cam nedumerit! N-o să lungesc prea mult vorba: nu te-am chemat să te muştruluiesc din cauza celor doi evadaţi!
– Erau la periculoşi, şi numai unul era din plutonul meu – îl întrerupse ofiţerul, plin de curajul dat de alcool.
– Da, bine… – făcu comandantul şi o umbră de nemulţumire trecu pe faţa sa. Te-am chemat pentru că vreau să-ţi încredinţez o misiune… Mai ţii minte că ai o datorie la mine – spuse, privindu-l insinuant. „Asta era!” se lumină Pelicanul.
– Da domnule comandant – rosti, ceva mai relaxat. „Ce o fi vrând?”. Comandantul îi citi gândul:
– Vreau să pleci în urmarirea celor doi! Pelicanul nu-şi crezu urechilor: să aibă şansa de a se răzbuna aşa curând?! Se foi nerăbdător pe scaun:
– Imediat, domnule comandant, imediat plec!
– Uşurel… – zâmbi comandantul – să ne lămurim: o să ştim numai noi doi acest lucru! Nimeni nu trebuie să ştie că eşti plecat! Până te vei întoarce, versiunea oficială va fi că eşti foarte bolnav, la infirmierie. Voi avea grijă ca infirmierul şef să confirme acest lucru.
– De acord! Pelicanul dădu să se ridice.
– Stai jos! – rosti dur comandantul. Orice urmă de veselie se ştersese de pe chipul său:
– Vreau să-i ucizi! Pe amândoi! Pelicanul se înfioră.
– Vreau să-i ucizi şi să acoperi urmele. .. Vei proceda cum vei găsi de cuviinţă! O să pleci civil; să iei de la magazie câte provizii crezi că îţi sunt necesare, şi nu te întorci până nu rezolvi problema! Ai înţeles?Ultimele vorbe ale comandantului răsunară ca un plesnet de bici. Pelicanul aprobă înfricoşat:
– Înţeles…
– Pleci imediat, nu mai e vreme de aşteptat! 0 să cauţi în ambele sensuri ale fluviului… trebuie să-i găseşti! Pelicanul riscă o întrebare:
– Mai ştie cineva de.. .misiunea aceasta? Comandantul îl privi liniştit:
– În privinţa plecării, doar adjunctul meu…În rest, numai noi doi! Pelicanul se ridică. Se îmbătase şi se simţea bine. Întinse mâna către celălalt. Comandantul evită să i-o strângă. Când Pelicanul atinse clanţa uşii comandantul îl opri:
– Încă ceva: dacă rezolvi problema aceasta, îţi promit, pe cuvânt de ofiţer, că imediat vei fi liber să pleci de aici! Chipul Pelicanului se lumină, plin de speranţă:
– Puteţi avea încredere în mine, domnule comandant!
Şalupa luneca uşor pe fluviu. Tib ţinea, plin de importanţă, cârma cu amândouă mâinile, în timp ce Meşterul golea a doua cutie de conserve. În dulapul din cabină găsiseră o rezervă de conserve şi una de ţigări, başca câteva pachete de chibrituri. La vederea acestora, Meşterul chiuise de bucurie: până atunci fusese destul de îngrijorat din cauza faptului că plecaseră fără să aibă, barem, o cutie de chibrituri. Acum îşi aprinse, mulţumit, o ţigară şi suflă fumul plin de optimism:
– Bă, tată – spuse, privind în sus spre Tib, care urmărea cu atenţie malurile fluviului – până aici, aş putea să spun că ne-am descurcat mai bine decât mi-aş fi imaginat…ţi-am mai spus, important e să ne îndepărtăm cât mai mult de lagăr! Tib îl aprobă tăcut; nu ştia de ce, dar îl stăpânea o stare de chinuitoare nelinişte, deşi, vorba Meşterului, până aici lucrurile evoluaseră foarte mulţumitor.
– Dacă am avea măcar idee unde suntem! – dădu frâu liber gândurilor – mergem ca orbeţii…
– Bă, tată, nu fi fraier, important e faptul că fiecare secundă care trece ne îndepărtează tot mai mult de locurile astea, şi ne apropiem de libertate… ce zic eu, suntem deja liberi! Tu nu mănânci? – întrebă, văzând că Tib nu se lasă molipsit de entuziasmul său.
– Nu, nu mi-e foame… Cât crezi c-o să ne ajungă combustibilul?
– Cât o să ne ajungă… Meşterul privea acum atent malurile îmbrăcate de sălcii.
– La dracu’! – exclamă deodată.
– Ce s-a întâmplat?
– Am plecat în direcţia opusă! De asta nu vedeam soarele! Ar fi trebuit să avem soarele în faţă!
– Ei, şi ? – făcu Tib. Un soare roşu, de sfârşit de toamnă, îşi răsfrângea razele în apele verzi ale fluviului.
– Din câte ştiu eu, acum ne îndreptăm spre mare… în părţile astea nu ştiu să fie localităţi…
– Ei, şi? – repetă Tib. Meşterul se enervă:
– „Ei şi, ei şi!” – îl maimuţări – doar n-o să ne petrecem restul zilelor printre sălcii şi şerpi! Trebuie să dăm de nişte locuri populate, sau vrei să trăieşti din pescuit?. Un bâzâit insistent îl făcu pe Tib să privească în spate. Albi de groază:
– 0 barcă cu motor! Am încurcat-o! Meşterul tresări: din spate se apropia tot mai mult o barcă, cu motorul turat la maxim. Meşterul înhăţă binoclul atârnat de mânerul uşii. Tib îi admiră stăpânirea de sine.
– Bă, tată, ăsta e căpitanul cel negricios, adjunctul comandantului! Dă-mi mie cârma! – rosti poruncitor.
– Ce ai de gând să faci? – întrebă Tib, plin de presimţiri negre.
– Tu ce crezi?! Ori el, ori noi! Apucă cu hotărâre cârma şi încetini. Îşi aruncă rapid privirile şi în faţă şi înapoi.
– Ce ai de gând sâ faci? – repetă Tib întrebarea. Mintea sa lucra febril, încercând să ghicească ce avea de gând Meşterul. Acesta nu răspuse. Privi insistent ambarcaţiunea care se apropia ameninţător.
– Ticălosul dracului!
– Ce?!
– Are o puşcă cu lunetă! – spuse acru Meşterul, după ce privi din nou prin binoclu. Încetini şi mai mult.
– Sper că ştii ce faci! Meşterul roti brusc cârma, făcând un unghi de o sută opt zeci de grade. Apa împroşcă cu putere geamurile cabinei.
– Ţine-te bine! – strigă, dar Tib era deja pe jos. Dintr-odată, geamul din spate al cabinei pocni, făcându-se ţăndări. Un glonte muşcase din marginea de lemn a geamului.
– Jos! Lasă-te jos! – zbieră Meşterul şi porni cu viteză spre barcă. Motorul urla, accelerat la maximum. Cu ochii măriţi, Tib privea cum distanţa dintre şalupă şi barcă dispărea rapid. Nu urmase îndemnul Meşterului: stătea în picioare, ţinându-se cu o mână de marginea dulapului, care era fixat cu şuruburi groase de podeaua cabinei. Meşterul strângea cu furie cârma în mâini. Cel din barcă se pregăti să tragă din nou. Nu-şi dăduse seama de pericol. Meşterul îl văzu cum ocheşte liniştit. Se auzi o pârâitură îngrozitoare: şalupa se izbise cu toată forţa în barca cu motor, sfărâmând-o. Tib îşi reveni cu greu de pe urma izbiturii. Îl căută din ochi pe Meşter: zăcea pe jos, cu capul într-o baltă de sânge. Căpitanul din barcă îl nimerise chiar în mijlocul frunţii. Ochii negri rămăseseră holbaţi de furie. Tib se ridică anevoie. Stăpânindu-şi greaţa care îl cuprinsese, întinse, tremurând, mâna spre cadavru şi îi închise ochii. Realiză că şalupa se scufundă. Probabil că bordajul se spărsese în momentul impactului. Partea din faţă a şalupei se aplecă îngrijorător de mult. Tib încercă să ia rapid o hotărâre: avea, sau nu timp să scoată trupul Meşterului? 0 nouă înclinare a ambarcaţiunii îl făcu să părăsească, mai mult din instinct, cabina. Sări în apă în ultimul moment şi începu să înoate cu disperare. Şalupa se scufundă într-o bolboroseală asurzitoare. Îşi scutură capul, încercând să îndepărteze apa care îi intrase în ochi. Prin pânza de apă, zari malul îmbracat de sălcii. Înotă, cu elanul pe care i-l dădea instinctul de conservare. Într-un sfârşit, reuşi să ajungă la mal. Se agăţă de trunchiul unei sălcii, şi se trase cu greutate din apă, după ce lunecă de câteva ori. Aşezat pe malul nisipos, privi, răsuflând greu, apa fluviului: nu mai rămăsese nici o urmă din şalupă sau din barca cu motor. „Săracul Meşter, ce ghinion a avut!…Dar căpitanul, o fi murit sau nu?” Se săltă în picioare şi mătură cu privirea suprafaţa apei; nu se zărea nimic. Tib oftă, privind în jur. Habar nu avea nici unde se află, nici ce avea să facă. Totul se desfăşurase cu o rapiditate extremă: parcă mai adineauri stătea de vorbă cu Meşterul, întins pe salteaua denivelată de la periculoşi, şi dintr-odată se trezise singur, ud leoarcă şi dezorientat. Încercă să-şi amintească vorbele Meşterului: „Trebuie să dăm de nişte locuri populate…da, dar cum?!”
… Merse toată ziua, ţinând marginea fluviului, gata să dispară în stufăriş la cel mai mic pericol. Bocancii uzi îi sângerară picioarele. După câteva ore, mersul devenise un adevărat calvar. Pe deasupra, în¬cepuse să-l chinuie şi foamea. De-abia acum realiza că nu pusese ni¬mic în gură de două zile. Vremea se îmbunase vizibil, strălucea un soare roşietic, de toamnă. Vântul adia alene, făcând să foşnească marea ne¬sfârşită de stuf. Spre seară se opri la adăpostul unui pâlc des de să¬lcii. Era frânt, trebuia să se odihnească măcar o oră. Prăbuşit pe iarba rară de sub sălcii, îşi descălţă anevoie bocancii uzi, care se lărgise¬ră considerabil din cauza apei şi a mersului. Deasupra călcâielor, picioarele sale erau o rană sângerândă. După un moment de gândire, sfâşie mânecile vestonului ponosit, transformându-l într-un soi de maieu. Din mâneci făcu două bandaje cu care îşi înfăşură picioarele rănite. Hotă¬rî să rămână peste noapte la adăpostul sălciilor. După ce se odihnise câtva timp, în loc să-şi revină, se muiase de tot. Culcat pe-o parte, cercetă atent împrejurimile, gândindu-se ce ar putea găsi de mâncare. Îl stăpânea o slăbiciune cumplită, dublată de o senzaţie chinuitoare de greaţă. Deodată îşi amin¬ti, prin cine-ştie-ce ciudăţenie a minţii, că citise undeva că partea de jos a tulpinii stufului ar fi bună de mâncat. Se săltă în picioare, plin de speranţă. Pătrunse în lanul imens de stufăriş şi se aplecă să smulgă câteva plante. Curăţă de coajă tulpinile, ajungând la mijlocul alb . Muşcă, plin de nădejde şi mestecă: avea un gust dulceag, ca de porumb verde, destul de scârbos, dar lui i se păru nemaipomenit. Conti¬nuă să mănânce tulpinile alburii până îl apucă greaţa. Atunci se întoarse la loc, sub pâlcul de sălcii. Nu se simţea bine, dar măcar nu-i mai era foame. Ziua scurtă, de sfârşit de toamnă, apuse curând. Odată cu noaptea se lăsă şi frigul. Îmbrăcat numai în ves¬tonul subţire, rămas fără mâneci, Tib fu repede cuprins de frigul pă-trunzător. Se ghemui lângă o tulpină groasă de salcie bătrână, cuprinzându-şi genunchii cu braţele. Stătu aşa până amorţi, apoi sări în picioare şi începu să ţopăie pe loc ca un apucat, încercând să se în-călzească. „Fie ce-o fi, dar nu mai rămân nici o noapte sub cerul liber!” – îşi spuse cu deznădejde. Încerca, fără să prea izbutească, să nu se lase cuprins de disperare. Niciodată, până acum, nu-l stăpânise atât de pregnant sentimentul singurătăţii şi iarăşi avea îndoieli că ceea ce i se întâmplă se petrece aievea, sau era doar un vis din care avea să se trezească din clipă în clipă. Ghemuit la poalele sa¬lciei, după ce se epuizase încercând să se încălzească, descoperi dure¬ros că oricât de obtuzi ar fi fost părinţii săi, oricâte neînţelegeri ar fi avut cu ei, deşi îl crescuseră ca sub un clopot de sticlă – numai alături de ei ştiuse ce înseamnă siguranţa. Se simţi neajutorat cu totul şi începu să plângă tăcut, cu lacrimi fierbinţi. Era liber, dar oare până când? Şi ce va face de acum încolo? Măcar dacă ar fi fost printre oameni! Şi totuşi, nu regreta că evadase.”Mai bine aici, singur cu fluviul, decât în lagăr, şi mai ales la periculoşi!” – încercă să se îmbărbăteze. Deodată simţi ceva rece ca ghiaţa alunecându-i pe ceafă. Apucă din reflex acel ceva: era un şarpe! Îl aruncă cât colo ţipând îngrozit. 0 pasăre de noapte răspunse ţipătului său, zburând printre vârfurile stufărişului. După spaima pe care o trăsese, se linişti cu greu. Noaptea părea să nu se mai sfârşească. Frigul nu-l părăsea deloc, oricât ar fi ţopăit, aşa că se lăsă păgubaş. Rămase ghemuit, nereuşind să-şi stăpânească clănţănitul dinţilor. Îl dureau umerii de atâta tremurat. Spre dimineaţă căzu o rouă groasă şi rece. Revărsatul zorilor îl găsi îngheţat de frig. Nu izbutise să adoarmă absolut deloc. Îşi promise din nou că următoarea noapte nu o va mai petrece sub cerul liber. Pentru o clipă fu tentat să rămână pe loc şi să-şi construiască o colibă din stuf. Pica de somn. Totuşi, îşi învinse slăbiciunea, gândindu-se că trebuie să se îndepărteze cât mai mult de lagăr. Nu voia cu nici un preţ să se mai întoarcă acolo. Foamea îl leşina, dar nu fu tentat să încerce din nou tulpinile de stuf. După ce cercetă cu grijă fluviul, în ambele sensuri, porni din nou la drum. Picioarele rănite îi încăpuseră cu greu în bocancii care se scorojiseră din cauza umezelii. Şchiopăta vizibil şi mersul său era mai degrabă al unui melc, decât al unui om. Continua să meargă pe malul fluviului, neîndrăznind să se aventureze în marea de păpuriş. Spera ca într-un târziu să dea de vreo aşezare omenească. La acest gând, simţea cum inima bate să-i spargă pieptul: nu ştia dacă trebuie să aibă încredere în civili sau nu. Dacă cei pe care îi va întâlni vor fi asemenea celoc cu care luc¬rase… „Ia te uită, ce grijă mă frământă! Merg printr-o pustietate totală şi sunt îngrijorat de felul cum vor fi civilii pe care îi voi întâlni… e ca şi cum aş fi îngrijorat de soarta pielii ursului din pădure!” Acest gând îl făcu să izbucnească în râs. Se bucură că îşi recăpătase simţul umorului şi nu se lăsase copleşit de deznădejde. Cam pe la amiază, în faţă îi apăru un canal lat de vreo patru-cinci metri, care se vărsa în fluviu. Se opri nehotărât: să-l traverseze înot? La urma urmei, nu putea merge la nesfârşit pe malul fluviului, aşa că hotărî să vadă de unde vine canalul. Merse în jur de vreo trei kilometri şi când speranţele începuseră să-l părăsească, avu surpriza să descopere o clădire dărăpănată: o cherhana, după toate aparenţele. Bănui acest lucru văzând mulţimea de bazine dimprejur. Era o clădire lungă de lemn, cu două uşi la extremităţi şi un geam uriaş, astupat cu un oblon – la mijloc. Pe mal, lângă debarcaderul părăginit, se zăreau resturile scheletice ale unei bărci. 0 uşă se ţinea numai într-o balama, iar cealaltă era încuiată cu un lacăt mare şi ruginit, petrecut printre verigile unui lanţ vechi. Pătrunse în clădire: de-a lungul peretelui din fund trona o laviţă uriaşă de scânduri, pe care erau trântite alandala tot felul de boarfe vechi. Pe pereţi atârnau câteva funii putrezite şi un ciorpac care se dovedi a fi încă destul de bun. În rest – nimic. „Dacă aş avea cu ce să aprind focul!”- îşi spuse Tib, după ce inspectă cu de-amănuntul încăperea. Hotărî ca, deocamdată, să rămână aici, căutând, între timp o soluţie pentru a rezolva problema hranei. Printre boarfele de pe pat descoperi o pufoaică matlasată, cârpită peste tot, dar călduroasă şi o pelerină cauciucată din acelea folosite de pescari. Descoperi că uşa încuiată cu lacăt dădea de fapt într-o altă încăpere. Ieşi afară şi căută prin jur ceva cu care să spargă lacătul. Nu găsi nirnic. Îi veni ideea să smulgă unul dintre parii care întăriseră, cândva, debarcaderul. Îl propti între lanţ şi uşă şi trase cu putere. Izbuti să rupă lanţul după multe încer¬cări. Deschise larg uşa: un miros greu de mucegai îi izbi nările. Prin pătratul de lumină creat de uşă, văzu în mijlocul încăperii o sobă făcută dintr-un butoi de tablă. Pe uşiţa de jos, deschisă, se mai puteau zări câteva fire de stuf arse pe jumătate. Pe o frânghie legată dintr-un capăt în celălalt al încă¬perii se zărea, atârnând deasupra sobei, o pelerină identică cu cea pe care o găsise dincolo, dar aproape nouă. O trase şi se îmbrăcă cu ea, mirându-se cât de bine îi vine. Băgă adânc mâinile în buzunare; erau sparte. Căută mai jos, prin căptuşeală şi lângă tiv dibui un obiect plat şi rece. ÎI scoase şi-l privi curios: era o brichetă! Scapără şi, minune! Bricheta scoase o flacără roşcată cu miros de benzină, Tib o stinse repede, speriat că i-ar putea termina combustibilul, după care încurajat de această descoperire, cotrobăi cu interes prin încăpere. „Dacă aş mai găsi şi ceva care ar putea fi comestibil ar fi de-a dreptul minunat!” Dar nu găsi nimic de mâncare, spre marea sa dezamăgire. În schimb, găsi o toporişca ruginită şi cu coada crăpată, iar într-un ungher, agăţat într-un cui bătut în peretele de scândură, un ceaun de tuci, afumat. Mintea începu să-i lucreze febril: avea brichetă, avea ciorpac, avea ceaun… peşte, peşte trebuia să prindă! Ieşi val-vârtej din încăpere, cu elanul pe care i-l dădea foamea şi din încăperea alăturată apucă ciorpacul, după care se apropie de malul canalului. După nici jumătate de oră, băgase în ceaun vreo duzină de peşti, un fel de caras mare cât palma. Cu toporişca tăie câteva braţe de stuf uscat şi aprinse focul în sobă. Fierse peştii fără să-i mai curăţe. Îi era atât de foame, încât ar fi fost în stare să mănânce peştii aşa, cruzi. Se stăpâni şi aşteptă până ce în încăperea întunecoasă se simţi un miros îmbietor de peşte fiert. Mâncă tremurând, având grijă să nu se înece cu oasele subţiri şi ascuţite. Peştele era destul de fad, dar lui i se păru o adevărată delicatesă. Când, în sfârşit, se sătură, îi mai rămăseseră vreo trei peşti, pe care îi puse cu grijă pe marginea sobei, care avea un strat de nisip deasupra: aceia erau pentru cină. Vărsă zeama din ceaun şi-l scufundă în canal. Se obişnuise atât de mult cu gustul de mâl pe care îl avea apa, încât i se păru chiar bun când bău. Sătul, hotărî că e timpul să se culce, deşi încă nu se înserase. Se îmbrăcă cu pufoaica, îşi trase pe deasupra una dintre pelerini, iar cu cealal¬tă se înveli, cuibărindu-se pe resturile de stuf de lângă soba de tablă. Adormi aproape instantaneu. Avu un somn chinuit: în vis, gonea cu şalupa nu pe fluviu, ci pe o mare aflată în plină furtună. Din spate îl urmărea cu insistenţă Vulpea, aflat la bordul unui vapor uriaş, gata să-l strivească pe Tib în orice moment. Pe punte, alături de subofiţer, se aflau Ica şi Meşterul. „Credeai c-am murit?!” – striga Meşterul prin vuietul furtunii. Ica râdea, un râs gros, bărbătesc, care contrasta neplăcut cu chipul său angelic. Afară era întuneric, nu pentru că ar fi fost noapte, ci din cauza norilor negri, care zburau la câteva palme de capul său. Şalupa sălta pe valurile uriaşe ca un cal nărăvaş, izbindu-l de ici colo. De câte ori privea înapoi o zărea pe Ica ameninţându-l din deget, ameninţare însoţită de acelaşi râs gros, neplăcut. Dintr-odată, se însenină şi soarele se ivi strălucitor, pe un cer de sineală. Alături de el (de data asta nu se mai afla în şalupă, ci la bordul vaporului unde se aflase până mai adineauri Vulpea împreună cu Ica şi Meşterul) stătea, cu faţa întunecată de tristeţe, Deget. „M-ai uitat – îi spunea acesta – nu mi-ai pus măcar o cruce la creştet! De ce, Tib? Sunt şi eu creştin, chiar dacă am fost un ticălos… Uite, nici măcar nu sunt mort, pipăie-mă!” Se trezi, mai obosit decât se culcase. ÎI stăpânea un sentiment ne¬definit de teamă. Săltă în capul oaselor: în încăpere era întuneric, nu-şi putea da seama dacă e noapte sau zi. Deschizând uşa, constată că e amiază. Deşi era senin, se pornise să bată un vânt sălbatic, care frământa marea de stufăriş din jurul cherhanalei, făcând un zgomot înfricoşător. Stătu o vreme buimac, fără să-şi dea seama nici unde se află, nici cum ajunsese acolo. Dură ceva timp până reuşi să-şi pună gândurile în ordine. Un chiorăit zgomotos îi aminti că trebuie să mă¬nânce. Îşi aduse aminte de peştii pe care îi pusese deoparte pentru cină: îi găsi pe nisipul de pe plita sobei. De această dată îi mâncă cu atenţie, având grijă să-i curăţe de solzi şi de măruntaie. După ce-şi potoli cât de cât foamea, hotărî că e timpul să se aranjeze cum¬va Ia noua „locuinţă”. Avea să stea aici o perioadă, până va găsi o cale să dea de urma unei aşezări. Îşi propuse ca în fiecare zi să facă in¬cursiuni pe marginea canalului, să vadă unde duce. Important era că nu mai era nevoit să doarmă sub cerul liber. În curând avea să vină iarna; iarna mlaştinile îngheţau şi putea să meargă în orice direcţie, mergând la nevoie, prin mijlocul stufărişului. Desfăcu patul uriaş din camera mare a cherhanalei şi, cu ajutorul toporiştii pe care o găsise, îşi încropi un pat de scânduri lângă sobă, în cealaltă încă¬pere. Deasupra noului pat întinse toate boarfele găsite, printre care şi nişte bucăţi de saci. Apoi se apucă să taie cât mai mult stuf, pentru a avea cu ce să se încălzească noaptea, când era foarte frig – şi, în ace¬laşi timp, să aibă cu ce să-şi pregătească mâncarea. Dacă avea să fie atent, bricheta pe care o găsise îi putea fi de folos o perioadă cât de cât îndelungată. Era o brichetă de metal, gălbuie, care folosea drept combustibil benzină. Într-un colţ, sub patul pe care îl desfăcuse găsi un pumn de sare, învelit într-o pungă de plastic, fapt care îl umplu de bună dispoziţie. Ciudat lucru, sau poate că nu tocmai, dar se simţea precum Robinson Crusoe pe insula sa, cu deosebirea că pe el,Tib, nu-l împiedica nimic să plece de aici. Ciorpacul se dovedi a fi o unealtă foarte folositoare: îl aşeza în sensul opus curgerii apei şi reuşea să prindă cinci-şase peşti la cel mult jumătate de oră. După mâncarea infectă din lagăr, peştii – fierţi sau fripţi, costituiau o hrană delicioasă. Zilele treceau pe nesimţite. După cota zilnică de pescuit şi tăiat stuf, pleca în incursiuni din ce în ce mai lungi. Într-una din zile, se trezi mai de dimineaţă ca de obicei, hotărât să meargă cât mai departe, eventual să rămână peste noapte acolo unde avea să ajungă. Îşi legă strâns pufoaica (care era foarte călduroasă) în jurul mijlocului, după care făcu din ciorpac şi una dintre pereline o legătură, pe care şi-o puse pe umăr. Într-o frunză de brusture îşi luă puţină sare (peştele era mai gustos sărat) şi avu grijă să nu uite bricheta. Astfel înarmat, se pregăti de drum. Porni pe întuneric, sperând ca, totuşi, să se întoarcă până seara. După câteva ore bune de mers ajunse într-un loc unde canalul se bifurca. Stătu în cumpănă câtva timp, neştiind pe care dintre braţe să o apuce. Cum nu avea după ce criteriu să aleagă, por¬ni la întâmplare pe braţul stâng. Pe la amiază ajunse la o baltă imensă, plină cu păpuriş şi rogoz verde. Nu se aventură mai departe, dar nici nu rămase pe loc: se întoarse imediat, hotărât ca într-o altă zi să pornescă pe celălalt braţ. La întoarcere găsi un cuib plin cu ouă şi aşa îi veni ideea să-şi diversifice hrana. „S-ar putea ca până la urmă să-mi placă atât de mult aici, încât să nu mai plec nicăieri!” – glumi de unul singur. Realitatea era că felul în care se schimbase viaţa sa după evadare nu putea decât să-l mulţu¬mească: avea ce să mănânce, unde să se adăpostească şi, mai ales, nu trebuia să dea socoteală nimănui. Ceea ce îl îngrijora era faptul că zilele deveneau din ce în ce mai scurte şi mai reci. În fiecare seară înghesuia lângă sobă mormane de stuf, pe care îl tăia ziua cu toporişca. Stuful dădea o căldură puternică, dar nu de durată. Uneori era nevoit să se trezească în toiul nopţii şi să facă focul. Bricheta nu-i făcuse niciodată probleme cu aprinderea; ce-i drept şi el o fo¬losea cu chibzuinţă: cu o singură scăpărare, aprindea focul. Ştia că bricheta n-o să ţină la infinit, şi că fără foc nu ar fi rezis¬tat prea mult, aşa că se gândea tot mai intens cum şi unde să plece. Dimineaţa, în loc de rouă începuse să cadă o brumă groasă; uneori când o vedea, dimineaţa, avea impresia că ninsese peste noapte. Într-o di¬mineaţă pornise pe celălalt braţ al canalului. Mersese toată ziua, ambiţionându-se să ajungă cât mai departe. Înoptase pe mal, sub cerul liber, hotărât ca a doua zi să pornească mai departe. Îşi dorea din tot sufletul să dea peste nişte oameni, dar dorinţa nu i se împlini: canalul părea să nu se mai sfârşească. Decepţionat, se întoarse la cherhana, asta nu înainte de a mai dormi o noapte sub cerul liber. Buna-dispoziţie care îl stăpânise o bună bucată de vreme începea să-l părăsească.

 UNSPREZECE

Hotărârea de a pleca de la cherhana o luă într-o dimineaţă, când se trezi amorţit de frig. Peste noapte ninsese şi totul în jur strălucea feeric. Frumuseţea peisajului nu-1 impresionă, sau mai degrabă, îl impresionă neplăcut. „În sfârşit, a venit iarna…” – îşi spuse cu tristeţe. Se obişnuise cu traiul de la cherhana şi amintirea lagărului începuse să se estompeze în mintea sa. Timpul petrecut aici îl perce¬puse ca pe o binemeritată vacanţă. De câte ori se gândise la momentul plecării din acest loc, simţise o strângere de inimă. După viaţa de lagăr, ideea revenirii printre oameni îl înspăimânta. N-ar fi bănuit niciodată că un anume fel de a trăi îl poate schimba într-un asemenea mod. În lagăr alţii aveau grijă să-1 trezească şi să-i spună ce trebuie să facă; iar aici, la cherhana, nu era nimeni care să-i cezureze comportamentul. Deodată, îi veni în minte gândul (pe care nu-1 mai avusese până acum) că nu se mai privise într-o oglindă de peste un an. „Oare cum arăt?” Îşi pipăi cu înfrigurare barba aspră şi rară, care îi crescuse simţitor de când evadase. În lagăr, deşi acest lucru se întâmpla la intervale neregulate, erau totuşi, bărbieriţi şi tunşi. Când sosise în lagăr, nici nu prea avea ce să bărbierească: doar pe la perciuni avea câteva fire de păr, mai mult un puf. Odată cu trecerea timpului, se vede că îmbătrânise: barba începuse, încet-încet, să-i invadeze faţa. Îşi trecu degetele răsfirate prin barbă: „Oare m-am schimbat mult? Mă va mai recunoaşte Ica?” Gândul la fată începuse să-1 obsedeze aici, unde gândurile sale puteau s-o ia razna – din cauza singurătăţii. Oscila tot timpul între o dorinţă sfâşietoare de a o ţine în braţe şi o ură sălbatică faţă de ea. Din ce în ce mai des îi reproşa Icăi că din pricina ei fusese condamnat. În clipele de luciditate recunoştea că – la urma urmei – nu fata îi ceruse să plece ilegal. Totuşi, ea era principala sursă a necazurilor sale. Îşi impu¬se să nu se mai gândească la fată, până ce nu va avea ocazia să o aibă în faţa ochilor, dar tocmai gândul la ea era la originea imboldului de a părăsi cherhanaua. Începu, febril, să-şi strângă puţinul bagaj: pelerinele şi ciorpacul. Dintr-un sac rupse câteva fâşii, cu care legă sub forma unui mic balot cele câteva lucruri cu care avea de gând să pornească la drum. Dintr-o altă fâşie de sac improviză o cingătoare, în care înfipse toporişca. Între timp, o ascuţise bine cu o piatră găsită prin iarbă şi îi împănase bine coada, transformând-o într-o unealtă desăvârşită… Privi pentru ultima oară clădirea cherhanalei: se simţise bine în răstimpul cât stătuse aici. Porni, oarecum nehotărât, la drum, impunându-şi să nu renunţe până ce nu va întâlni o aşezare omenească în cale Când ajunse la locul în care canalul se bifurca, păşi pe braţul drept fără nici o ezitare: mai fusese pe aici, ştia ce-1 aşteapă. După un timp oarecare, o speranţă izvorâtă din bun-simţ îi dădu aripi: canalul acesta trebuia să aibă undeva un capăt – şi dacă la cherhana existau resturile unei bărci, însemna că braţul era navigabil, şi era imposibil ca undeva să nu existe vreo aşezare omenească, oricât de măruntă. Ziua stătea să apună când se hotărî să facă popas. Mersese toată ziua şi bocancii i se umflaseră de apă. Fusese o zi însorită şi ză¬pada afânată, nu numai că îi îngreunase mersul, dar îi şi murase pi¬cioarele. Scoase toporişca de la cingătoare şi fără să se odihnească vreun moment, începu să taie stuful înalt care mărginea canalul. După ce strânse un morman considerabil, se scotoci în buzunare, căutând bricheta. Se albi la faţă: bricheta dispăruse! Căută înfrigurat prin căptuşeală, din ce în ce mai disperat; acelaşi rezultat, bricheta era pierdută. Stătu câteva clipe nemişcat, nevenindu-i să creadă că i se întâmplase aşa ceva. Într-un târziu, îşi scoase bocancii şi-şi vârî picioarele în mânecile pufoaicei, de care se dezbrăcase în prealabil. După ce picioarele i se încălziră cât de cât, căută nişte iarbă uscată cu care îşi căptuşi bocancii, după care îi încălţă. Se înfofoli cu pufoaica, peste care trase una dintre pelerine, apoi se cuibări în mormanul de stuf tăiat. De la cherhana îşi luase pentru drum câţi¬va peşti copţi, pe care îi mâncă dârdâind de frig, după care încercă să adoarmă. Afară se întunecase de-a binelea şi liniştea care plutea în jur îl înfricoşa. Fie din cauza frigului, fie dintr-a furiei că pierduse bricheta, somnul întârzia să-1 cuprindă, deşi era zdrobit de osteneală. Aţipi câteva ceasuri, târziu, spre zori. Dimineaţa se ivi cu greutate: ziua era mică şi întunericul dispărea cu greu. Când se ridi¬că în picioare, căzu la loc: picioarele îi amorţiseră de frig. Făcu câteva genuflexiuni, reuşind anevoie să-şi dezmorţească oasele, după care îşi strânse puţinul bagaj, şi porni din nou la drum, fără zăbavă. Canalul părea să nu se mai sfârşească, dar el mergea cu râvnă, ştiind sigur că nu ar mai fi rezistat încă o noapte sub cerul liber.Îşi simţea oase¬le ca de plumb şi capul de vată. Pe la amiază, oboseala îl doborî. Se trânti în zăpadă, sleit de puteri şi stătu aşa, întins în covorul alb, până când simţi că răceala îi cuprinde întregul corp, apoi se ridică anevoie şi porni mai departe. Îl cuprinse deznădejdea şi începu să plângă în tăcere: îl durea tot corpul, îi era foame şi pe deasupra, talpa bocancului stâng se desprinsese, lăsând să se vadă degetele chircite de umezeală. Înserarea se apropia în grabă, când o mare de rogoz îl anunţă că în faţă se află o baltă. Se trânti în şezut, pe marginea bălţii, şi-şi cuprinse capul în mâini:”O să mor îngheţat aici! O să mor îngheţat sau o să mă înec în balta asta nenorocită!” Îşi ridică, rugător, privirea spre cer. Tresări: undeva în faţă, se înălţa o şuviţă de fum alb. Sări în picioare, bănuind că are halucinaţii; nu, nu avea! În faţă se înălţau nu una, ci o mulţime de fuioare albe. „O, Doamne,- îşi spuse tremurând de speranţă – îţi mulţumesc că m-ai ascultat!” Privi cu atenţie de jur-împrejur: nu avea altă soluţie, trebuia să stră¬bată balta. „Dacă e plină de rogoz, nu poate fi prea adâncă!” Intră precaut în rogozul verde-maroniu; apa îi ajunse până aproape de genunchi, cuprinzându-i ţurloaiele într-o menghină de gheaţă. Sâsâi, străbătut de un fior de frig, dar nu se opri; continuă să înainteze, privind spre fuioarele de fum, ca un navigator aflat în plină furtună, spre farul mântuitor. Străbătu cu greutate cei aproximativ două sute de metri – cât măsura balta şi ieşi pe malul înzăpezit, ud leoarcă. Se întunecase. Zări umbra neagră a satului în apropiere şi porni într-acolo, clătinându-se ca un om beat. Nu-şi mai simţea picioarele din cauza frigului. Ajuns în marginea satului, se opri nehotărât: cine avea să-1 primească, în halul în care arăta?! Însă frigul, care îl chinuia îngrozitor, îl făcu să renunţe repede la toate reticenţele. Se îndreptă în grabă spre cea mai apropiată locuinţă, o căsu¬ţă joasă, pe hornul căreia fumul alb ieşea în valuri groase. Deschise cu grijă portiţa făcută din stighii de lemn şi privi cu luare aminte în jur, aşteptându-se să fie încolţit de vreun câine, dar nu se produse nici o mişcare. Se apropie încet de fereastra luminată a căsuţei şi-şi lipi faţa de geam, privind în interior. Pe o masă aşezată lângă perete trona un brad artificial, de plastic, împodobit de sărbătoare. Lângă el, în picioare, stătea o fată zveltă, cu părul lung, de culoarea grâului copt, legat la spate. Ochii de un albastru intens, mari şi limpezi, îi erau scăldaţi în lacrimi, lacrimi care şiroiau, în continuare, pe obrazul aproape translucid, de o albeaţă cum Tib nu mai văzuse niciodată. Fata cânta ceva, cu un glas blând şi trist. Tib îşi lipi urechea de sticla rece a geamului şi îşi încorda auzul. „O, brad frumos/0, brad frumos cu cetina tot verde…” cânta fata, cu privirea pierdută. „E Crăciunul! – îşi spuse Tib emoţionat – uitasem că mai există şi Crăciun pe lumea asta…” Pentru câteva momente fusese cuprins de o stare plăcută de reverie, stare din care îl scoase gerul pătrunzător, care se lăsase odată cu căderea nopţii. Se îndepărtă puţin de fereastră şi ciocăni puternic, cu degetul îndoit. Fata se opri pentru o clipă din cântat. Tib ciocăni din nou, de data aceasta şi mai puternic, făcând să trepideze geamul. Fata se apropie speriată de fereastră şi privi afară, cu mâna făcută streaşină la ochi. Pesemne, nu zări nimic, căci se retrase spre interiorul camerei, cu o expresie nedumerită pe chip. Tib îşi pierdu răbdarea şi se apropie de uşa de lemn masiv şi începu să lovească cu pumnul, făcând-o să duduie. Uşa se deschise brusc şi silueta zveltă a fetei apăru în cadrul luminat al intrării.- Cine e? – şopti fata, privind temătoare în întunericul de afară. Tib se apropie: Om bun… – rosti stingherit, simţindu-se, dintr-odată, foarte-foarte prost. Fata se sperie de arătarea murdară şi încotoşmănată care i se iţise în faţă şi închise uşa trântind-o. Tib se blocă: la orice se aştepta, numai la acest gest, nu. Frigul îi transformase trupul într-o masă dureroasă de carne, aşa că nu mai avea puterea să se gândească prea mult. Împinse cu putere uşa, care cedă neaşteptat de uşor, şi pătrunse în casă, mai precis într-un hol micuţ. O căldură plăcută, amestecat cu un miros nedefinit, parcă de scorţişoară, îi gâdilă mirosul. Fata se arătă în pragul camerei, răvăşită de spaimă. Tib îi remarcă ochii mari, tulburător de albaştri.- Cine eşti, ce vrei? – rosti fata tremurând de spaimă. Tib simţi cum îl podideşte plânsul. Se simţea nenorocit şi caraghios. Începu să plângă fără nici o jenă, eliberându-se în felul acesta, parcă, de tot stresul pe care îl strânsese în ultima perioadă. Expresia de spaimă întipărită pe chipul fetei se şterse ca prin far¬mec. Fata fu cuprinsă de milă, văzându-1 cum plânge ca un copil.
– Vai de mine, eşti îngheţat! – spuse ea zărindu-i degetele de la
picioare ieşind din bocanci.
– Intră, intră te rog! Tib o privi printre lacrimi şi se simţi cuprins de ruşine că plânsese. Intră în încăpere, o cămăru¬ţă cu pereţii văruiţi în alb şi sărăcăcios mobilată. În cameră era cald, o căldură înăbuşitoare pentru Tib, care se dezvăţase de confortul unei locuinţe normale.
…Se aciuase în fundul patului, învelit cu un cearşaf şi o pătură. Spălat şi hrănit, Tib se simţea alt om. O privi printre gene pe fată, care pregătea o cafea la plita simplă, ţărănească.
– Eu sunt Tib… adică Tiberius… rosti cu timiditate. Fata îşi ridică nedumerită ochii, neînţelegând dintr-odată. Apoi chipul i se lumină:
– A! Eu sunt Lena…adică Elena! – spuse ea şi începu să râdă, arătându-şi dinţii frumoşi – albi şi regulaţi. Râse şi Tib şi stingereala de mai adineauri îl părăsi cumva. Fata turnă cafeaua în două ceşti destul de mari:
– Te rog să mă ierţi că nu ţi-am servit cafeaua într-o cană mai potrivită, dar în pustietatea asta nu prea se găsesc multe lucruri! – spuse ca o scuză. Tib zâmbi amuzat:
– N-ai de ce să te scuzi, habar nu am din ce fel de căni se bea cafeaua! De fapt, asta e a doua sau a treia oară, în viaţă, când beau cafea! Fata îi zâmbi, întinzându-i cana:
– O să-ţi facă bine…cum ai ajuns aici? – dădu ea la iveală curiozitatea pe care şi-o reprimase până atunci. Tib se mohorî:
– E o poveste lungă şi stupidă – mârâi.
– Te rog să mă ierţi că am fost indiscretă – rosti fata repede – dar nu ştiam ce să spun altceva!
– N-am de ce să te iert… la urma urmei, aş putea să fiu un criminal sau un tâlhar, e dreptul tău să ştii pe cine ai primit în casă…Când rostise cuvântul „tău” roşise puternic, neştiind dacă fata nu se va supăra, auzindu-se tutuită. Dar Lena nu păru să bage în seamă acest aspect.
– Cam aşa e – recunoscu ea franc – dar după cum plângeai, nu pari să fii cine ştie ce periculos! – râse ea, arătându-şi din nou dinţii superbi. Tib roşi şi mai puternic, dar în acelaşi timp râse şi mai tare:
– Dacă ai şti că locul de unde am evadat se numea „la periculoşi”!
– Aşadar, eşti un evadat! De unde ai evadat? Lui Tib îi plăcu felul des¬chis de a fi al fetei, cât şi francheţea cu care spunea ce gândeşte.
– Cum îţi spuneam, e o poveste lungă… – oftă el, şi în următoarea oră care trecu, îi povesti fetei cu de-amănuntul toate păţaniile sale, de la încorporare şi până în prezent.
– Deci la mijloc este o poveste de dragoste – spuse ea, vizibil impresio¬nată, după ce Tib sfârşi de. povestit.
– Da, o stupidă poveste de dragoste – spuse el, sumbru, şi simţi din nou sentimentul acela de ură faţă de Ica năpădindu-1.
– De ce stupidă?! I-se putea întâmpla oricui, la. urma-urmei, dragostea e un sentiment nobil… Nu vrei un pahar cu vin? spuse, văzând că Tib se posomorăşte şi mai tare.
– NU, mulţumesc, am amintiri nu tocmai plăcute în privinţa alcoolului… În următoarea .jumătate de oră îi povesti toate întâmplările sale cu ca, revenindu-şi, încet-încet din posomoreală. Când sfârşi, era deja miezul nopţii. Tib simţea că adoarme aşa, stând în şezut. Lena observă:
– Trebuie să fii cumplit de obosit… mai bine ne-am culca, e vreme şi mâine pentru destăinuiri! Tib o privi încurcat:
– Unde o să dorm? Fata îl privi drept în ochi :
– Hai să nu fim făţarnici! Am un singur pat, unde ai putea să dormi?!
– Bine, dar nu m-am gândit…bâlbâi Tib
– Mă bazez pe bunul tău simţ! Să nu crezi că sunt o fetişcană naivă, am văzut şi trăit destule… poate prea multe pentru o viaţă! O să dormim în acelaşi pat… Ai altă idee?
– NU, dar mă gândeam că…
– Nu te mai gândi, sau nu eşti destul de obosit?! Tib nu. mai spuse nimic. Se culcară, Lena la perete şi Tib la marginea patului. Tib nu îndrăznea nici să respire. Fata se schimbase pe întuneric, în mijlocul camerei, dar Tib îi simţise căldura şi parfumul pielii în clipa în care se dezbrăcase de hainele de peste zi şi-şi trăsese cămaşa de noapte. Culcat pe o parte, Tib rememora, cu ochii închişi, toate momentele din acea zi. Îşi dădu seama că se îndrăgostise amarnic de fată. Îi plăcea la ea nu numai fizi¬cul (care nu era puţin lucru!) ci şi felul ei direct, sincer de a vorbi, vădit în primul rând prin felul deschis cum îşi privea interlocutorul drept în ochi. Auzi respiraţia regulată a fetei, semn că adormise. Prezenţa ei, atât de apropiată, îl tulbura în cel mai puternic mod cu putiţă. Îi veni ideea nebunească de a o cuprinde în braţe, dar alungă speriat acest gând: „Doamne-fereşte, ce-ar crede despre mine? A fost atât de bună cu mine, m-a primit în casă, m-a hrănit… şi eu să mă com¬port ca un bădăran?! Nu, nu pot să fac asta, deşi, pe ce am mai sfânt, sunt topit după ea!” Adormi, greu, perpelindu-se mult timp în aşternut. Fata avea un somn liniştit, ca a unui copil. Ultimul gând pe care îl avu Tib în minte, înainte de a adormi, fu acela că Ica nici nu se putea com¬para cu Lena. „Pentru fata asta, Lena, chiar că aş face încă odată bata¬lion disciplinar!”. Zâmbi în întuneric şi căzu într-un somn de plumb, fără vise. Afară se dezlănţui un viscol nemaipomenit: vântul zgâlţâia feres¬trele de parcă ar fi fost cutremur, iar din vreme în vreme pătrundea pe horn, scoţând un şuierat sinistru. Lena se trezi din pricina vijeliei şi păşind uşor peste Tib, căută prin întuneric întrerupătorul becului. Aprinse lumina, după care agăţă o pătură deasupra uşii, ştiind că pe lângă balamale vine frig. După asta, astupă cu o cratiţă gaura din plită pe care punea lemne şi-1 privi pe Tib cum doarme, cu o expresie fericită pe chip:”bietul de el, prin câte a trecut!” – îşi spuse cu duioşie, simţind în acelaşi timp că inima îi bate cu mai multă intensitate. „Ce fac?! Nu-1 cunosc decât de câteva ore şi deja mă îndrăgostesc?” Când se trezi Tib, era demult amiază. Privi în jur, cu ochii cârpiţi de somn: Lena nu era în cameră. Pe pat, alături de el, găsi o pereche de pantaloni tricotaţi şi un tricou negru, gros. Deasupra hainelor, un bilet. „Îmbracă-te cu hainele astea, nu am altceva. Eu sunt plecată în sat, poate reuşesc să-ţi cumpăr ceva de îmbrăcat. Nu te teme, nu voi spune nimănui, nimic despre tine.” Îşi trase pe el pantalonii tricotaţi şi tricoul. Afară strălucea puternic soarele – în mare măsură şi din cauza zăpezii. Furtuna de peste noapte se potolise. Pe masă, Tib găsi de mâncare: friptură rece de porc cu gogoşari muraţi. Mirosi friptura: era nemaipomenită! Începu să înfulece în grabă, ca un câine hămesit. Se bucură că Lena nu este acasă, ca să-1 vadă mâncând ca un sălbatic. După ce-şi potoli foamea, cercetă cu atenţie camera, în lipsa altei activităţi. Pe peretele de lângă uşă descoperi o oglindă. Se apropie tremurând de curiozitate. Când privi în oglidă, tresări surprins: un bărbat străin, cu părul albit la tâmple şi cu riduri în colţurile ochilor îl privea cu ochii holbaţi.”Doamne- Dumnezeule, nu se poate! Chiar în aşa hal m-am schimbat?! Parcă nici nu sunt eu… cât am îmbătrânit!” Uşa se deschise şi Lena intră, îmbujorată de ger. Îi zări privirea ratăcită şi-1 întrebă, nedumerită:
– Ce-ai păţit? Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă!
– Chiar că am văzut o fantomă – murmură Tib,dus pe gânduri.
Lena îi puse uşor mâna pe umăr:
– Hai, lasă fantomele şi probează ce ţi-am adus! De sub braţ scoase un pachet voluminos. Feri farfuriile cu resturi de mâncare de pe masă şi desfăcu pachetul:
– Uite, ţi-am luat pantaloni… – izbucni în râs. Tib o privi tâmp:
– De ce râzi?
– Arăţi caraghios în pantalonii ăştia tricotaţi! Dar altceva nu aveam ce să-ţi dau. Tib ridică din umeri, semn că nu prea-i păsa de asta.
– Ti-am luat pantaloni, cămaşă şi un pulovăr… a fost ceva mai compli¬cat cu izmenele… ştii, vânzătoarea de la magazinul din sat crede că am cumpărat pantalonii şi ploverul pentru profesorul de sport… tăcu o clipă încurcată, apoi continuă: e un tip la şcoală care îmi face curte, dar nu-i dau nici o importanţă…Zâmbi stânjenită. Tib zâmbi la rândul său, oarecum amuzat:
– Nu trebuie să te justifici în faţa mea!
– Dar… nici nu mă justific! Ei, asta e, auzi la el – mă justific! – spuse, înciudată pe ea însăşi. Tib redeveni grav:
– Lena, nu te supăra că-ţi spun, dar trebuie să fii foarte atentă, eu sunt, totuşi, un evadat! Dacă aş fi prins în casa ta, ai avea necazuri şi nu vreau asta.
– Nu ţi fă probleme! Vânzătoarea mi-e puţin prietenă iar eu am încurajat-o să creadă că, într-adevăr, lucrurile pe care le-am cumpărat sunt pentru cine crede ea! În privinţa izmenelor, i-am spus, văzându-i mirarea, că mi-e frig noaptea şi am de gând să le îmbrac la culcare… Cum stătea în faţa sa, privindu-1 drept în ochi – de jos în sus, (Lena era cu un cap mai scundă decât el) lui Tib îi trebui o sforţare aproape supraomenească pentru a se abţine să nu o ia în braţe şi s-o acopere cu sărutări. Fata simţi ceva, căci înghiţi de câteva ori în sec:
– Aăăă… cum îţi spuneam, nu trebuie să-ţi faci probleme…Nu vrei să te bărbiereşti? Arăţi ca un sălbatic cu barba asta! – găsi ea un motiv să se îndepărteze de el, mergând spre uşă, unde într-un cuier bătut alături, îşi agăţase geanta. Tib îşi frecă preocupat obrajii hirsuţi:
– Să nu-mi spui că ai lame! Lena râse:
– Ai fi uimit câte lucruri, pe care nu-le-ai bănui, pot să am! După ce se bărbieri îşi privi din nou chipul în oglindă:
– Ştii, Lena, când ai venit, tocmai mă privisem în oglindă, după un an şi ceva! Pur si simplu, nu m-am recunoscut, atât de mult m-am schimbat!
– Eşti, totuşi, un bărbat bine! – glumi Lena, văzându-1 că începe să se întristeze. Tib păru să nu audă remarca fetei:
– Când am fost arestat, eram doar un copil speriat, acum îmi dau seama… Am îmbătrânit… oftă şi se aşeză pe marginea patului. Lena veni lângă el:
– Hai, nu te lăsa cuprins de melancolie! N-ai îmbătrânit, doar te-ai mai maturizat…Uite ce e – rosti ea repede simţind că e pe cale să se lase pradă sentimentelor – până aduc eu lemne de afară, îmbracă-te cu lucrurile pe care ţi le-am adus!
– Mulţumesc… îţi dai seama că nu am cu ce să ţi-le plătesc…
– Ce prostii spui tu acolo! Consideră-le un cadou de Crăciun… de la Moş Crăciun!
– O, Doamne! Nici nu mai ştiam că există Crăciun! Parcă sunt picat din altă lume, de pe altă planetă!
– După toate câte mi-ai povestit, se pare că tu chiar ai fost pe o aItă planetă!…Dar, hai că plec, să te poţi îmbrăca! Lena ieşi. Rămas singur, Tib se îmbrăcă cu lucrurile aduse de ea: izmene, o pereche de pantaloni negri şi un pulovăr bej, pe care îl îmbrăcă peste o cămaşă orbitor de albă. Se privi în oglindă: era un bărbat grav, impunător. „Totuşi, nu sunt chiar atât de urât” – se încurajă singur în privinţa propriei înfăţişări. Realiză că este foarte preocupat de aspectul său fizic. „M-am îndrăgostit ca un şcolar! Ar fi prea frumos ca şi ea să mă iubească” – îsi spuse, muncit de îndoieli. Lena intră repede, aducând un braţ de lemne, pe care le lăsă lângă vatră:
– S-a lăsat un pui de ger! Vai, ce bine arăţi! – se alintă, văzându-l îmbrăcat cu hainele aduse de ea. Tib îi zâmbi, plin de recunoştinţă:
– Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru toate, Lena! Eşti aşa de bună cu mine! – spuse cu duioşie. Lena roşi, aproape imperceptbil:
– Am făcut şi eu o faptă creştinească! – glumi ea, dar gluma sună fals. I se ghicea emoţia din glas.
– Îmi pare rău că nu am găsit o haină groasă, să ai cu ce ieşi pe afară!
– O să-mi spăl pufoaica! O s-o spăl şi o s-o cârpesc! Dacă vrei – spuse el după un moment de gândire – pot să mă duc la pescuit, am devenit un bun pescar, după experienţa pe care am căpătat-o la cherhana…Îţi place peştele?
– Îmi place, de ce nu, e un aliment sănătos! – răspunse Lena, dar tonul vocii trăda contrariul.
– Nu-ţi place! De ce nu-ţi place?
– În zona asta alimentul de bază este peştele… când am venit aici, primele luni numai peşte am mâncat.. Mi s-a cam întors în greaţă!
– Bine atunci o să pescuiesc pentru mine!
– Iar eu o să ţi-1 gătesc! – spuse Lena, privindu-1 şugubăţ. Tib zâmbi Iarg.
– De ce zâmbeşti?
– M ă simt aşa de bine cu tine, de parcă aş fi de-o viaţă aici – şi nu sunt decât de două zile…
– Aceiaşi senzaţie o am şi eu! Tăcură stânjeniţi, dintr-odată. Seara, la cină, Tib tuşi, încurcat.
– Ce e? – întrebă nedumerită Lena.
– Nu ştiu cum să-ţi spun, dar nu mai pot dormi în acelaşi pat cu tine.
– De ce? – fata roşi puternic. Semăna izbitor cu unul dintre acele chipuri de femei pictate de maeştrii Renaşterii, cu observaţia că Lena era zveltă.
– Patul e prea tare! – minţi Tib, roşind la rândul său.
– Începi să faci nazuri! – glumi Lena, dar se vedea cât de colo că e stânjenită – mai dormi noaptea aceasta şi dacă tot nu te simţi bine, mâine căutăm o soluţie convenabilă…
– Bine – fu Tib de acord. După ce se băgare în pat, Tib se întinse pe o parte, chiar la marginea patului. Lena se răsuci de câteva ori în aşternut şi deodată, Tib înlemni: fata se lipise de el, cuprinzându-1 cu un braţ. Tib avu senzaţia că se prăbuşeşte în gol. Trebuia să recunoască că, în materie de femei, era un timid. Simţea că inima nu-i mai bate în piept, ci sus, în gât.
– Mi-e frig – murmură pierdută fata. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, ca în transă, Tib se răsuci şi o cuprinse în braţe:
– Te iubesc – şopti fierbinte şi începu să o sărute precipitat. Fata gemu uşurel, răspunzându-i pasional la sărutări.
…După ce se iubiră îndelung, bătăile inimilor li se mai potoliră.
– Sunt îndrăgostit ca un şcolar – spuse Tib cu voce egală – n-am mai fost niciodată atât de fericit… Presupun că dacă n-aş fi trecut prin toate întâmplările de care ţi-am povestit, probabil că nu aş fi ştiut niciodată să apreciez cu adevărat fericirea…
– Patul nu ţi se mai pare tare? – chicoti Lena, sărutându-1 uşurel pe ureche.
– Nu – râse Tib. Fata îşi încolăci braţele în jurul gâtului său. Tib îi simţea coapsa tare şi fierbinte lipită de el.
– Spune-mi, Lena, tu cum ai ajuns aici?
– Eh… ca să folosesc cuvintele tale, e o poveste lungă…
– Eu am tot timpul din lume – o încurajă Tib, sărutând-o, la întâmplare, pe bărbie.
– Am rămas orfană de ambii părinţi la vârsta de zece ani… cam melodramatică introducere, nu crezi?
– Nu – spuse foarte serios Tib.
– Bine…atunci să continui… cum îţi spuneam, am rămas orfană la zece ani; nici până în ziua de astăzi nu am aflat cum au murit de fapt, părinţii mei… Ceea ce ştiu cu siguranţă e că au murit într-un accident de maşină. Am crescut mai mult la bunici, într-un sat, după care, în timpul liceului, am stat la o mătuşă, o bătrână bizară, care creştea o mulţime de pisici… În sfârşit, amănuntele nu sunt importante… Am terminat facultatea de matematică ca şefă de promoţie, nu vreau să mă laud, dar am fost o studentă strălucită… În facultate am cunoscut un bărbat, un asistent; era fiul decanului facultăţii, care era o personali¬tate la nivel naţional…M-am îndrăgostit prosteşte de fiul acestui decan, ca orice gâsculiţă din provincie, fără să încerc să-1 cunosc mai bine. La terminarea facultăţii, faptul că m-a cerut de soţie mi s-a părut aşa de firesc, încât am acceptat fără să mai stau vreo clipă pe gânduri. Trebuie să recunosc că eram foarte naivă pe atunci, şi faptul că toate colegele mele mă invidiau pentru că eram iubita fiului decanului a avut un rol hotărâtor în decizia mea de a accepta să mă căsătoresc, aşa, pe negândite. La scurt timp după nuntă (care a fost ceea ce se numeşte o nuntă ca în poveşti, cu trăsură cu cai, paji şi alte marafeturi) aveam să constat că, de fapt, nici nu ştiam cu cine mă măritasem: bărbatul meu era un alcoolic învederat, mai având, pe deasupra, şi oarece apucături sadice… Nu putea să facă sex, până nu-mi dădea câteva palme…şi asta la început…Te şochez? – întrebă Lena şi o urmă de îngrijorare i se citi în glas.
– O, nu, doar că mă apucă furia, gândindu-mă la individul acela! Lena râse trist:
– Bine, dar nici nu-1 cunoşti!
– Nu contează, simt că eşti a mea dintodeauna! Lena îi răspunse sărutându-l fierbinte pe gură. Tib simţi că se topeşte.Continuă, te rog!- Bine… După căsătorie, graţie mediei cu care am terminat facultatea, cât şi relaţiilor pe care le avea socrul meu, am primit post la un liceu de prestigiu din capitală, în timp ce soţul meu a devenit cercetător la un institut oarecare… Era o ambiţie personală a socrului meu de a ne lăsa pe pro¬priile picioare! Dacă acasă la părinţii săi soţul meu păstrase o oarecare urmă de respectabilitate, odată ajuns în capitală, a început să-şi dea arama pe faţă: mă bătea sistematic, ori de câte ori făcea sex cu mine… în rest, nu prea stătea pe acasă. Mult mai târziu aveam să aflu că mai fusese căsătorit odată, iar soţia sa murise în nişte condiţii cel puţin dubioase… mie nu-mi spusese că mai fusese căsătorit. În sfârşit, am răbdat o viaţă de nedescris – dacă viaţă se poate numi!- aproape doi ani. Rămăsesem în¬sărcinată, soţul meu era extrem de bucuros, parcă începuse să fie cumva mai prevenitor cu mine… până într-o seară, când m-a bătut atât de tare, că am rămas leşinată… Când m-am trezit, eram la spital, unde doctorul care mă îngrijise mi-a spus, cu infinite precauţii, că am pierdut sarcina şi că nu voi mai putea avea copii niciodată… Lena se opri din povestit, zguduită de o criză de plâns. Tib îi lipi capul de pieptul său şi începu să o mângâie ca pe un copil.
– Linişteşte-te.. .acum eşti cu mine şi nimeni nu mai poate să-ţi facă vreum rău – rosti el dus pe gânduri. Lena se trase încet de la pieptul său şi-1 privi printre lacrimi:
– De unde ştiu că n-o să ma părăseşti? – şopti suspinând.
– N-o să te părăsesesc niciodată – vocea lui Tib avea o hotărâre care o dezarmă pe Lena.
– Aici cum ai ajuns? – întrebă Tib, încercând să-i alunge tristeţea, de¬terminând-o să povestească.
– După ce am ieşit din spital , am mers la Poliţie şi l-am reclamat pe soţul meu, deşi mi-era frică de reacţia socrului. Gândul că nu voi mai putea avea copii mă înnebunise pur şi simplu… Reclamaţia mea s-a dovedit a fi apă de ploaie: socrul meu, prin relaţiile pe care le avea, a mu-şamalizat totul. În disperare de cauză, m-am dus la inspectoratul şcolar, unde un inspector în vârstă, care văzuse multe la viaţa lui, mi-a înţeles necazul. L-am rugat să-mi dea repartiţie într-un loc cât mai îndepărtat de capitală.. .în felul ăst a speram să pot scăpa de soţul meu…
– De ce nu ai cerut divorţul?
– A! Am uitat să spun… după reclamaţia de la poliţie, socrul meu a făcut un tărăboi imens, reproşându-mi că sunt o sărăntoacă lipsită de recunoştinţă care urmăreşte să-i distrugă reputaţia… m-a ameninţait că, în ca¬zul în care aş îndrăzni să cer divorţul, mă va distruge…
– Ce oameni! – se minună Tib. Lena îl privi atentă: încetase să mai plângă.
– Sunt oameni pentru care reputaţia este mai presus de orice, care ar face orice compromis pentru a evita un scandal public… Dar să continui…Tib o mângâie, aproape părinteşte;
– Povesteşte doar dacă asta nu te face să suferi…
– Nu, nu mă face să sufăr, dimpotrivă…parcă mă eliberez dintr-o strînsoare, povestindu-ţi… Inspectorul căruia îi povestisem necazul meu, mi-a promis că va păstra secretul asupra locului unde aveam să primesc repartiţia… şi cred că s-a ţinut de cuvânt, de vreme ce, după atâta timp, nu m-a căutat nimeni aici…
*
Zilele treceau pe nesimţite. Tib trăia o stare de beatitudine, amesteca¬tă cu teamă: tot mai pregnant îl stăpânea spaima că într-o dimineaţă se va trezi şi fericirea pe care o trăia se va dovedi un vis frumos – dar un vis. Se ferea să-i împărtăşească Lenei temerile sale. Aceasta se schimbase mult în ultima vreme. Iubirea pentru Tib o transformase într-o fiinţă veselă, pusă tot timpul pe glume şi şotii. Tib încerca din răsputeri să fie în ton cu ea, deşi, de multe ori, acest lucru îl obosea. Perioada petrecută în lagăr îşi pusese definitiv amprenta asupra caracterului său. Devenise un tip serios, poate prea serios. Felul jucăuş de a fi al fetei îl obosea uneori peste măsură, dar se străduia să nu lase să se vadă acest lucru, pentru că nu voia s-o întristeze pe Lena. Observa cu bucurie schim¬barea în bine a fetei, şi nu ar fi vrut în ruptul capului să o întristeze în vreun fel. Cât timp Lena era la şcoală, Tib se ocupa de mica lor gospodărie: deretica prin casă, tăia lemne, făcea focul; încerca, în felul acesta, să fie cât mai puţin o povară pentru fată. Seara, după ce se întuneca, îşi lua ciorpacul şi o toporişcă şi pleca la pescuit. Făcu¬se o adevărată pasiune pentru această îndeletnicire: cu toporişca săpa o gaură suficient de largă în gheaţă, după care băga ciorpacul în apa din care ieşeau aburi. Nu prindea mult peşte, dar cât prindea era suficient pentru o masă copioasă, mai ales că Lena nu mânca peşte deloc. Se mulţu¬mea doar să gătească pentru Tib şi râdea ca un copil când îl vedea cu câtă poftă mănâncă. Tib era mulţumit de această activitate, pentru că în felul acesta participa şi el cu ceva la bunul mers al lucrurilor. Într-o seară, Lena se aşeză la maşina de cusut (avea o maşină mică de cu¬sut, acţionată de o pedală mecanică) propunându-şi să-i coasă lui Tib o pereche de pantaloni, dintr-un material negru pe care îl cumpărase de la magazinul din sat. Şi asta pentru că Tib nu avea decât o pereche de pantaloni. Tib se amuza în sinea sa de seriozitatea cu care Lena îşi luase rolul de soţie. Nu-i spusese niciodată, dar după ce avea să-şi cla¬rifice situaţia, avea de gând s-o ceară de nevastă. Dacă Lena n-ar fi pu¬tut obţine divorţul, nu era nimic, ar fi trăit aşa, în concubinaj. Pentru Tib, un petec de hârtie numit „Certificat de căsătorie” nu însemna mare lucru. Tib îşi îmbrăcă pufoaica ponosită, luă ciorpacul şi după ce o sărută (ca de obicei) pe Lena, ieşi. Avea un loc anume unde pescuia la copcă, în afara satului, cam la jumătate de oră de mers distanţă. Afară se lăsase un ger aspru, cam neobişnuit pentru un sfârşit de februarie. Tib se ghemui în pufoaica uzată, după care îşi îndesă pe urechi fesul negru de lână pe care i-1 împletise Lena. Îndesându-şi fesul pe urechi, scăpă de sub braţ ciorpacul şi în acel moment îşi dădu seama că uitase toporişca cu care săpa în gheaţă. Scăpă o înjurătură printre dinţi. De regulă, înjura foarte rar, dar în seara aceasta nu se simţea în apele sale. Stătu câteva clipe nehotărât: nu avea ce face, trebuia să se întoarcă, fără toporişcă nu putea pescui. Făcu cale întoarsă, cântărind în minte dacă mai avea rost să mai vină odată. Apropiindu-se de căsuţa în care stăteau, i se păru că vede mişcare în încăpere. „Am vedenii”. Deschise portiţa mică, din leaţuri şi înlemni: un ţipăt ascuţit, repede înăbuşit, răzbătu din casă până la el. Se năpusti în casă, aproape dărâmând uşa. În încăpere zări o scenă care îl scoase din minţi: un. bărbat mătăhălos, îmbrăcat în haine militare, stătea trântit peste Lena şi încerca să-şi apere faţa de unghiile fetei. Într-o fracţiune de secundă, Tib observă că bărbatul avea pantalonii lăsaţi în vine. Orbit de furie, îl apucă de umerii scurtei matlasate cu care era acesta îmbrăcat şi-1 zvârli, cu o putere pe care nu şi-o bănuise, în celălalt capăt al încăperii, trântindu-1 de uşă, care se crăpă în două. Cu sângele zvâcnidu-i în tâmple, îl lovi pe intrus cu bocancul în figură. Sângele ţâşni din nasul acestuia ca dintr-o fântână arteziană. Tremurând, Tib îl apucă de piept şi-şi apropie faţa de a acestuia. Rămase cu gura căscată: era Pelicanul! Acesta zâmbi cu răutate, lingându-şi sângele care îi curgea în gură:
– Ce… ce…credeai… Pelicanule…că ai scăpat?! – mormăi închizând ochii. Un nou val de furie întunecă mintea lui Tib. Ţinându-l pe ofiţer cu o mână de piepţii scurtei, îl lovi cu cealaltă, până când acesta leşină. Tib îl scutură cu violenţă. Pelicanul deschise ochii şi-i repezi un genunchi în testicole, făcândul pe Tib să se ghemuiască de durere. Cu o vioiciune neaşteptată, ofiţerul sări în picioare şi dintr-o săritură fu din nou peste Lena, care rămăsese acolo unde fusese trântită. Pelicanul începu s-o strângă de gât:
– Ce credeai, ochelaristule, că scapi aşa uşor de mine?! – şuieră cu ură. Ştii ce o să fac?! 0 să-ţi omor târfa şi o să te omor şi pe tine! După asta, o să mă întorc în lagăr şi o să raportez că nu te-am găsit… Ce credeai tu, că scapi aşa uşor?! Tib se săltă în picioare. Furia de până atunci se transformase într-un calm rău-prevestitor. Hotărârea pe care o luase era nestrămutată. Observă că Lena începuse să se învineţea-scă. Buza de jos îi era crăpată, şi un firicel de sânge i se prelingea pe bărbie. Tib se apropie, drept ca o lumânare.
– Dacă te mai apropii, o gâtui! – îl ameninţă Pelicanul. Tib nu-1 luă în seamă. Se mai apropie un pas şi, dintr-o singură mişcare, îl lovi pe ofiţer cu bocancul drept în gât. Acesta îşi duse rapid ambele mâini spre locul loviturii, horcăind îngrozitor, cu ochii ieşiţi din orbite. Zvâcni de câteva ori şi se lăsă moale peste Lena, care ţipa îngrozită:
– L-ai omorât!
– N-aveam încotro – spuse calm Tib, privind-o cu ochi de gheaţă. Feri trupul greoi al mortului şi o luă pe Lena în braţe. Aceasta îl privea mută de spaimă.
– Nu-ţi fie frică de mine – îi spuse Tib, de data aceasta cu o voce caldă,nu sunt un criminal, dar nu am avut de ales…ori el, ori noi!
– Ce… ce facem cu trupul? – izbuti să îngaime fata. Tib ridică din umeri:
– 0 să-1 arunc sub gheaţă! Doar nu crezi că am de gând să merg la poliţie, să declar că l-am omorât!
Nici nu m-am gândit la asta… murmură Lena, privindu-1 cu reproş….După ce sfârşi de săpat în gheaţă, Tib apucă trupul mătăhălos alofiţerului şi-1 târî până pe buza copcii. Îl întoarse cu faţa în sus şiîncercă să-i zărească chipul. Nu reuşi, dar simţi mirosul stătut dealcool pe care îl emana Pelicanul. „Şi mort pute a băutură” – îşi spuse
dezgustat. Îl scuipă unde bănuia că sunt ochii şi-1 prăvăli în apă.Trupul se scufundă cu un clipocit înfundat şi dispăru sub gheaţă. „Radu¬le, te poţi socoti răzbunat”. Simţea o satisfacţie diabolică gândindu-se că îl omorâse pe ofiţer. Masculul din el jubila la gândul că îşi învin-sese adversarul .Nu simţea nici cea mai mică umbră de remuşcare. „Un ticălos mai puţin pe lume!”. „Cine ar fi crezut că băieţaşul speriat care urcase într-un tren, într-o toamnă, ar fi în stare să ucidă cu sânge rece?!” -se întrebă plin de amărăciune. Deşi nu recunoştea, regreta inocenţa care îl caracterizase atâta timp. De aici înainte, nimic nu va mai fi la fel: se maturizase total, prea repede şi prea violent. Îşi înfipse mâinile în buzunare şi se îndreptă către casă. Lena pregătea cina. Părea abătută. Buza crăpată i se umflase, urâţindu-i chipul angelic. Intrând în încăpere, Tib se opri în prag.. Zări uşa crăpată şi o scoase din ţâţâni:
– 0 s-o repar în seara aceasta, nu putem sta aşa! – rosti apăsat, mai mult ca să alunge stânjeneala care îl cuprinsese la vederea fetei. Lena îl privi fugitiv, după care rosti, cu privirea aţintită în farfurie:
– Bine, dacă vrei… Tib o privi fix:
– Lena, dacă ai ceva pe suflet spune-mi! Mărturisesc că, de la întâmpla-rea asta nefericită, mă simt cumva stânjenit faţă de tine… crezi că ar trebui să mă explic în vreun fel?. Lena îl privi drept în ochi, şi Tib simţi că se topeşte sub căldura privirii sale.
– Tib – şopti Lena tremurând – te iubesc atât de mult! Nu trebuie să te simţi stânjenit, sunt mândră de tine…doar că sunt speriată, individul a încercat să mă violeze, apoi să mă omoare… Tib se apropie şi o îmbră¬ţişă:
– Draga mea, poate aşa a fost să fie…oricum, nici eu, nici tu, nu vom putea uita vreodată întâmplarea aceasta…aş fi vrut să începem cu ceva frumos, nu cu o crimă!
– N-a fost o crimă! – aproape că ţipă Lena – a fost legitimă apărare, voia să ne omoare, n-ai auzit?! Tib zâmbi strâmb:
– Oricum i-am spune, tot am omorât un om! Dar nu din cauza mea sunt, îngrijorat, nu, eu nu am nici un fel de remuşcări, tu mă îngrijorezi!
– De ce?
– N-aş vrea să rămâi marcată de întâmplarea asta…
– Fii fără grijă, dragul meu, o să-mi revin! Îl sărută, plină de pasiune.
– Simt că te cunosc dintotdeauna… că suntem suflete pereche…
– Şi eu simt la fel… nu ţi-am spus până acum…dar de când te cunosc, trăiesc un amestec de fericire şi teamă… teamă că într-o bună dimineaţă o să mă trezesc şi totul o să fie un vis … Lena îl îmbrăţişa strâs:
– Nu, nu e eu vis, te iubesc şi sunt fericită cu tine… şi vreau să te fac fericit…doar că…
– Doar că ce? Tib o privi cumva temător.
– Doar ca n-o să-ţi pot dărui niciodată un copil… Tib răsuflă uşurat:
– 0, nu trebuie să fiii supărată pentru asta! Tu o să fii copilul meu……Se iubiră cu patimă, cu o pasiune parcă plină de teamă. Teamă că fiecare dintre ei ar putea să-1 piardă pe celălalt. Într-un târziu, se întinseră, sfârşiţi, pe pat. Lena pufni în râs.
– De ce râzi?!
– 0 să îngheţăm! Am uitat de uşă – spuse ea şi se cuibări la pieptul său ca o pisică.
– 0 s-o repar mâine dimineaţă! Adormiră greu. Statură mult timp cu ochii deschişi în întuneric. Lena se gândea că a doua zi va trebui să dea explicaţii la şcoală în privinţa buzei crăpate. Tib se gândea că nu mai poate rămâne aici. Trebuia să meargă la Marele Stat Major pentru a-şi clarifica situaţia. Faptul că Pelicanul fusese trimis în căutarea sa îl îmgrijora> dac[ îl găsise Pelicanul, oricând putea să-1 găsească altcineva. Era conştient că dacă ar fi fost prins şi dus în lagăr, viaţa sa s-ar fi sfârşit. Probabil că i s-ar fi înscenat un accident. Oricum, ştia prea multe şi era considerat prea periculos ca să fie lăsat în viaţă. Hotărî să plece cât mai repede. A doua zi dimineaţă avea să-i spună Lenei ce hotărâse. Acum era târziu şi amândoi erau epuizaţi din pricina întâm¬plărilor prin care trecuseră în acea zi. Dimineaţa, când se trezi, consta¬tă că Lena plecase. Nu-i era foame, aşa că, după ce se spălă şi se îmbră¬că, purcese să repare uşa. Peste noapte, Lena astupase golul cu o pătură, cu toate acestea în încăpere era frig ca afară. După ce termină cu uşa, aprinse focul şi se apucă să facă ordine. În încăierarea din ajun, totul fusese răvăşit. Lena veni cu câteva ore mai devreme decât de obicei.
– Ce s-a întâmplat? – o întrebă el îngrijorat, văzându-i chipul aferat.
– Nimic – zâmbi fata şi se strâmbă imediat din cauza buzei crăpate – m-am învoit pe o săptămână, să-mi mai dreg mutra! Dacă i-ai fi văzut pe cole¬gii mei ce figuri au făcut când m-am văzut în halul ăsta!…
– Ce le-ai spus?
– Ce să le spun? Că am alunecat şi m-am izbit de tocul uşii! Dacă ar şti de existenţa ta, precis ar crede că m-ai bătut tu! Tib tuşi încurcat:
– Lena… tocmai de existenţa mea voiam să-ţi vorbesc… Zâmbetul dispăru de pe chipul fetei:
– Ce s-a întâmplat?! Tib îşi frecă mâinile:
– Uite ce e, Lena, eu… trebuie să plec!
– De ce să pleci?! – se sperie fata – cu ce te-am supărat?! Era gata să plângă. Tib o aşeză prevenitor pe genunchii săi:
– M-ai înţeles greşit… nu te părăsesc, dar trebuie să-mi clarific situ¬aţia… dacă m-a găsit Pelicanul, e posibil să mă găsească şi alţiii…
– Cine te-a găsit?!
– Pelicanul…individul pe care 1-am… omorât… Era fostul meu comandant de pluton… ţi-am povestit despre el…
– A, da… şi unde vrei să pleci? Tib îi explică pe îndelete ce avea de gând să facă: să meargă în capitală, la Marele Stat Major, să spună ce se petrecea în lagăr; n-avea nici o dovadă, dar era sigur că lagărul era ceva ilegal, de care cei de sus habar nu aveau…
– Şi dacă nu te lasă liber, în fond eşti un evadat?! Tib oftă şi ridică din umeri:
– Trebuie să-mi asum acest risc! Dacă stau aici şi sunt prins, nu mai am o a doua şansă! Şi nu e vorba numai de libertatea mea, ci chiar de viaţa mea – dacă nu de vieţile noastre! Îi spuse bănuiala sa ,că cei din lagăr îl voiau mort, altfel nu l-ar fi trimis pe Pelican în taină, pe urmele sale.
– Ai auzit ce plan avea: să mă ucidă şi să raporteze că nu m-a găsit! Lena, acolo de unde vin eu, viaţa unui om nu valorează nici cât o ceapă degerată! Te
– iubesc şi n-aş vrea să te părăsesc nici o clipă, timpul pe care îl petreci la şcoală, departe de mine, mi se pare nesfârşit! Trebuie să mă crezi, că dacă n-ar fi absolut necesar, dacă ar exista altă soluţie n-aş pleca pentru nimic în lume! Trebuie să mă crezi, te rog să mă crezi! Fac asta pentru noi amândoi! Nu voiam să-ţi spun acum, dar după ce îmi clarific situaţia vreau să ne căsătorim…
– Uiţi că sunt femeie măritată! – râse ea, înseninându-se deodată. Eu vorbesc serios şi tu… se bosumflă Tib. Lena îl sărută, râzând:
– Bine, te-am înţeles…Dumnezeule, pentru o clipă am crezut că vrei să mă părăseşti! Du-te, eu te voi aştepta oricât va fi nevoie…

DOISPREZECE

De la fereastra trenului, Tib urmărea absent peisajul dezolant, de câmpie pustie, care se derula cu repeziciune prin faţa ochilor săi. În compartimentul murdar, de clasa a doua, se aflau, cu totul, opt per-soane. Tib stătea înghesuit la fereastră, deranjat la fiecare câteva minute de un grăsan îmbrăcat într-un cojoc care mirosea puternic a oaie. Grăsanul încercase de câteva ori să închege o conversaţie, pe teme meteorologice, aşa cum se întâmplă de obicei între străini, dar Tib ră¬spunsese de fiecare dată monosilabic, determinându-1 pe celălalt să-1 lase în pace. În faţa lui Tib, pe bancheta opusă, stătea o femeie între două vârste, însoţită de trei copii – unul mai obraznic decât celălalt. Gălăgia pe care o făceau puştii îl agasa puternic pe Tib, care încerca să-şi pregătească, în gând, o pledoarie pentru Marele Stat Major. Îl stăpânea un fior nedefinit de teamă, la gândul că ar putea fi închis din nou. Nu-i mai era frică de închisoare, dar gândul că ar putea să fie despărţit de Lena îl îmbolnăvea. 0 iubise mult şi pe Ica, poate că o mai iubea, dar dragostea pentru Lena întrecea orice închipuire. Ală¬turi de fata aceasta se simţea puternic, se simţea stăpân pe el însu¬şi, şi viaţa nu i se mai părea lipsită de sens. Într-un cuvânt, simţea că Lena reuşea, fără nici un efort, să scoată tot ce era mai bun din el. Gălăgia din compartiment deveni de nesuportat. Pe deasupra, grăsanul de alături scosese un pachet unsuros, din care începuse să înfulece slănină cu ceapă. Tib hotărî că aşa nu se mai poate şi ieşi pe culoar. Deschise un geam şi lăsă ca aerul rece să-i biciuiască obrajii proas¬păt raşi. Era îmbrăcat într-o scurtă neagră din imitaţie de piele, pan¬taloni negri, fes negru… Lena plecase cu o zi înainte în cel mai apropiat oraş, de unde îi cumpărase scurta, un pulover şi o pereche de pantofi. Îmbrăcat astfel, Tib părea un tânăr student care mergea în ca¬pitală – nimeni n-ar fi bănuit că este doar un evadat. Mergea de vreo cinci ore şi în curând în zare se iţiră coşurile fumegânde ale zonei industriale a capitalei. Tib simţi un fior rece pe şira spinării: oare ce îl aştepta? Trenul intră şuierând într-o gara murdară, cu peroanele forfotind de lume. Îi era foame. Se apropie ,aiurit de mulţimea din jurul său, de un chioşc din tablă albă pe frontispiciul căruia scria cu litere roşii „Gogoşerie”. Scoase din buzunar puţinii bani pe care îi acceptase de la Lena şi-şi cumpără câteva gogoşi, pe care le mâncă cu poftă. Zări deasupra sălii de aşteptare un ceas de unde află că e ora 3 p.m. Patrule de soldaţi, însoţite de ofiţeri cu banderolă roşie la mână mişunau de-a lungul peroanelor, cu ochii iscodind într-o parte şi în alta. Deşi era îmbrăcat civil, Tib nu-şi putea stăpâni o tresărire ori de câte ori se întâlnea cu o patrulă. Ieşi în spatele gării. Habar nu avea cum să ajungă la Marele Stat Major, nu mai fusese niciodată în capitală. Porni la întâmplare pe un bulevard larg, pe care maşini de toate mărimile şi culorile treceau într-o hărmălaie asurzitoare. După liniştea din sătucul Lenei, gălăgia marelui oraş îl înspăimânta. Ar fi vrut s-o aibă pe Lena alături, aşa nu s-ar mai fi simţit atât de stingher. Gândul la fată îi încălzi inima. Deşi o rugase şi oricât se străduise Lena să nu plângă, la despărţire avea ochii plini de lacrimi, făcându-1 pe Tib să nu se simtă deloc în largul său. Descoperise încă o dată că ura despărţirile, cu tot cortegiul lor de lacrimi şi de păreri de rău. Umblă aiurea pe străzi, oprindu-se adesea în faţa vitrinelor magazinelor, până când începu să-1 doară picioarele. Abia atunci se hotărî să acosteze un trecător pe care îl întrebă politicos unde se află Marele Stat Major. Trecătorul îi explică foarte vag şi îi arătă că trebuie să meargă în direcţia opusă. Tot întrebând, reuşi să ajungă la Marele Stat Major odată cu înserarea. Instituţia căutată se afla într-o clădire impunătoare, cu un fronton larg pe care tronau trupurile zvelte ale unor zeiţe, săpate în piatră. La poartă se afla o gheretă în care stătea de pază un solda± mustăcios.
– Nu te supăra – vorbi Tib încercând să-şi stăpânească tremurul vocii – aş putea vorbi cu şeful Marelui Stat Major? Mustăciosul rânji, arătându-şi dinţii pătaţi de nicotină:
– La ora asta? Tu nu vezi că se întunecă? Mâine dimineaţă! Tib nu se lăsă:
– Atunci cu ofiţerul de serviciu…
– Da’ ce treabă aşa urgentă ai? – deveni curios soldatul.
– Sunt o rudă de la ţară a şefului… – minţi Tib, bătându şi cu două degete umărul stâng – am picat acum de la gară şi nu ştiu unde să mă duc la ora asta… Soldatul căscă ochii mari:
– Aaaa! De ce nu spui aşa, bătrâne?! Uite, ia-o pe acolo… spuse el şi îi arătă pe unde să meargă. Tib intră în clădirea uriaşă, păşind nesigur pe holurile largi, înţesate cu tablouri care reprezentau scene istorice. Fu acostat de un locotenent tânăr, în uniformă de ofiţer de intendenţă:
– Hei, ce cauţi aici? Tib ridică din umeri:
– Pe ofiţerul de serviciu…unde îl pot găsi? Locotenentul îl măsură din cap până în picioare:
– Cum ai intrat aici? Tib se bâlbâi:
– Pe…pe ..poartă… Locotenentul se încruntă:
– Îţi baţi joc de mine?! Tib clătină puternic din cap în semn că „nu”. Se înroşise ca un rac. Când plecase, crezuse că totul va decurge uşor, dar se vedea treaba ca socoteala de acasă… Îşi luă inima în dinţi şi după ce trase puternic aer în piept, începu să turuie fără pauză:
– Domnule locotenent, permiteţi să raportez, sunt un evadat din lagărul de muncă din X… şi am venit să mă predau, deoarece mă consider nevi¬novat şi doresc să-mi clarific situaţia militară… Locotenentul holbă caraghios ochii şi înghiţi de câteva ori în sec:
– Ce…ce… vorbeşti… nene… – nu-şi mai dădea seama ce spune. Deodată se răsuci brusc şi urlă:
– Să vină santinelaaa! Un soldat pipernicit, cu pistolul mitralieră atârnat de piept, se apropie în goană.
– Ia-1, ia-1 şi du-1 la arest! – spuse precipitat locotenentul privind spre Tib de parcă ar fi văzut un extraterestru.
– Dar nu avem arest… – protestă slab soldatul. Ofiţerul îşi ieşi din minţi:
– Execută ordinul, ticălosule! Încuie-1 într-un birou – spuse, aruncându-i soldatului un pumn de chei, pe care acesta încercă să le prindă fără succes. Cheile zburară de-a lungul holului imens. Soldatul se pre¬cipită şi după ce le culese de pe jos, îi făcu un semn disperat Iui Tib:
– Vino – bâigui el, privind cu teamă spre locotenent. După ce ieşiră din raza vizuală a acestuia, soldatul întrebă, plin de reproş:
– Ce dracu’ ai făcut de-a-nebunit tâmpitu’ ăsta?!
– I-am spus că sunt dezertor!
– Cum dezertor, văd că eşti civil! Tib flutură din mână:
– E complicat…unde mă duci?
– Păi…să vedem.,. în biroul hărţilor…cunosc cheia, altfel ar tre¬bui să încerc toate cheile şi ne-ar prinde dimineaţa! Îl băgă într-o încăpere plină de hărţi, în mijlocul căreia trona un birou imens, plin de sertare. De-abia închise soldatul uşa după el, că în încăpere intră val-vârtej locotenentul cel furios:
– Să nu te pună dracu’ să umbli prin sertare! Atât spuse şi ieşi, trântind uşa. Rămas singur, Tib se aşeză pe unul dintre scaunele care înconjurau biroul şi privi în jur: încăperea era slab luminată de un bec chior, aflat în mijlocului tavanului foarte înalt. Dacă tot fusese avertizat să nu umble prin sertare, Tib începu, pe rând, să scotoceas¬că în toate. Nu găsi nimic interesant: doar dosare cu scheme de luptă. Într-un sertar de jos, găsi un Regulament militar, pe care se apucă să-1 răsfoiască absent. Se plictisi curând şi se culcă cu fruntea pe sticla rece de pe tăblia biroului. Adormi.
Tresări speriat: cineva îl zguduia puternic de umăr. Ridică capul: un colonel roşcovan, cu o căutătură rea, îl privea intens. Tib observă că pe mâneca stângă avea o banderolă roşie cu însemnele ofiţerului de serviciu. Sări în picioare şi se împiedică de unul dintre scaune, dezechilibrându-se.
– Încetişor – zâmbi colonelul. În ciuda înfăţişării sale dure, omul din faţa sa avea o voce caldă, neobişnuit de blândă.
– Ia loc – îi spuse el, împingându-1 uşurel la loc pe scaun. Tib îl privi tâmp şi se aşeză pe o margine a scaunului.
– Ia spune – rosti cu voce de bătrân sfătos colonelul – care-i poves¬tea ta? N-am înţeles nimic din ceea ce mi-a spus locotenentul, doar că eşti un evadat…De unde eşti evadat? Tib tuşi de câteva ori, încercând să scape de nodul care i se pusese în gât. Nu ştia de ce, dar auzind vocea blândă a colonelului, îi venea să plângă. După ce înghiţi de câteva ori în sec, începu să-şi spună povestea. Când pomeni numele locu¬lui unde se afla batalionul, colonelul îi făcu semn să se oprească şi ieşi. Se întoarse după vreo zece minute, cu o foaie de hârtie în mână:
– Acolo unde spui tu, nu se află nici un batalion disciplinar, doar o unitate mixtă de construcţii… eşti sigur că nu mă minţi?
– Domnule colonel – Tib îşi recăpătase stăpânirea de sine – credeţi că dacă ceea ce vă spun n-ar fi adevărat, aş fi avut curajul să vin de bunăvoie aici?! De foarte multă vreme bănuiam că ceea se pe¬trece acolo este ceva ilegal…
– Dacă ceea ce spui este adevărat, atunci vor cădea multe capete… spune mai departe! Tib îşi continuă povestea cu lux de amănunte. Încerca să fie cât mai convingător, ştiind că de acest lucru depinde libertatea sa. Povesti şi despre moartea căpitanului negricios, fără să ascundă nimic. Din când în când, colonelul nota ceva pe o bucată de hârtie. Când Tib, obosit, îşi isprăvi povestea, observă că ochii colonelului priveau undeva, departe de încăperea în care se aflau. Singurul lucru despre care Tib nu rosti nici o vorbă fu moartea Pe¬licanului. Nu-i venea greu să omită acea întâmplare: considera ca fiind justificată uciderea ofiţerului şi n-avea nici un fel de remuşcare. Dacă nu i-ar fi fost frică de repercursiuni, ar fi povestit cu seni¬nătate toată întâmplarea. Din instinct, ştia ca e mai cuminte să nu pomenească nimic de moartea Pelicanul. După câteva momente de tăcere, colonelul îşi aţinti ochii asupra lui Tib:
– Cred că eşti obosit… noaptea asta o să dormi la corpul de gardă… Mâine va trebui să dai o declaraţie…Chiar eşti rudă cu şeful Statului Major?! Tib zâmbi strâmb:
– Nici nu-1 cunosc! Asta mi-a venit pe moment în minte…vă rog să mă iertaţi…
– 0 sa-1 cunoşti mâine! Trebuie să-ţi căutăm o uniformă… încă eşti soldat, nu? Tib încuviinţă, deşi nu prea-i surâdea ideea de a îmbrăca iar haine militare: se obişnuise cu cele civile. Colonelul îl conduse la corpul de gardă. Din când în când îi arunca câte o privire fugară.
– Dacă ţi-e foame , o să trimit să-ţi aducă o conservă…
– V-aş fi recunoscător – spuse Tib rugător. Nu voia să piardă simpa¬tia pe care simţea că o câştigase din partea colonelului.
*
Dimineaţa se trezi mai obosit decât se culcase. Avusese un vis tâmpit, în care era căsătorit când cu Ica, când cu Lena, iar Pelicanul îi era socru! Găsi pe marginea patului o uniformă nou-nouă, şi alături, lângă pat, o pereche de bocanci – tot noi. Îmbrăcă cu strângere de inimă uni¬forma şi se privi într-o oglindă prinsă pe perete, lângă uşă: găsi că îi vin bine hainele militare. Veni soldatul din ajun, cel care-1 băgase în bi¬rou şi-1 duse pe nişte holuri întortochiate, până la un o uşă imensă, sculptată.
– Vezi că te aşteaptă şeful Statului Major! – îi şopti el confidenţial şi plecă. Tib ciocăni uşor în uşă şi aşteptă. Nu se întâmplă nimic. Mai ciocăni odată. Uşa se deschise şi în prag se ivi un bărbat falnic, cu înfăţişare severă şi părul cărunt., în uniformă de general-locotenent, care îi făcu semn să intre. Tib rămase perplex: nu mai văzuse niciodată un general în carne şi oase. Salută stângaci (de atâta timp se dezobişnuise de acest gest!) şi intră.
– Am înţeles că suntem rude! – rosti cu voce sonoră, de bas, generalul.
– Ştiţi… – încercă Tib să explice, dar generalul îl opri cu un gest:
– Bine, bine, am glumit! Ia loc! – îl invită zâmbind. Tib se aşeză cu grijă într-un fotoliu de piele, în care simţi că se scufundă cu totul.
– Ia povesteşte-mi şi mie tot ce i-ai spus colonelului de-aseară! Tib repetă povestea, insistând de acesta dată asupra morţii lui Deget şi a Fetiţei. Generalul îl asculta aproape fascinat. Din când în când scotea câte o exclamaţie de uimire. Când Tib sfârşi, generalul ridică receptorul unui telefon şi rosti un nume. În câteva clipe, în încăpere îşi făcu apa¬riţia colonelul roşcovan din ajun. Îşi pocni ceremonios călcâiele şi rămase în poziţie de „drepţi”.
– Pe loc repaus! – rosti generalul, obosit dintr-odată
– Colonele chiar astăzi îţi formezi o comisie cu care te vei deplasa la X… Dacă ce spune băiatul ăsta e adevărat – şi eu cred că spune adevărul – sub nasul nostru se desfăşoară o imensă escrocherie şi noi nu ştim nimic! Vreau să-i iei ca din oală pe cei din lagăr, aşa că n-o să mai treci pe la Centrul lor de comandă! Acolo, pe malul fluviului, nu figurează nici un batalion disciplinar! Băiatul ăsta ar fi trebuit să se afle în cu totul altă parte, conform actelor pe care le-am văzut! Şi cine ştie câţi sunt ca el… La mijlocul e vorba, nici mai mult nici mai puţin, de sclavie! Un soi de sclavie modernă, în care sunt folosiţi soldaţii condamnaţi în batalioanele disciplinare! Ori. aceste lucru nu s-a putut face fără complicitatea unor ofiţeri de rang înalt… Îl privi fugitiv pe Tib, apoi continuă:
– Vreau să aflu cine sunt! N-o să scape nici unul, pe Dumnezeul meu, chiar de-ar fi general! Colonelul nu scoase nici un cuvânt. La un semn al şefului său, ieşi, salutând scurt. Rămas doar cu Tib. generalul respi¬ră adânc:
– Cu tine ce să mă fac?! Nu te pot lăsa la vatră, până nu se lămureşte toată tărăşenia…o să rămâi aici! O să ajuţi la curăţenie…vedem noi, treabă se găseşte! Ce zici? Tib înălţă din umeri. Realiză că ridicatul ăsta din umeri e, de fapt, un tic, de care nu fusese conştient până atunci.
– Pot să trimit o scrisoare cuiva? – întrebă el sfios şi roşi puternic. Generalul zâmbi amuzat:
– O iubită, nu? Poţi să trimiţi şi o sută! Important e să-ţi vezi de treabă şi să ai răbdare! Cred că pentru prostia pe care ai făcut-o, ai plătit destul! Dar cum ai putut să rabzi atâtea o să mai poţi răbda încă puţin…oricum, aici nu e un lagăr de muncă, nici batalion discipli¬nar! Nu?! Tib încuviinţă. Faptul că putea să-i scrie Lenei, îl făcea să-i pese prea puţin de vorbele generalului.
– A, să nu uit! O să te rog ca tot ce mi-ai povestit mie să aşterni pe hârtie… dar cât mai exact, spusele tale vor fi probă la dosar! Ne-am înţeles?
– ‘Nţeles, domnule general! – rosti Tib cuprins, dintr-odată, de o bucurie năvalnică. Îi venea să-1 sărute pe general, dar se abţinu. Ar fi crezut că a înebunit. Se adaptă destul de uşor la noua sa situaţie. Făcu o adevărată pasi¬une din a-i scrie iubitei sale. În scris îi venea mai uşor să-i împăr¬tăşească cele mai intime gânduri. Lena îi răspundea destul de rezervat, ceea ce-1 întrista pe Tib. Într-una din scrisori nu se putu abţine şi-i reproşă răceala de care dădea dovadă. Lena îi răspunse printr-o lungă misivă în care îi explică faptul că ea nu poate exprima atât de bine ca el propriile sentimente. Îşi ceru iertare pentru acest lucru şi-1 întrebă dacă poate să-1 viziteze. Deşi dorul de fată îl măcina, Tib refuză: dacă ar fi văzut-o, timpul ar fi trecut mult mai greu. Sperase că ancheta pe care o instituise generalul va dura cel mult o lună, dar cercetările se întinseră pe durata a patru luni. Uneuri simţea că e gata să înnebunească de atâta aşteptare, mai ales că nu prea avea ac¬tivitate. Ajuta la curăţenie dimineaţa, iar după masă citea. Încerca astfel să recupereze timpul pe care îl pierduse zadarnic în lagăr. Când tocmai era pe cale să-şi piardă şi bruma de răbdare care îi mai rămăsese, într-o seară fu chemat în biroul generalului. Acesta îl invită să ia loc, după care se aşeză, la rândul său:
– Tinere, cred că ţi-ai pierdut răbdarea… să ştii că nici eu nu am bănuit că cercetările vor dura atât de mult! Te-am chemat să te anunţ că de mâine eşti civil! Tib nu-şi putu stăpâni o tresărire de bucurie. Nu se putu abţine să nu întrebe:
– Şi lagărul? Ce s-a întâmplat cu lagărul? Generalul tuşi gros, să-şi dreagă vocea apoi îi explică:
– Toate cele spuse de tine s-au dovedit a fi adevărate… lagărul s-a desfiinţat! Ancheta a durat atât de mult pentru că în toată afacerea aceasta erau amestecaţi şi ofiţeri de rang înalt, şi de aceea cercetă¬rile au trebuit efectuate cu foarte mare grijă. Toţi cei implicaţi au fost destituiţi, condamnaţi iar veniturile dobândite ilegal le-au fost confiscate… nimeni dintre cei vinovaţii n-a scăpat! Iniţial, hotărâsem să apari la proces, ca martor, dar până la urmă dovezile pe care le-am găsii au fost atât de evidente, încât nu a mai fost necesară prezenţa ta… Ştiai că fostul tău comandant de pluton a fost trmis, în secret, în căutarea ta cu scopul precis de a te ucide? Tib îşi stăpâni cu greu o tresărire. Inima începu să-i bată, gata să-i sară din piept. Totuşi, vorbi foarte calm:
– Nu, nu ştiam, domnule general!
– Ei bine, acest ofiţer este singul care a scăpat de condamnare, pentru simplul motiv că a dispărut! Există bănuieli că ar fi fugit peste grani¬ţă, dar nu există nici o dovadă în acest sens. Tib tăcu mâlc.
– În sfârşit – spuse generalul – cred că te-am pus cât de cât la curent cu cele întâmplate… de mâine eşti civil, şi încearcă să iei viaţa exact de acolo de unde ai lăsat-o… Personal, îţi mulţumesc pentru rolul jucat în demascarea acestei escrocherii… ştiu că asta nu te încălzeşte cu nimic, dar totuşi… Generalul îi întinse mâna sa mare. Tib i-o strânse hotărât, bărbăteşte. Devenise din nou stăpân pe el însuşi. Îşi luă la revedere în mod firesc, de parcă s-ar fi despărţit de o cunştinţă veche pe care avea s-o mai revadă. În timp ce închidea uşa în urma sa îşi spuse: ” S-a terminat… totul s-a terminat…şi nu simt nici „bucurie, nici tristeţe, nici părere de rău…doar o imensă linişte… E vremea să iau viaţa de la capăt, nu de acolo de unde am lăsat-o, cum spunea generalul, pentru că acolo am lăsat multă tristeţe, ci de acolo unde m-am simţit fericit, adică de la Lena…”
Îi scrise Lenei, rugându-o să nu-i mai trimită nici o scrisoare. Hotărâse ca înainte de a se întoarce la ea să treacă pe acasă, să-şi vadă părinţii. Voia s-o întâlnească şi pe Ica, dar nu-i spuse acest lucru, de teamă să n-o întristeze. Când coborî din tren, în mica gară din oraşul natal, îşi aminti perfect momentul când plecase de-acasă, de valiza vopsită gri, de lacrimile pe care le vărsase din pricina faptului că Ica nu venise să-1 conducă la tren. Îi veni să râdă! „Ce naiv eram pe-atunci! Parcă a trecut o veşnicie…” Orăşelul nu se schimbase mai deloc: aceleaşi străzi curate, aceleaşi case modeste, dar bine îngrijite, aceeaşi mireasmă de cetină de brad. Ziua era însorită, parcă în ton cu starea sa sufletească. Găsi cu uşurinţă strada pe care locuiau părinţii săi. Din poartă o zări pe mama sa, tricotând pe băncuţa din faţa casei, la umbra unii nuc bătrân. Mai îmbătrânise, părul îi albise cu totul şi obrazul palid îi era străbătut de o reţea fină de riduri.
– Sărut-mâna, mamă! – rosti Tib şi, în clipa următoare, ochii i se um¬plură de lacrimi. Simţea o milă nesfârşită faţă de fiinţa aceea pe care o necăjise de atâtea ori. Femeia se ridică încet, cu gesturi domoale şi-şi scoase cu grijă ochelarii cu ramă mare:
– Bine ai venit, dragul meu… reuşi să rostească şi izbucni în lacrimi. Stătură îmbrăţişaţi multă vreme, plângând amar, până când lacrimile le secară. Apoi, cu grijă, mama sa îl luă de mână ca pe un copil, şi-1 duse în casă. Într-un colţ al camerei sale, într-un pătuţ de lemn vopsit cu alb, se afla un copil blond, băiat – după hăinuţele albastre cu care era îmbrăcat – care se juca cu mânuţele, gângurind într-o limbă doar de el înţeleasă. Tib privi buimac mogâldeaţa aceea care părea o păpuşă, fără să înţeleagă:
– Cine e copilul ăsta?!
– E copilul tău… rosti calmă mama sa şi zâmbi.
– Cum?! Cum adică, copilul meu?! Mama sa îl împinse pe un scaun şi în¬cepu să-i povestească, cu aceeaşi voce calmă, care altădată îl scotea din sărite:
– E copilul tău şi al… al fetei aceleia… După ce ai plecat, m-acăutat să-mi spună că a rămas însărcinată cu tine cu tine, că i-ai distrus viitorul şi multe altele… După ce a născut, 1-a adus la noi.. Asta s-a întâmplat chiar în timpul în care ai fost dat dezertor, şi nu mai ştiam nimic de tine…
– V-au anunţat că am fost condamnat? – întrebă Tib încercând să-şi revină din uluiala care îl cuprinsese: se aşteptase la orice, numai la un copil nu!
– Nu, singurul lucru pe care l-am aflat (te-am căutat la unitate) a fost ca ai dezertat…Doamne, credeam că eşti mort, nu mai speram să te mai văd vreodată!
– Uite că n-am murit! Simţea cum creşte o furie nestăpânită din el
– Şi cum, Ica ţi-a adus ţie copilul?
– Da… l-am primit cu drag! Seamănă cu tine…te credeam mort şi copi¬lul a fost o binecuvântare pentru mine şi tatăl tău… îl cheamă Tiberius, ca pe tine… Tib privi cu luare aminte finţa aceea plăpândă: nu găsea nici o asemănare.
– Şi Ica ce face, mai vine să vadă copilul?
– Fata aceea… – mama sa evitase tot timpul să-i rostească numele -s-a măritat. A trecut o singură dată, să lase certificatul de naştereal copilului… nici măcar n-a întrebat ce face… ‘Tib simţea că-1 înă-buşă furia. Uite de cine se îndrăgostise, pentru cine suferise atât!
În noaptea acea nu dormi deloc. Seara, când sosi tatăl său, tăifăsuiră îndelung. Le vorbi de Lena, de hotărârea sa de a se căsători cu ea…nu pomeni nici un cuvânt despre Ica. Cu reticeţă, luase în braţe ghemul acela de carne, stăpânit de frica de a nu-1 scăpa jos. Copilul se arăta prie¬tenos, îi zâmbea şi încerca să-i bage degetele în ochi. Tib zâmbea stânje¬nit: nu ştia cum să se poarte cu un copil: încă nu realiza că era tată, dar îşi spuse că, la urma-urmei, toate se învaţă, cu încetul. Îşi aminti, brusc, de faptul că Lena nu mai putea avea copii şi un val de bucurie îi inundă fiinţa. Strânse în braţe copilul mai-mai să-1 sufoce.
Dimineaţă, se bărbieri, se îmbrăcă cu nişte haine lejere (îi mai veneau încă hainele pe care le lăsase acasă) şi ieşi în oraş, hotărât să aibă o întrevedere cu Ica. În noaptea aceea de nesomn proferase tot soiul de imprecaţii la adresa ei. Acum nu mai simţea decât un dispreţ nemărginit, dar calm, la adresa fiinţei aceleia, care îl trădase în mod atât de grosolan. Mama sa îi spusese că lucrează tot la aceeaşi făbricuţă. Se învârti pe lângă poartă, aşteptând ore în şir să iasă schimbul. La ora potrivită cercetă şirul dezordonat de lucrătoare, care ieşeau sporovăind. 0 zări undeva, la coada şirului şi inima începu să-i bată cu putere: tot mai rămăsese ceva din patima cu care o iubise! 0 cercetă cu luare-aminte, fără ca ea sa-1 vadă: se mai îngrăşase, dar rămăsese la fel de frumoasă. Porni încet în urma ei. Ica mergea singură şi absentă la tot ce se întâm¬pla în jur. 0 ajunse din urmă:
– Ica… – fata se întoarse brusc şi-1 privi nedumerită. Apoi îl recunoscu. Se înroşi puternic:
– Ia te uită!- spuse cu un aer stânjenit.
– Ce mai faci? -întreba foarte firesc Tib. Îl apucase din nou furia: îşi amintise de copil.
– Bine, tu? – spuse ea şi râse, acelaşi râs scurt şi nervos, care acumnu i se mai părea fermecător lui Tib, ci prostesc.
– Acum bine – spuse Tib şi o privi intens, cu o privire de gheaţă.Nu mai simţea nimic pentru ea.
– Mă bucur – spuse Ica ferindu-şi privirea.
– Ştii – începu ea să vorbească repede-repede – n-am mai ştiut nimic de tine şi am crezut că m-ai uitat, n-am fost supărată pe tine, era dreptul tău, eu mi-am văzut mai departe de viaţa mea, la urma-urmei via¬ţa merge înainte, nu?! – râse din nou, acelaşi râs care acum i se părea prostesc.
– Aveai un copil – rosti rece Tib.
– Nu puteam să-1 cresc singură… tu m-ai părăsit…
– Eu făceam puşcărie, pentru că am făcut prostia să încerc să te văd! – rosti dispreţuitor. Ar fi vrut s-o scuipe, dar gestul i se păru deplasat. Nemaiştiind ce să spună, fata începu să plângă:
– De ce plângi? – întrebă Tib cu furie rece – ţi-ai găsit doar fericirea! I-ai lăsat copilul mamei mele şi te-ai măritat imediat, aşa de mult m-ai iubit! Ştii tu, Ica, n-am nimic cu tine… abia acum îmi dau seama că am iubit o himeră! Tu nu ai suflet, nu poţi să iubeşti! Nu ai nimic sfânt, până şi un animal are mai multă sensibilitate decât tine! De fapt, râsul tău, care mi se părea atât de misterios, nu era decât expresia golului sufletesc pe care îl porţi în tine! Cum ai putut să-ţi lepezi propriul copil, carne şi sânge din carnea şi sângele tău?! – lăsă el să iasă la iveală furia care îl sufoca – ce fel de monstru eşti?!
– Tib! -izbucni în hohote Ica, prinzându-şi faţa în palme.
– Taci! – şuieră el – mie-e scârbă de tine, eşti jalnică! Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă repede. Simţea că dacă ar mai fi stat, ar fi fost în stare s-o calce în picioare .Nu şi-ar fi putut imagina vreodată că fata, pe care o iubise cu atâta patimă, ar fi fost în stare să-1 rănească atât de mult. Suferea cumplit, nu putea să nu recunoscă acest lucru, oricât ar fi încercat. Se trezi mergând la întâmplare pe malul râului. Se aplecă şi luă un pumn de apă cu care îşi răcori faţa înfierbântată. „Dacă n-aş avea-o pe Lena, cred că-aş înnebuni!” Se linişti cu greu şi se îndreptă, încet, spre casă. Îi părea totuşi bine ca rostise tot ceea ce voise să-i spună Icăi.
Seara, la cină, le spuse părinţilor săi că avea de gând să o aducă pe Lena în orăşelul lor.
– Sigur va găsi aici un post de profesoară… cât despre mine, deocam¬dată o să-mi caut ceva de lucru, urmând ca în viitor să urmez o facul¬tate la fără frecvenţă. E timpul să mă aşez la casa mea! A, cât despre casă, vom sta la început aici, după aceea vom căuta o gazdă… Părinţii săi priveau miraţi bărbatul acela cu trăsături aspre, parcă nevenindu-le să creadă că este Tiberius, băieţelul lor atât de sensibil, care se supă¬ra din orice fleac. Îl aprobară tăcuţi, trăgând din când în când cu ochiul la mogâldeaţa din pătuţul alb.

*
Barca luneca lin pe suprafaţa verde a fluviului. Motorul se auzea bâzâind egal, în timp ce elicea pulveriza apa în miriade de stropi. Barcagiul, un ins smochinit, cu o barbă sură, mare şi neîngrijită, privea pe furiş crucea potrivit de mare, din aluminiu, pe care o mână îndemânatică gravase un singur cuvânt: „DEGET”. Lena stătea cu faţa spre Tib, strângând, cu grijă, la piept copilul care dormea dus. Tib o privi cu dragoste şi ea îi răspuse cu aceeaşi privire. Aproape că leşinase de emoţie când Tib îi spusese: „ţi-am adus un copil!”
– Aici e! – strigă Tib, încercând să acopere zgomotul elicei. Barcagiul încuviinţă, clătinând din cap, şi trase barca la mal. Ridicat în picioa¬re, Tib cercetă locul: barăcile dispăruseră dar gardul era încă în pi-cioare, la fel de sumbru şi ameninţător. Coborâră.
– Aşteaptă-ne aici – -îi spuse Tib barcagiului, care îşi aprinsese tac¬ticos o ţigară, din care pufăi cu plăcere.
– Nici o grijă, domnule, o să aştept cât e nevoie! „Cred şi eu – îşi spuse Tib – ţi-am plătit cât pentru un transatlantic!” Se opri, căutând cu ochii locul unde se aflase înainte corpul de gardă
– La cinci paşi de la cel de-al treilea par, numărâmd dinspre fluviu…- murmură, ca pentru sine. Găsi locul: pământul, mai bine zis nisipul de deasupra mormântului, era mai lăsat. Tib înfipse cu putere crucea într-un capăt al mormântului:
– Uite, Deget, ţi-am pus o cruce la creştet… Ştii – îi spuse Lenei – într-o noapte, după ce am evadat, l-am visat pe prietenul meu… îmireproşa că nu i-am pus o cruce la creştet… Era doar un vis, bineînţeles, atunci oricum n-aş fi putut să fac asta! Dar mi-a rămas în minte acest vis…După ce rostiră o scurtă rugăciune, se îndepărtară. Tib privi circular rămăşiţele fostului lagăr:
– Vezi tu, Lena, greutăţile şi umilinţele pe care le-am îndurat cât am fost închis aici, m-au îmbătrânit… Dar în acelaşi timp m-au eliberat de toate prejudecăţile şi complexele, de toate meschinăriile care complică inutil viaţa unui om. Fară să exagerez, aş putea spune că aici mi-am găsit cu adevărat libertatea…
Tib-cel-mic se trezi şi se strâmbă comic, gângurind în limba lui neînţe¬leasă. I se păreau atât de caraghioşi oamenii aceştia mari, cu vorbele lor încâlcite!
19 mai 2006

SFÂRŞIT

 
8 comentarii

Scris de pe Februarie 13, 2012 în Lantul care ne dezleaga - roman, Proza

 

Incorigibilul sau Ultimul ticălos (cap I -2)

Matei, din roşu, deveni vânăt.
– Uite ce e, tovarăşe elev, să nu mai lungim vorba… chiar astăzi o să telefonez la liceul unde înveţi şi o să le povestesc cam ce minuni ai făcut pe aici…Să-i întreb, aşa vă educă, să intraţi într-o sală de conferinţe şi să vă culcaţi pe speteaza scaunului?! „Ce mai! Mi-am făcut-o cu mâna mea!”. Iosif nu spuse nimic, dar Matei aproape că-i auzea scrâşnetul măselelor.
– Vino puţin cu mine – rosti, văzând că bărbatul cu tâmplele argintii nu mai are nimic de spus. Matei îl urmă cu genunchii tremurând. Pe hol, Iosif îl îmbrânci într-un colţ. Îi trase două palme fără veste. Matei nici nu avu vreme să schiţeze vreun gest de apărare.
– Măgarule – scrâşni profesorul – cum ai putut să-mi faci una ca asta? Ştii cine era tipul de adineauri?! Secretarul cu probleme culturale pe judeţ! Nesimţitule, unde ai băut aseară?!
– Dar… n-am băut…
– N-ai băut?! Atunci de ce pute de la tine ca de la o distilerie? La vârsta ta, tu te ţii de băutură? Am ajuns să roşesc din cauza unui mucos ca tine? Îl mai plesni o dată. Matei nici nu încercă să se apere. Iosif respiră adânc, încercând să se calmeze.
– Pleci imediat acasă! M-ai făcut destul de râs. Ne vedem luni la şcoală; dacă nu ţi-o place ce-am să-ţi fac, să nu-mi zici mie pe nume! Marş afară! Îl apucă de umăr şi-l împinse afară, pe culoar. Năucit, Matei privi în jur, neştiind pe unde să apuce. Câteva eleve priviseră cu ochi mari scena. Una dintre ele, o blondă urâţică, îi arătă pe unde să coboare. Matei mormăi un „mulţumesc” şi coborî fără să mai privească înapoi. Ieşi în strada inundată de soare şi respiră adânc. Trotuarele erau înţesate de lume. Un ţigan mic şi murdar îl acostă:
– Bă, n-ai o tigară?
– Pleacă-n p… mă-tii! – îl înjură Matei, şi-i trase un şut în fund. Ţigănelul fluieră ascuţit şi imediat mai apărură vreo trei, ceva mai mari.
– Ce ai cu frate-miu, bă ? – întrebă unul dintre ei, privindu-l dintr-o parte. „ia te uită, asta-mi lipsea”. Îl sculpă pe ţiganul din faţa sa drept între ochi, apoi o zbughi în direcţia opusă. Cei trei – după el. Fugi aproape un sfert de oră până reuşi să se descotorosească de ei prin mulţime. Se opri, aproape leşinat. Intră într-o cofetărie şi ceru o limonadă. Vânzătoarea îi dădu un pahar cu un lichid gălbui şi tulbure. Matei îl bău pe nerăsuflate şi se strâmbă: limonada nu era decât o zeamă călduţă şi scârboasă. Aruncă o monedă pe tejghea şi ieşi. Scuipă scârbit, chiar între picioarele unui miliţian. Acesta se opri, furios, dar văzând mutra speriată a băiatului, îşi văzu de drum. „Hotărât lucru, azi toate îmi merg pe dos!”. Porni spre autogară dar după câţiva paşi se opri, căutându-se în buzunare. Descoperi că pierduse restul rămas din banii daţi de losif. „Phii! Îmi vine să-nnebunesc!”. Mai făcu câţiva paşi şi se opri din nou. „În ce rahat m-am băgat! losif o să trâmbiţeze în toată şcoala tărăşenia! iar o vor chema pe mama la şcoală, iar lacrimi, iar scandal… Of! De ce voi fi fiind aşa tâmpit?!
Fără să vrea, se trezi alergând spre garsoniera vărului. Ajuns în faţa uşii, se opri, nehotărât: „Iar îl deranjez pe ăsta! Poate mă trezesc cu un picior în dos!”. Totuşi, ciocăni în uşă. După câteva clipe, auzi pe cineva apropiindu-se. Uşa se deschise, şi în prag apăru Stela, numai în cămaşă de noapte, şi boţită ca după un chef monstru. Când îl văzu, îi zâmbi prieteneşte şi-l invită înăuntru. Matei n-o mai găsi tot aşa de frumoasă ca în ajun. „Are ceva vulgar în felul ei de a fi” – îşi spuse. Privi încurcat în jur:
– Unde e Marcel?
– A plecat la slujbă, lucrează şi duminica – răspunse fata, şi-i făcu semn să intre în cameră. Matei vru să refuze şi să plece, dar îşi aminti că are nevoie de bani pentru autobuz. Intră şi se aşeză pe un fotoliu. Fata se aşeză pe pat şi-şi aprinse o ţigară. Îi oferi şi lui Matei una. 0 luă, după o scurtă ezitare. Trase câteva fumuri, şi simţi că-i vine rău. Renunţă să mai fumeze şi stinse ţigara într-o scrumieră plină-ochi cu chiştoace. În cameră domnea un miros greu de tutun şi transpiraţie. Fata nu părea deloc deranjată de asta.
– Câţi ani ai? – îl întrebă, deodată. Matei tresări, surprins: Şaişpe… De ce? Fata râse prosteşte:
– Aşa! Vrei un pahar de ţuică? Matei clătină din cap, în semn că nu vrea.
– De ce, ţi-e rău? Să-l fi auzit pe Marcel cum te înjura că i-ai băut jumătate din ţuică! El o ţinea pentru mahmureală… Matei se ridică repede:
– Serios?! Atunci e cazul s-o şterg cât mai iute!
– Stai liniştit, Marcel vine abia după patru! Matei se aşeză la loc. Fata se ridică şi plecă la bucătărie. Se întoarse cu sticla din care băuse Matei în seara precedentă şi cu două pahare. Turnă în amândouă, umplându-le pe jumătate.
– Hai noroc!
– Noroc… Fata bău paharul până la fund. Matei – la fel. Se strâmbă, mirându-se că fata nu reacţionează în nici un fel la tăria băuturii. „E unsă cu toate alifiile!” – conchise.
– Ştiai că eşti un băiat frumuşel?! – fata îl privi aproape cu gingăşie.
– Daaa?! – făcu Matei pe prostul – eu puteam să jur că sunt chiar foarte frumos! Fata râse, arătându-şi dinţii albi şi regulaţi.
– Eşti foarte modest! Matei clătină din cap, gest care putea să însemne orice.
– Nu vrei să vii lângă mine? – spuse fata alintându-se, după ce turnă din nou în pahare. „Ce-o fi vrând asta de la mine?” – se întrebă Matei neliniştit.
– Stau binişor şi aici – răspunse prudent. Fata pufni supărată, şi goli paharul, după care îşi aprinse o nouă ţigară.
– De fapt, venisem să cer nişte bani de la vărul… pentru autobuz – spuse stânjenit. Fata îl privi cu ochii mijiţi:
– Tu faci pe prostul, sau chiar eşti prost?
– Nu înţeleg… – spuse Matei, chiar neînţelegând.
– De ce crezi că te-am chemat lângă mine? Matei ridică din umeri:
-Păi… ştiu şi eu?!
– Uite de asta! – aproape că ţipă fata – şi-ntr-o clipă aruncă cămaşa de pe ea, rămânând goală. Matei simţi că leşină. …Se întinseră pe spate. Matei vru să se învelească, dar fata aruncă cearşaful jos.
– Ţi-e ruşine de mine?
– Da… Adică nu! Inima continua să-i bată cu putere.
– Ti-a plăcut? – întrebă fata, şi râse.
– Mi-a! Dacă află vărul, mă omoară!
– De ce să afle? – se miră fata, apoi: Mai vrei o dată?
– Nu, nu! – se sperie Matei. Cred că o să plec… Ascultă, nu poţi să-mi dai nişte bani? Nu mult, îmi trebuie doar pentru autobuz…
– Sigur că o să-ţi dau! Deşi, te-aş mai ţine cu mine! Ai mai făcut asta vreodată?
-Nu prea…
– Cum adică „nu prea”?
– Adică n-am mai făcut niciodată – se răsti Matei, roşind puternic. Fata râse, acelaşi râs prostesc.
– Bine, îţi dau bani! Îmbracă-te şi şterge-o! Îi dădu două sute de lei. Matei nu avea ce să facă cu atâţia bani, dar fata îl sili să-i primească.
– Nu te teme, nu sunt ai mei, sunt ai lui Maricel! Ce vrei, distracţia costă! Eu îl distrez pe el – tu m-ai distrat pe mine! Cinstit şi lăutăreşte. Matei zâmbi, amuzat de logica fetei. În prag, aceasta îl sărută cast pe frunte, dar rnai apoi îi muşcă buzele cu sălbăticie. Matei scânci de durere.
– Eşti într-adevăr frumos! – şopti aprinsă fata – Când mai vii?
– Nu ştiu -bâigui Matei şi ieşi, ameţit cu totul.
…. „Eşti un imbecil!” – îi spuse gândul-cel-ironic. „Eşti un om slab” – îi spuse gândul-cel-bun. „Ei, şi ce dacă te-ai culcat cu o târfă?” – îi spuse gândul-cel-rău. Transpirase, în autobuzul supraîncărcat. În faţa sa, pe scaun, un copil de vreo doi ani – un băieţel – urla de mama focului. „Urlă dobitocule – îşi spuse Matei – urlă acum când nu trebuie! Când o să trebuiască să urli, o să taci şi-o să-ţi înghiţi veninul!”. Îl stăpânea o stare nelămurită de iritare. Fără să vrea, gândurile îi fugeau la femeia în braţele căreia îşi lăsase fecioria. Pentru el, totul se desfăşurase în mod inconştient. Doar clipa finală şi-o amintea – voluptate amestecată cu greaţă. Îşi închipuise altfel împreunarea dintre un bărbat şi o femeie. Simţea şi acum mirosul special al femeii, un miros iute de transpiraţie, amestecat cu un alt miros nedesluşit, pe care îl numi ” miros de târfă”. Îi venea să vomite, de aceea se chinuia să-şi abată gândurile într-o altă directie. În minte îi răsări chipul Soniei. Era aşa de bună fata aceasta! Şi atât de pură, de diferită de celelalte fete! „Am s-o iubesc până la moarte” – îşi spuse cu multă râvnă. „Iubeşti pe dracu’! Cum o să simţi din nou „Mirosul de târfă” o să uiţi de toată dragostea „cea-până-la-moarte ” – îi spuse gândul- cel-ironic şi, în acelaşi moment, gândul-cel-rău hohoti. „Eşti prost – spuse foarte serios gândul-cel-bun – crezi că nu-mi dau seama câ dragostea adevărată este cea pe care o simt faţa de Sonia? Eşti prost, asta e'”. „Fugi, domnule, de aici, că mă faci să râd!” – chicoti gândul-cel-ironic. Matei scutură puternic din cap. 0 bătrână, aflată pe scaunul de alături, îl privi uimită. Matei se ruşină şi privi pe fereastră. După câteva clipe, întoarse capul: bătrâna continua să-l privească. Pe faţa ei, locul uimirii de adineauri îl luase o blândete stranie.
– Cald tare, dragu’ mamei… – spuse bătrâna, zâmbindu-i.
– Da… cald … mormăi Matei şi privi din nou pe fereastră. Bătrâna oftă fără nici un motiv. Sau poate că avea un motiv. „La urma urmei, bine am făcut că m-am îmbătat aseară! Dacă nu era Iosif, cu sesiunea lui de referate, nu mi-se întâmpla porcăria asta”. Se simţea puternic dezamăgit. De la o anumită vârstă se gândise des la felul în care va decurge primul său contact cu o femeie. În asfel de momente îşi simţise gâtul uscat şi inima bătându-i alandala. Îşi închipuise că totul trebuie să fie foarte-foarte plăcut şi deosebit. Când colo… „La dracu’! – exclamă în sinea sa, – n-am întâlnit în viaţa mea idiot mai mare ca mine! S-a întâmplat – s-a întâmplat! Doar n-o să mă dau cu capul de pereţi…ei, drăcie, parcă aş fi ucis pe cineval”.
– Dragu’ mamii – auzi vocea bătrânei. Se întoarse aproape furios, dar dând cu ochii de chipul blând al acesteia, se însenină fără voie.
– Ce s-a întâmplat? – întrebă.
– Dacă nu te superi mata… – Matei zâmbi: bătrâna putea să-i fie bunică şi-i spunea „mata” – te-aş întreba ceva…
– Nu mă supăr, bunică, întreabă-mă – o încurajă Matei, plin de curiozitate. Bătrâna îşi şterse gura cu dosul palmei.
– Eşti, cumva, din Lunci?
– Da, dar de ce mă întrebi, bunică?
– Eşti, cumva, din neamul lui Stan?
– Da – răspunse Matei, din ce în ce mai intrigat.
– Pe bunicul matale îl chema, cumva, Trăian? Matei zâmbi trist:
– Îl „chema”, într-adevăr – pentru că a murit pe front… Eu nu l-am cunoscut – îi spuse bătrânei – nu l-a cunoscut nici mama… Ochii bătrânei se umplură de lacrimi. Matei o privi surprins.
– Doamne, Doamne! – oftă bătrâna clătinând uşurel din cap-Doamne, că bine îi mai semeni! Dacă n-aş şti că au trecut atâţia ani, aş jura că matale eşti Trăian…
– Dumneata l-ai cunoscut pe bunicul meu? Matei o privi ca pe o apariţie dintr-o altă lume. Privise adesea fotografia îngălbenită de vreme a bunicului său, din care îl privea un bărbat înalt şi frumos, care – abia acum îşi dădu seama! – semăna cu el. Dar fotografia aceea nu trezise în el nici un fel de emoţie. Însă acum, auzind-o pe această bătrână vorbind de bunicul său, acesta devenise o prezenţă vie, ca şi cum ar fi fost vorba de un om pe care îl cunoşti din vedere, ce-i drept – dar pe care l-ai văzut cu câteva zile în urmă.
– Sigur că l-am cunoscut – răspunse bătrâna cu o undă de mândrie în glas – straşnic bărbat era! – exclamă, cu ochii. pierduţi undeva, în trecut.
– Cum l-aţi cunoscut? – vocea lui Matei devenise respectuoasă.
– Ehei, ani mulţi s-au scurs de atunci! Eu venisem tânără învăţătoare în satul vostru… adică satul dumneavoastră…
– Nu-mi spuneţi „dumneavoastră”, nu mă simt în apele mele când îmi spuneţi aşa… rosti Matei, stingherit.
– Bine… Eu de loc sunt din Ardeal. Când am venit eu aici, în Moldova, bunicul tău să fi avut vreo douăzeci de ani… Eu, abia şaptesprezece… Doamne, cum s-au dus anii aceia, parcă nici n-au fost! În ochii bătrânei se iviră din nou lacrimi.
– V-aţi iubit? – se trezi Matei întrebând. Imediat roşi. „Ce do-bitoc sunt, domnule! Cum nu mi-e ruşine să întreb aşa ceva?!”. Bătrâna privi speriată în jur, dar văzând ca nimeni nu ascultă discuţia lor, se linişti şi se întoarse spre Matei. Îi zâmbi cu duioşie:
– Da – spuse simplu, apoi oftă şi nu mai zise nimic. Matei nu insistă. Era copleşit de întâmplare. „Ce surprize poate să-ţi ofere viaţa! Prin ce miracol a nimerit bătrâna asta, care pare venită de pe altă lume, chiar pe acelaşi scaun cu mine? 0 poveste de dragoate petrecută cu ani în urmă… Exact ca în cărţi… 0 fi fost frumoasă? se întrebă el, privind-o furiş. Sigur a fost frumoasă… curios, deşi pare că a fost ceva serios între bunicul şi bătrâna aceasta, n-am auzit-o pe bunica vorbind de vreo iubire a bunicului… Cine ştie, poate că nici ea nu vrea să-şi amintească, o fi suferit din cauza asta…înseamnă că a fost ceva de capul bunicului, de vreme ce o învăţătoare s-a îndrăgostit de el!” 0 rugase de multe ori pe bunică-sa să-i povestească despre bărbatul din fotografia aceea îngălbenită. „Ce să-ţi spun despre beţivanul ăla care s-a dus şi m-a lăsat cu doi ţânci de-o şchioapă şi cu unul în burtă?!”. Matei râsese de fiecare dată. Supărarea bătrânei ascundea o dragoste care nu se stinsese încă. Într-adevăr, când bunicul său plecase pe front, bunică-sa rămăsese cu doi copii: mama sa, şi un unchi despre care nu mai ştia nimeni pe unde e. La câteva luni după plecarea bărbatului, bunică-sa născuse încă un băiat, căruia îi pusese numele Traian. La plecare, bărbatul îi spusese femeii: „Mario, să ai grijă de băiat!”. 0 auzise odată pe bunică-sa povestindu-i mamei sale cât de mult plânsese când îl născuse pe Traian. „Săracu’ – se văicărea bătrâna – el ştia că o să mai aibă un băiat!”. Bunicul său murise undeva în Basarabia, tăiat în două de un brand.Bătrâna, rămasă văduvă cu doi copii mici şi unul de ţâţă, începuse în curând să se zbată în nevoi, mai având de purtat şi grija tatălui său, invalid din primul război. Nici foametea, nici colectivizarea, n-o doborâseră pe bătrână. Devenise un bărbat cu chip de femeie. Nu se mai măritase. Matei o întrebase odată:” Dacă erai tânără, de ce nu te-ai măritat?”. „Mama spune că erai o femeie frumoasă…” „Da’ ce, eram căţea în călduri?! – râspunsese bătrâna cu o brutalitate plină de un nesfârşit bun-simţ. Eu aveam grija a trei plozi, nu-mi mai trebuia şi un trântor la casă!”. „Totuşi, – insistase Matei – un bărbat ţi-ar fi fost de folos în multe privinţe: la arat, la semănat, la cărat – care sunt treburi de bărbat, nu de femeie.” Bătrâna dăduse a lehamite din mână:” Ştiu eu ce e bărbatul la casa femeii! Trântor, bun numai să bea şi să doarmă, iar din când în când să-ţi toarne plozi! Şi tu, Mario, roboteşte ca proasta, din zi în noapte! Prost a mai întocmit Dumnezeu lumea, Doamne iartă-mă!” „Vorbeşti urât de bărbaţi, da’ te-ai măritat cu bunicul!” – o ironizase Matei. Bătrâna îl privise crunt: „Ei, asta-i! Parcă bunică-tu era mai breaz! Toată ziua cu ţigara în gură, seara la crâşmă, şi-n rest – Maria la treabă! Ba se mai uita şi după altele ticălosul…” „Şi totuşi, l-ai iubit – şi încă îl mai iubeşti!” . „Ce tot spui acolo? – se oţărâse bătrâna – apoi, cu o voce duioasă: l~am iubit că era frumos trântorul, Dumnezeu să-l ierte! Şi când râdea te treceau fiorii, că pentru râsul lui l-am luat şi pentru ochi – că de avere, n-avea nici izmene pe cur când s-a-nsurat!” Matei pufni în râs, amintindu-şi de această discuţie. Grozavă femeie era bunică-sa! Crescuse trei copii ai săi, îl crescuse şi pe el şi pe soră-sa, şi tot se ţinea verde. „Mă, îi spunea deseori lui Matei, privindu-l încruntată – cum îi era felul – tu să te însori de tânăr şi să faci o şatră de copii! Pe toţi am să-i cresc eu, n-avea grijă! Fudula aia de la Bucureşti nu vrea să facă copii, se teme să nu-i pută a căcat!”. Bâtrâna n-o înghiţea pe nepoată-sa – sora lui Matei. De când se măritase şi devenise bucureşteancă, uitase de unde plecase. Venea rar pe acasă, după „daică” – cum spunea bunică-sa, adică după ale gurii. Vorbea cu accent bucureştean, oarecum forţat, lucru care îi stârnea lui Matei de fiecare dată râsul. Odată, scoasă din fire de ifosele nepoatei, bătrâna îi spusese verde în faţă: „Fă, ai uitat când umblai cu mucii până la brâu prin ogradă, .morfolind vreo coajă de pâine? Ce te ţii cu nasul pe sus, de parcă ai fi mare boieroaică?!”. De faţă fusese şi bărbatul surorii sale, un inginer cam tâmp, dar plin de bani. De atunci nepoata nu-i mai vorbise bunicii sale, dar nici aceasta nu parea să se sinchisească de acest lucru. Matei ştia de la mama sa că bătrâna avusese multe necazuri în viaţă, din cauza limbii sale ascuţite. Spunea ce credea, fără să-i pese de cel căruia i-se adresa. Avusese de a face şi cu securitatea: după ce comuniştii veniseră la putere, un vecin, ajuns secretar de partid, voise să o tragă de partea lor, ştiind-o văduvă şi cu trei copii. Bătrâna reacţionase prompt: ”Mă cac în partidul vostru! Ce partid o mai fi şi acela, în care un târâie-brâu ca tine ajunge mare şef?!”. Furios, vecinul o turnase la securitate. Într-o dimineaţă, bătrâna se trezise cu o maşină la poartă. Stătuse vreo trei zile pe la judeţ, apoi se întorsese acasă. Ce pătimise nu ştia nimeni, pentru că bătrâna nu povestise niciodată, nimănui, episodul acesta. Cert era faptul că se întorsese nevătămată. La câtăva vreme după acea întâmplare, secretarul de partid (beţiv fară pereche) fusese găsit într-un şanţ, cu capul spart. Gurile rele spuneau că bătrâna nu era străină de păţania acestuia. Matei îşi iubea foarte mult bunica. Între ei se statornicise o prietenie serioasă, ca între doi oameni maturi. Cam de pe vremea când Matei împlinise opt ani, bunică-sa începuse să-l trateze ca pe un bărbat în toată firea, nu ca pe un copil. Ce-i drept, joarda pe care femeia o folosea destul de des, îi amintea nepotului că, de fapt, nu este decât un mucos. Încă din fragedă copilărie, Matei visa deseori că bunică-sa a murit Chiar şi acum, la anii adolescenţei, i se întâmpla acest lucru. De fiecare dată se trezea cu lacrimi în ochi şi cu o disperare fără margini în suflet. Nici în clipele de deplină luciditate nu putea concepe că bunică-sa ar putea muri într-o zi. De regulă, refuza să se gândeasă la această posibilitate. 0 privi din nou pe bătrâna de alături: „Te pomeneşti că o fi fost ibovnica bunicului… Ba poate că bunica i-o fi tras şi vreo păruială!”. Bătrâna îi simţi privirea, şi-l privi la rândul ei. Ochii ei priveau cu duioşie, şi Matei zâmbi fâsticit. Cu câţiva kilometri înainte de ajunge în oraş, autobuzul făcu pană şi şoferul strigă din faţă că cei care nu aveau bagaje sau copii să o ia din loc, pentru că pana ar putea să-i ia şi trei ore. Matei scăpă o înjurătură urâtă printre dinţi, şi o rugă pe bătrână să-i facă loc să coboare. Bătrâna se ridică anevoie şi Matei ieşi pe culuoarul dintre scaune, îmbrâncit de cei din spate. Coborî. Autobuzul se oprise în plin câmp. Era cald, soarele, deşi coborâse spre asfinţit, continua să înfierbânte. Odată ajuns pe asfaltul plin de găuri, primul gând, care îl izbi dureros, fu cel la Iosif. „Uite aşa îşi face omul duşmani! Nebunul ăsta de Iosif ar fi în stare să mă lase corigent pentru bucuria pe care i-am făcut-o…” Deşi încerca să pară nepăsător, simţea mereu o ghiară în inimă. Adevărul era că profesorul Iosif îi inspira frică. Poate era unul dintre puţinii oameni care îi impuneau respect, prin faptul că era un om bun şi cinstit, care îşi făcea cu pasiune şi devotament meseria, respecta pe toată lumea – inclusiv, sau mai ales – pe elevi, dar pretindea să i se plătească cu aceeaşi monedă. Ori, prin ceea ce făcuse, Matei îl jignise profund, şi-şi dădea perfect seama de acest lucru. Se blestemă pentru prostia pe care o făcuse. Hotărî să se abată mai întâi prin oraş, pentru a-şi cumpăra un pachet de ţigări. De la o vreme începuse să fumeze cam mult pentru vârsta sa. Taică-su nu ştia că fumează, dacă ar fi aflat, l-ar fi snopit în bătaie. În neamul lor, destul de numeros, nimeni nu fuma, fumatul fiind considerat un viciu ruşinos. Începu să fluiere o melodie veselă, încercând să-şi abată gândul de la Iosif. Deodată îi veniră în minte cuvintele Stelei :”Eşti într-adevăr frumos”. Amintirea fetei îl tulbură, nu-i mai făcea greaţă, aşa cum se întâmplase în autobuz. Încercă să-şi amintească cum se iubise cu fata, dar nu reuşi. Cele „trei glasuri ale conştiinţei” – cum obişnuia să le numească – nu-i spuseră nimic în legătură cu Stela. „Probabil că n-au chef de vorbă” – rosti cu voce tare şi râse de unul singur. Privi în spate. 0 parte dintre călătorii autobuzului veneau agale, la o distanţă respectabilă. Intră în oraş prin mahalaua ţigănească, însoţit de lătraturile unei întregi haite de câini. Scotoci în buzunarul tunicii şi scoase la iveală banii pe care îi avea. Puse deoparte cincizeci de lei, banii pe care îi datora lui Iosif. „Să-i înapoiez suma, deşi… cred că asta o să-l irite şi mai tare…” Privi în toate părţile cu atenţie. Pe stradă nu se zărea nimeni. Intră într-o cârciumă murdară din care răzbea până afară o gălăgie infernală. Mijindu-şi ochii, înlăcrimaţi de fumul gros de tutun, îşi croi drum spre bar. Acolo servea o femeie bondoacă şi neagră, îmbrăcată într-un halat cumplit de murdar, halat care fusese odată alb. Matei ceru cu voce egală un pachet de „Carpaţi” şi o sticlă de vodcă. Femeia îl servi cu promptitudine, fără să se sinchisească de uniforma lui de liceean. Când intrase în cârciumă, Matei nu se gândise defel să-şi ia o sticlă de băutură, şi totuşi o ceruse. Băgă sticla la brâu, înhăţă restul şi ţigările, apoi ieşi iute afară. I se părea că toată mulţimea aceea de indivizi beţi şi murdari priveşte după el. Scuipă scârbit: în cârciumă puţea ca într-un W.C. public. Sticla de vodcă, băgată la brâu după curea, îl incomoda la mers. 0 scoase şi o băgă în buzunarul vestonului, mascând-o cu braţul. Aprinse o ţigară de la un trecător. Sufla fumul cu atenţie, ferindu-se de vreun eventual cunoscut. Curând ieşi din oraş. Începuse să se întunece. Adia un vânticel călduţ, şi de pe şesul din jur venea un miros ameţitor de iarbă crudă. 0 bucurie fără margini îi inundă fiinţa, şi fără să se gândească, se aplecă pe marginea drumului şi sărută iarba. Se ridică, ruşinat parcă, şi desfundă sticla de vodcă. Bău cu sete. Alcoolul îi transformă stomacul într-un ghem de foc. Îşi aminti că nu mâncase nimic. „0 să mă îmbăt!” Băutura îi însenină pe dată gândurile. Uită de losif. Îi răsări în minte Sonia. „Doamne, cât o iubesc pe fata asta!”. Începu să cânte, cu voce uşor răguşită:
„Ne-om aminti cândva, târziu
De-această întâmplare simplă
De această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun
Din plopii albi se cerne jarul
Orice-nceput se vrea fecund
Risipei se dedă florarul…”

Ar fi vrut să mai bea, dar simţi, instinctiv, că încă o înghiţitură de vodcă i-ar fi întors stomacul pe dos. Începuse să se îmbete. Încetă să mai cânte şi începu să plângă, fără motiv.

*
Matei Stan-tatăl repetă pentru a treia oară aceeaşi înjurătură:
– Candela mamii ei de viaţă!. Stătea pe marginea patului, numai în izmene, şi-şi bâţâia picioarele într-un mod caraghios. Margareta, nevastă-sa, învârtea într-un ceaun în care se prăjea nişte ceapă. Bărbatul tuşi gros, apoi:
– Cui o fi semănând ăsta, femeie?! Dacă de la şaiş’pe ani vine acasă beat ca porcu’, apăi când o ajunge mare o să-l lingă câinii prin şanţuri!. Nevastă-sa nu răspunse. Avea ochii înlăcrimaţi, poate din cauza cepei, poate din altă pricină. Era duminică dimineaţă, altădată s-ar fi dus la biserică, dar acum trebuia să facă de mâncare. Fabrica îi lua cea mai mare parte din timp, în cursul săptămânii abia dacă avea timp să facă de două ori mâncare. Cândva fusese femeie durdulie şi frumoasă, dar munca şi necazurile o slăbiseră şi o urâţiseră facând-o să arate cu zece ani mai bătrână decât era în realitate. Bărbatul continuă să-şi bâţâie picioarele.
– Ştii ce-o să fac? – spuse deodată, fără să-şi priveacă femeia – o să pun mâna pe furcă şi o să-i rup oasele! Sau o să-l fugăresc de acasă! Mie nu-mi trebuie beţivi la casă!!! – urlă spumegând.
– Dacă aş fi venit eu la tata în halul ăsta, m-ar fi tăiat cu toporu’! Ah, mă duc să-l scol! Doarme, ha? Domnul doarme! 0 fi mahmur! Lumânarea mamei lui! O să-l omor! Sări de pe pat şi se repezi spre uşă. Femeia îi tăie calea:
– Unde ieşi în izmene, vrei să te vadă lumea?
– Mă cac în gura lumii! – scrâşni bărbatul şi dădu s-o împingă dar femeia îi prinse mâna. Bărbatul făcu ochii mari:
– Ce vrei, femeie, să te plesnesc şi pe tine?! În ochii Margaretei apărură lacrimi:
– Omule, gândeşte-te că e duminică, e slujbă la biserică şi e păcat! Las’ că aveţi vreme să vorbiţi!
– Să vorbesc?! Ce să vorbesc? Îi rup oasele şi gata! Totuşi, se aşeză la loc pe pat. Femeia mestecă din nou în ceaun. Era un gest mecanic. Ceapa se călise demult, începea să se ardă, dar ei nu-i era gândul la asta. Umerii i se zguduiră de plâns:
– Doamne, Doamne, numai de necazuri am parte pe lumea asta!
– Vezi, fă, că arde ceapa aceea! Femeia luă ceaunul fierbinte cu mâinile goale. Era uimitor că reuşea să facă asta fără să se frigă. Matei-tatăl începu să se îmbrace. Nu mai înjura, doar clătina ameninţător din cap. Îşi puse o bască ponosită pe cap, şi-şi încălţă pantofii ieftini, de muşama.
– Unde te duci ? – întrebă femeia, ştergându-şi lacrimile.
– La dracu’! – răspunse el, morocănos.
– Ia-ţi pălăria, unde te duci cu basca asta ponosită? – spuse ea, fără să ia în seama grosolănia bărbatului. Matei-tatăl o măsură din cap până în picioare:
– Fă, tu n-ai treabă? Ieşi afară. Privi roată curtea, scuipă supărat şi ieşi în drum. De cealaltă parte a drumului nu mai erau case, doar un maidan plin de buruieni şi apoi balta. Dimineaţa răsuna de orăcăiturile broaştelor. Bărbatul privi în lungul drumului, de-o parte şi de cealaltă. Pe drum, ţipenie. Mai scuipă odată, şi-şi înfipse mâinile în buzunare. Privi parii albi ai viitorului gard. Scuipă din nou.
– Pai da, ograda stă vraişte, că fecioru-miu umblă pe la sesiuni, futu-i sesiunea mamei lui! Şi-apoi vine acasă pe şapte cărări! – rosti cu voce tare.
– Ce faci, Stane, vorbeşti singur? Bărbatul se apropiase pe nesimţite. Stan se întoarse speriat. În spatele lui apăruse Sandu Racu, zis Chişoi.
– Ce drac’ vrei, mă? – murmură Matei-tatăl, ruşinat de faptul că celălalt îl surprinsese vorbind singur.
– Frumoasă vreme, Stane, nu c-aşa-i?! – spuse vesel Chişoi, şi-şi aprinse o ţigară. Fuma aproape tot timpul. Era un bărbat pirpiriu şi groaznic de slab. De atâta băutură, nasul i se învineţise. Când se îmbăta, avea obiceiul de a urina în pantaloni – de aici i se tră- gea porecla. Fusese de toate în viaţa lui: şi învăţător şi primar şi perceptor. Băutura îl adusese în halul acesta. Făcuse nişte potlogării pe vremea când fusese perceptor şi stătuse vreo şapte ani la închsoare. Când scăpase, nu mai găsise nici nevastă, nici copii: îşi luaseră lumea în cap. Casa o găsise gata să se prăbuşească. 0 reparase ajutat de vecinul său Stan. 0 vreme, păruse că are de gând să se îndrepte, dar dăduse din nou în patima beţiei şi se alesese praful de toate. Deşi era cu cinci ani mai mic decât Stan, arăta cu vreo cincisprezece mai bătrân. Trăia din mila vecinilor, din pomeni (nu lipsea de la nici o înmormântare) şi, din când în când, din furat. 0 dată, intrase în beciul unui gospodar, cu gândul de a fura un borcan cu brânză, pe care pusese ochii mai demult. În beci, însă, dăduse peste damigenele cu vin şi stăpânul casei îl găsise în zori, dormind cu furtunul alături. Îl dăduse pe mâna Miliţiei – datorită lui Stan scăpase. Matei-tatăl îl chema deseori să-i ajute la treabă, dându-i, în schimb, fie sume neînsemnate de bani, fie câte ceva de mâncare.
– Mde, Sandule, răspunse Matei-tatăl, frumoasă, nefrumoasă – tu tot vesel eşti! Halal de tine, copil nu, nevastă nu, gospodărie – nici atât, să tot trăieşti şi să petreci! De unde nu curge – pică! Chişoi necheză, parcă şi mai vesel:
– 0 viaţă-avem şi-o bortă-n cur! Nu-i aşa, Stane? – spuse el, privindu-l dintr-o parte.
– Aşa o fi, Sandule, că prea zici cu foc! Matei-tatăl îl privi amuzat şi o sclipire ironică îi aprinse, pentru o clipă, ochii:
– Mai moare unul, se mai naşte altul – tu să fii sănătos! Chişoi necheză din nou, fară să sesizeze ironia, sau fără să-i pese de ea.
– Ai curăţat via? – întrebă, devenind foarte serios. Matei-tatăl scuipă şi privi absent cocoloşul de noroi ce se formase în ţărână.
– Am curăţat pe naiba! Când s-o curăţ? Nu vezi că am şi ograda asta crăcită?
– Dacă vrei, Stane, pot să ţi-o curăţ eu!
Am să mai văd! Chişoi se îndepărtă la fel de uşor cum se apropiase. Matei-tatăl porni fără ţintă pe drumul plin de hârtoape.
*
0 durere ascuţită în creştetul capului îl făcu să se strângă ghem. Stomacul şi-l simţea ca pe o gaură dureroasă şi fierbinte. Se sculă încet din pat. Casa începu să se învârtă cu el. Se întinse repede în pat. „Oh! De n-aş voma!”. Deschise ochii şi privirea sa întâlni tavanul podit cu scândură vopsită roz. „Văd viaţa-n roz!”. Încercă să-şi adune gândurile. Nu-şi mai amintea cum ajunsese acasă. Bănuia doar că băuse toată sticla de vodcă. „Dacă m-a văzut tata, azi am spectacol!”. Se zvârcoli o vreme în aşternut, aşteptând să i se limpezească capul. 0 întrebare începu să-l chinuie: „M-a văzut tata, sau nu?”. Respiră de câteva ori adânc şi sări, dintr-odată, drept în picioare. Îi veni să vomite imediat. Ieşi repede în faţa casei şi dădu afară un lichid verzui, cumplit de amar. Ochii i se umplură de lacrimi. Mai icni de câteva ori şi se linişti. Auzi un chicot de râs. Ridică ochii şi printre lacrimi îl zări pe Nicu Pavel, care stătea în mijlocul drumului cu mâinile înfipte în buzunare.
– Vei fi rămas gravid! – sa hlizi Nicu.
– Du-te dracului! – rosti Matei cu voce slabă. Scuipă cutremurat de scârbă, şi-şi şterse ochii cu mâneca cămăşii.
– Dacă-ţi spun! – continuă să se hlizească Nicu.
– Ce vrei, mă tâmpitule, lumea moare şi tu stai ca vita în mijlocul drumnului şi râzi – se supără Matei.
– Lumea moare pentru că e beţivă! – spuse Nicu, sentenţios. Îşi dăduse seama din primul moment ce boală avea colegul său.
– Dacă te-ai vedea ce faţă ai! – mai spuse.
– Mă, un vin deştept unde găsim? – întrebă deodată Matei. Nicu Pavel ridică din umeri.
– Nu-ţi ajunge că ai venit aseară pe patru cărări, vrei s-o iei de la capăt! – auzi Matei vocea mamei sale. Se întoarse speriat. Din prag, mama sa îl privea cu ochi severi. Se cunoştea că plânsese. Matei nu ştiu ce să răspundă. Îngâimă:
– Ei, asta-i!
Margareta Stan îşi privi fiul cu ochi critici. „Uite la el, ce buhăit e! N-are decât şaiş’pe ani şi uite ce e în stare să facă!”.
– Hai în casă, avem de vorbit! – spuse cu voce tare. Nicu Pavel schiţă un salut şi se îndepărtă. Matei o urmă supus pe mama sa. Intrară în bucătărie. Căldura de aici îl făcu să se clatine. Se aşeză repede pe marginea patului. Capul îi zvâcnea ca un buboi gata să plesnească.
– Să-ţi pun să mănânci? – întrebă mama sa, cu voce aspră. Matei refuză cu voce înceată. Privi în pământ.
– Păi da, domnul a chefuit aseară, nu-i place mâncarea! Neruşinatule – izbucni mama sa – neruşinat şi nesimţit, asta eşti! Matei continua să privească duşumeaua. Nu răspunse nimic. Se simţea complet vlăguit.
– Trebuia să-l las pe taică-tu să te ia la bătaie din somn! – strigă mama sa, furioasă.
– De ce nu l-ai lăsat? – ridică Matei ochii spre ea. Rostise aceste vorbe foarte calm. Mama sa rămase descumpănită.
– Uite cum arăţi! – spuse după câteva clipe, şi-i băgă în faţă o oglindă. Matei îşi zări faţa umflată şi galbenă. Privi într-o parte.
– Nu-ţi place ce vezi, nu? Dacă nu-ţi place, de ce bei? Ai necazuri, te-a lăsat nevasta, sau ce ai?
– Hai, mamă, lasă-mă-n pace, faptul e consumat…
– „Consumat”! – îl maimuţări femeia. Nu-i consumat deloc! Te-am scăpat din mână, asta e! Te-ai apucat de băut, de fumat, mâine-poimâine vei vrea să-ţi fac şi nuntă! Auzind cuvântul „fumat”, Matei tresări puternic. 0 privi speriat pe maică-sa: ” De unde ştie?” Femeia parcă îi ghici întrebarea:
– Ţi-am luat eu pachetul de ţigări din buzunar! Dacă dădea taică-tu de el nu ştiu, zău, ce se întâmpla! Ai venit beat ca un porc, abia te ţineai pe picioare. A vrut să te bată atunci, dar nu l-am lăsat eu. Oricum nu ştiai pe ce lume eşti.
– Îţi sunt recunoscător… – zise Matei, sincer, dar maică-sa luă aceste vorbe drept batjocură, şi îi cârpi o palmă peste faţă. Matei o privi surprins, neînţelegând.
– Îţi baţi joc de mine?! – şopti femeia, furioasă. Se auzi uşa. Matei-tatăl privi încruntat, când la femeie – când la băiat. Ochii i se opriră asupra fiului său. Un zâmbet rău îi încreţi gura:
– S-a sculat domnul?! Să-ţi aduc ceva de băut, domnu’ Matei? – întrebă cu răutate. „Începe spectacolul…” – îşi spuse Matei.
– Nu, nu-i nevoie! – vorbi el, încercând să-şi stăpânească tremurul vocii. Tatăl său nu mai spuse nimic. Începu să-l lovească cu sete. Pumnii săi loveau la întâmplare, peste cap, peste faţă, peste umeri. Un pumn îl lovi pe Matei drept peste gură, plesnindu-i buza de jos. 0 şuviţă de sânge i se prelinse pe bărbie. Nu schiţă nici un gest de apărare. Maică-sa, ţipă îngrozită:
– Sânge!
Matei-tatăl încetă să-l mai lovească. Matei îşi şterse apăsat sângele de pe bărbie. Ochiul stâng i se învineţise. Îl privi cu ură sălbatică pe tatăl său. Acesta îi văzu privirea. 0 nouă serie de pumni se abătu asupra lui Matei.
– M-ai bate, ai? – şuieră tatăl – m-ai bate, futu-ţi lumânarea mă-tii de beţiv! M-ai bate, după ce te-am crescut! Candela mă-tii, ai să ajungi ca Chişoi, să dormi prin şanţuri! Se opri, suflând greu din cauza efortului, sau a furiei.
– Mă, până o să mă baţi tu, o să te omor eu pe tine! – strigă el şi ieşi, trântind uşa. Matei privi cu ochii înceţoşaţi spre maică-sa, apoi începu să-şi mângâie buza plesnită. Nici nu auzise ultimele cuvinte ale tatălui.

 

Incorigibilul sau Ultimul ticălos (cap I-1)

„Viaţa nu este o şcoală de maniere elegante”

Iaroslav Hasek

Fiului meu, Emmanuel

PARTEA INTÂI: DRUMUL SPRE IAD

” Anii mei cei tineri, ani dezmăţaţi de slavă
Otrăvitu-v-am pe voi cu o rea otravă…” S. Esenin

CAPITOLUL I

Deschise ochii cu grijă, mijindu-i. Ştia că taică-su avea obiceiul de a intra pe nesimţite pentru a-l surprinde cu ochii deschişi. Într-o atare situaţie, nu ar mai fi putut face altceva, decât să sară din pat. De fapt, această precauţie era de cele mai multe ori inutilă: tatalui său nu-i păsa dacă dormea sau nu; dacă avea de gând să-l trezească, îl trezea, indiferent cum îl găsea. Răsuflă uşurat: era singur în toată casa. Se întinse, gemând de plăcere. În aceeaşi clipă, uşa se deschise cu zgomot, lăsând să se întrevadă mutra supărată a tatălui său. Dacă te las să dormi până la doişpe, până la doişpe dormi! – spuse acesta liniştit.
– Cât e ceasul? – întrebă Matei, aruncând plapuma de pe el.
– E trecut de zece, hai, hai, îmbracă-te că avem treabă! Matei nu facu nici o mişcare.
– N-auzi să te scoli?! – strigă taică-su, scos din fire.
– Bine, bine, mă scol, ce ţipi aşa? Sări din pat cu părere de rău. Taică-su ieşi mormăind. Rămas singur, Matei se aşeză pe marginea patului, oftând. Nu-şi amintea să se fi trezit vreodată bine-dispus. Încă din copilărie, dimineţile îi provocau o stare nedefinită de teamă, amestecată cu dezgust. Cu timpul, ajunsese să compare această stare cu aceea a condamnatului aflat la câteva minute distanţă de clipa execuţiei. Îi veni în minte motto-ul unei povestiri de Jack London: „M-am sculat, mă duc la jug/ Doamne.fă-mă să nu fug…” Se învoise de la şcoală pentru a-i ajuta tatălui său să facă gardul de la drum. Cel vechi putrezise demult, şi taică-su, deşi om gospodar, nu se hotărâse să facă altul, până ce nu-l văzuse pe cel vechi dărâmat. Începu să se îmbrace, adunându-şi anevoie hainele împrăştiate prin toată casa. Şi-o imagină pe maică-sa:” eşti mare de-acuma, ar trebui să fii mai ordonat!” – i-ar fi spus. Ridică din umeri. De când se angajase la fabrică, maică-sa nu mai avea timp de gospodărie, cu atât mai puţin de el. „Unde dracu’ mi-or fi ciorapii?” – se întrebă, scărpinându-şi chica încâlcită. Îi căută aproape un sfert de ceas, şi auzindu-l pe taică-su înjurând pe afară, renunţă. leşi desculţ în prag, şi contactul cu cimentul rece al prispei îl făcu să se înfioare. Se încălţă cu pantofii pe care îi purta, de obicei, la şcoală. Pantofii fuseseră, cândva, maro, dar nefiind îngrijiţi, căpătaseră o culoare nedefinită, ceva între galben şi negru. „Sunteţi proşti, pantofii mei au crema lor proprie!” – obişnuia să le spună colegilor, care făceau haz pe chestia asta. În mod normal, ar fi trebuit să ţină la pantofi ca la ochii din cap, pentru că tatăl său îi cumpăra pantofi noi doar când îşi aducea aminte. Şi-şi aducea aminte foarte rar. Nu era mai puţin adevărat că şi Matei îşi bătea foarte puţin capul cu aspectul său exterior. Dacă n-ar fi fost maică-sa, ar fi ajuns, poate, să umble în zdrenţe. Singurul lucru la care ţinea mult era spălatul. Partea proastă era că obişnuia mai întâi să se îrnbrace, şi apoi să se spele. Aşa se întâmplă şi acum: îmbrăcat cu un pulovăr pe gât, se îndreptă glonţ spre un lighean plin-ochi cu apă, aflat pe o bancă aproape putrezită, în vecinătatea unei bucătării de vară. Luă câţiva pumni cu apă, şi-şi udă obrazul, zgribulindu-se. Deşi era luna mai, dimineaţa era ră-coroasă, dacă nu chiar friguroasă. Cu obrazul ud, dădu buzna în bucătăria de vară, împiedicâdu-se de un scăunel, lăsat de cine-ştie-cine în cale. Simţi o durere ascuţită în fluierul piciorului drept. Îşi aruncă ochii spre taică-su, care mânca ceva într-un colţ de bucătărie, şi înghiţi cu greu o înjurătură. Fluieră ascuţit:
– Cine dracu’ lasă scaunele astea în cale?! – scăpă, totuşi.
– Mutu’! – răspunse taică-su, ştergându-se la gură cu un prosop murdar, pe care apoi i-l aruncă. Matei îl apucă de un colţ, şi-şi tamponă uşor faţa. Prosopul mirosea puternic a ceapă prăjită.
– Păi da – comentă – cu ăsta ştergem şi masa, ne ştergem şi pe faţă… mâine-poimâine ne ştergem şi pe picioare cu el!
– Ş’ ce dacă?! – făcu uimit taică-su – nu sunt ale noastre?! dacă nu-ţi place, n-ai decât să aştepţi să te usuce soarele! la uită-te la el ce pretenţios s-a făcut!…Hai, crapă ceva şi hai la treabă! Matei nu răspunse. Privi fără chef mâncarea sleită, dintr-o cratiţă cu smalţul sărit. Dădu a lehamite din mână, şi ieşi afară. Din cauza lipsei gardului, curtea părea imensă. Parii care urmau să ţină gardul stăteau aranjaţi pe marginea drumului. Taică-su tăiase aproape toţi salcâmii din grădină pentru a-i face.
– Apucă-te de săpat gropile – îi zise taică-su fără să-l privească, în timp ce scotocea într-o cutie de lemn, plină cu tot felul de cuie şi şuruburi ruginite. Matei se apucă de săpat fără nici un chef. Cazmaua ar fi trebuit să fie demult ascuţită. Aşa cum arăta acum, mai mult zgârâia pământul, decât săpa.
– Ce mai faci tu pe la şcoala aia? – întrebă taică-su, deodată. Matei ridică uimit capul:
– Ce te-a găsit acuma cu şcoala?!
– Uite că m-a găsit! Nu-s eu tat-tu?
– Ca să vezi! – spuse ironic Matei. Taică-su se încruntă:
– Mă, ia vezi!
– Ce să văd? – rosti cu inocenţă Matei.
– Vezi tu pe dracu’, acuşi! Mi-a zis Geta lu’ Stancu că te cam dau profesorii afară de la ore!
– De când se ocupă Geta lu’ Stancu de şcoală, şi mai ales de mine?
– De când se ocupă, de când nu se ocupă, lasă ocupatul şi zi-i, ce faci tu pe acolo!
– Ce să fac… Bine.
– Mă, tu-ţi baţi joc de mine? Taică-su părea gata să-l plesnească.
– Ce te-a găsit, domnule, de dimineaţă cu şcoala?! De zece ani de când sunt elev, o dată n-ai venit să vezi ce fel de şcoală fac pe acolo, şi acum, dintr-o dată, te-a găsit pedagogia! N-ai decât, du-te pe la şcoală, dacă vrei să ştii ce fac! Îşi ieşise din fire. Fără nici un motiv serios.
– Dar de muncit, cine să muncească ca sa te ţină pe tine, ha?
– Asta-i! De-acum, spune-mi că tu munceşti din zi în noapte ca să ne ţii pe mine şi pe mama… las-o moartă, cunosc placa! Hai mai bine să facem gardul ăsta odată! Curios, dar tatăl său nu mai zise nimic. Se apucă să cioplească parii, izbind toporul cu duşmănie. Nu-şi iubea nici nevasta, nici feciorul. Îi considera duşmani. Matei -tatăl (căci feciorul purta numele tatălui) avea o idee fixă: munca; munca nu ca o necesitate, pentru supraveţuire, ci munca, aşa, ca scop în sine. De când nevastă-sa se angajase la fabrica de tricotaje din oraşul vecin, se acrise cu totul. Avea tot timpul un sentiment de inferioritate când se gândea că el rămăsese la munca câmpului, în timp ce nevasta-sa devenise „cucoană”, căci aşa o considera el: o „cucoană” care vine şi pleacă, pleacă şi vine… şi doar atât. Toate aceste lucruri i-le spunea nevestei sale ori de câte ori era supărat. Şi cum Matei tatăl era mai tot timpul supărat…. Pe feciorul său nu-l iubea pentru că şi-l simţea ostil. Matei-tatăl nu concepea să fie contrazis, indiferent dacă avea dreptate sau nu, pur şi simplu nu concepea să fie contrazis. Ori, feciorul său, nu pierdea nici o ocazie, oricât de mică, de a-i da peste nas, atunci când nu avea dreptate. În ceea ce o privea pe nevastă-sa, Matei-tatăl uita (sau nu voia să ştie) că aceasta aducea cei mai mulţi bani în casă, şi muncea, uneori, câte douăsprezece ore pe zi, mai întorcându-se şi pe jos acasă – pe deasupra. Nevastă-sa era o femeie liniştită, tăcută care suporta cu stoicism hachiţele bărbatului. Doar uneori, când nu mai putea rabda, izbucnea în plâns, blestemându-şi soţul. Dar acest lucru se întâmpla foarte rar. Matei-fiul, însă, avea o gură atât de spurcată, încât până şi mama sa îl întreba deseori: ” cui semeni, tu, băiatule, aşa rău de gură?”. În sinea sa, Margareta, mama lui Matei, ştia cu cine seamănă băiatul: cu bunică-sa, mama Margaretei. Acest lucru n-o bucura deloc, căci bătrâna era încă o sursă de scandal în familia sa. Soacra nu-l plăcea defel pe ginere, pe care îl socotea un mototol, care muncea mai mult în pierdere. Nici ginerele nu se omora de dragul soacrei. Îi promitea mereu că o s-o omoare în bătaie, dar de ani de zile, bătaia promisă ramânea doar în faza de ameninţare. Cei doi soţi nu se înţeleseseră bine chiar de la început: se luaseră în anul în care începuse colectivizarea. Bărbatul primise moştenire cinci hectare de pământ, la care se adăugase zestrea femeii, alte trei hectare. Când agitatorii comunişti veniseră cu „lămuritul”, Matei-tatăl îi dăduse afară din ogradă, fără să-i mai întrebe ce vor. Peste noapte îl ridicase Miliţia. ÎI ţinuseră închis vreo şase luni fără vreun rezultat. În cele din urmă îi dăduseră drumul, spre marea sa mirare. Când se întorsese acasă, aflase care era motivul eliberării sale: în lipsa sa, Margareta, presată de ameninţările miliţienilor, semnase în locul bărbatului cererea de intrare în colectiv. Bătaia pe care o încasase atunci, Margareta n-o uitase niciodată. Dar nu se mai putuse face nimic, toată îndârjirea bărbatului fusese zadarnică. De ciudă, acesta plecase undeva, pe un şantier, de unde venea acasă o dată la şase luni. Stătea două–trei zile, timp în care se îmbăta cumplit, şi-şi snopea nevasta în bătaie. După trei ani de şantier, se întorsese definitiv acasă, sleit de puteri. Resemnat, începu să lucreze pământul, care acum era al ceape-ului. Facuseră doi copii, o fată care era ingineră la Bucureşti, şi pe Matei, care era în anul doi de liceu în orăşelul aflat la câţiva kilometri depărtare de sat. Matei sfârşi de săpat o groapă. Dln cauza efortului, fruntea îi lucea de sudoare.
– Noroc bun! Cei doi se întoarseră brusc. Nicu Pavel, colegul de bancă al lui Matei, se apropiase pe nesimţite. Pe faţă avea dungi negre de praf, amestecat cu transpiraţie.
– Noroc! – răspunse tatăl.
– Nea Stane, m-a trimis profesorul de română… A zis să-l laşi pe Matei să meargă la şcoală. După-amiază trebuie să fie la judeţ la o sesiune de referate şi comunicări…
– Îi dau eu numai referate şi comunicări! – îl întrerupse tatăl, supărat. Auzi, referate şi comunicări! Lumea crapă de treabă şi feciorului meu îi arde de comunicări! Las’ că comunică cu mine!
– Dar, nea Stane…
– Nici un „nea Stane”! Tu altă treabă n-ai? Ce umbli cu colindul pe la casele oamenilor?! Nicu Pavel rămase prostit. Matei nu scosese nici un cuvânt. Parcă nici n-ar fi fost vorba despre el.
– Păi ce vină am eu, nea Stane, dacă m-a trimis?! – rosti Nicu Pavel indignat. Crezi că nu aveam altceva mai bun de făcut, decât să bat zece kilometri pe jos, aşa, de-a moaca?!
– Bine, mă, duceţi-vă! – spuse tatăl cu un ton din care reieşea că îl consideră pe Nicu Pavel vinovat de toată tărăşenia.
– Du-te, mă, şi te”referă” – i se adresă lui Matei cu o ironie nedeghizată. Du-te, că o să stăm cu ograda crăcănată până la paştele cailor! Matei fluieră a pagubă:
– Domnule, faci ce faci şi te legi de toată lumea! – îi vorbi el tatălui său – ce vină are băiatul ăsta, sau eu, dacă m-a chemat! Şi aşa voiai să ştii ce mai fac pe la şcoală! uite, că mai fac şi altceva, nu numai mă dau profesorii afară de la ore!
-Du-te, mă, dracului unde vrei şi lasă-mă-n pace! Matei îi făcu cu ochiul colegului său:
– Aşteaptă-mă, Pavele, că vin într-o clipă!
– Bine, mă, treci pe la mine, mă duc să iau câteva guri până te îmbraci tu! Nicu Pavel locuia la câteva case depărtare. Matei lăsă cazmaua jos şi privindu-l pe sub gene pe taică-eu, se furişă după colţul casei. Începu să se dezbrace de la uşă. În casă începu să scotocească prin dulapuri, căutându-şi uniforma de şcoală. „Are dreptate mama, ar trebui să mă mai dau pe brazdă!”. Pantalonii îi găsi aruncaţi sub pat. Îi scutură de praf cu dosul palmei. „Când stătea mama acasă, nu găseai un fir de praf să dai cu puşca! Ce să-i faci, nici cu slănina în pod şi cu buzele unse nu se poate!” Îşi îmbrăcă uniforma, apoi ieşi să se spele. Luă un săpun de rufe şi începu să-şi săpunească cu sârg faţa. Când sfârşi, vestonul uniformei era împiestriţat cu stropi de săpuneală. Îşi în-muie mâinile în apă şi-şi şterse superficial vestonul. Îşi pieptănă chica cu degetele făcute greblă, apoi intră din nou în casă şi se oglindi în vitrina unei mobile de bucătărie, pe care părinţii săi o foloseau drept mobilă de casă mare. Mulţumit de felul în care arată, înhăţă dintre cărţile de şcoală un caiet de matematică, soios şi boţit, în care avea scris referatul pe care urma să-l prezinte. ÎI făcu sul şi-l băgă în buzunar. Referatul era de fapt o monografie despre un obscur scriitor din zonă, despre care habar nu avusese până când nu-i vorbise profesorul său de română despre el. Profesorul de română era singurul om din liceu de care se temea Matei şi asta nu pentru că acesta ar fi fost cine ştie ce căpcăun. Ci pentru că obişnuia să-i pună la încercare cunoştinţele literare. Niciodată şi nici într-o altă împrejurare, nu se simţea Matei mai umilit, decât atunci când nu ştia să răspundă la vreo întrebare a profesorului de română. Dacă se întâmpla aşa ceva (şi se întâmpla uneori) urmau pentru Matei nopţi de insomnie. Faptul că profesorul îi propusese să scrie o monografie despre acel scriitor nu-l încântase deloc. Fiind din fire un comod şi un dezordonat, Matei detesta orice muncă care i-ar fi dat bătaie de cap. Însă, având în vedere natura relaţilor dintre el şi profesor acceptase zâmbind mânzeşte.
Nicu Pavel îl aştepta la poartă. În colţurile gurii avea urme maronii de marmeladă.
– Vezi, mă, că ţi-a rămas căcat pe la gură! – îi aruncă Matei privindu-l foarte serios.
– Tâmpitule! – şuieră Nicu Pavel, ştergându-şi apasat gura cu dosul palmei.
– Ce trebuie să te mai înjure tata! – se hlizi Matei, fără să ia în seamă epitetul cu care îl etichetase colegul său.
– Sucit om şi taică-tu ăsta! Auzi, cică”umblu cu colinda”…De fapt ce mă mir eu, când ai un copil aşa dobitoc ca tine, e şi firesc să fii veşnic supărat…
– Tu vorbeşti?! Te pomeneşti că eu am furat cauciucurile din ograda tatei, ca să le dau foc de Paşti! Nicu Pavel tăcu mâlc. În satul lor exista obiceiul ca în noaptea de Înviere băieţii să facă un foc mare pe deal. Drept combustibil foloseau anvelope uzate. Fiecare dintre băieţi făcea rost de ele de unde putea. De obicei, acestea erau furate de prin curţile tractoriştilor. Tatăl lui Nicu fiind tractorist, avea pe lângă casă tot felul de drăcovenii, legate de meseria sa, printre care şi nişte anvelope. Cu vreo săptămână înainte de Înviere, Nicu ochise între două stoguri de fân, patru anvelope pe care le furase în seara de Înviere, împreună cu Matei şi alţi câţiva băieţi. leşise un foc grozav, dar mai grozavă fusese bătaia pe care o încasase Nicu, atunci când se aflase de lipsa anvelopelor. Şi asta pentru că anvelopele se dovediseră a fi nou-nouţe, urmând a fi folosite de tatâl său la tractorul pe care lucra. Bietul om fusese nevoit să cumpere altele dln propriul buzunar, plătind pe ele salariul pe două luni. Nicu nu se considera vinovat, în momentul furtului el având încredinţarea că anvelopele sunt uzate. De bătaia pe care o încasase, Nicu îşi aducea şi acum aminte cu strângere de inimă. La toate acestea, se adăugase şi bătaia de joc a colegilor, care îi ziceau: ” Halal hoţ eşti, Nicule, furi de la tine şi duci la alţii!”Tocmai de aceea se dezumflă acum, la remarca acidă a prietenului său. Aşa că, găsi cu cale că e mai cuminte să schimbe vorba:
– Ai auzit ce a păţit Rodica? leşiseră din sat şi mergeau acum pe o cărare ce şerpuia printre vii. Matei se chinuia să aprindă un chiştoc de „Mărăşeşti”, şi nu izbutea din cauza chibriturilor proaste.
– Marfă românească… bombăni, fără să ia în seamă întrebarea celuilalt.
– Mă, tu nu auzi ce te întreb? Matei izbuti, în sfârşit, să aprindă chiştocul. Trase mulţumit câteva fumuri, apoi îl privi pe Nicu de parcă atunci i-ar fi descoperit prezenţa.
– Ce vrei, domnule? Avea un fel aparte de a rosti cuvântul „domnule”, de parcă ar fi spus „măria-ta”, dar şi „cretinule” – în acelaşi timp. Nuanţa depindea de interlocutor. Oricum, îl rostea cu multă eleganţă.
– … Ziceam de Rodica… – încercă Nicu să continuie discuţia începută.
– Şi ce ziceai?
– Că a prins-o mă-sa cu Luţă Chioru’ în paravan… Mamă-mamă, ce tărăboi a ieşit! S-a dus la mama lui Luţă acasă…
– Cine, Rodica?
– Eşti tâmpit! Cum să se ducă Rodica?!
– Dar cine, domnule? După ce că vorbeşti anapoda, mă mai faci şi tâmpit! Tâmpit e feciorul maică-ti cel mai mic! (Nicu era singur la părinţi).
– Hai, lasă-mă cu poantele tale fumate! – se supără Nicu – vrei să-ţi spun tărăşenia, sau nu?
– Zi-i, tată, că-i zici bine! Mă, ţie ţi-a greşit maică-ta sexul! Femeie trebuia să te fi făcut…Ar fi ieşit din tine o ţaţă pe cinste!
– Mă!
– Păi da, domnule! Ce treabă ai tu cu Rodica, cu Luţă, cu paravanul, cu mă-sa! Treaba ei, fundu’ ei! Nicu nu mai zise nimic. Se simţea atins. Adevărul era că avea o plăcere aproape bolnăvicioasă de a afla şi apoi de a povesti cu savoare tot felul de întâmplări deochiate, nu numai din viaţa celor de vârsta sa, ci şi din viaţa celor mari. Până în oraş nu schimbară nici o vorbă. Oraşul era, de fapt, un târg ceva mai răsărit, cu vreo douăzeci de blocuri, un liceu, un cinematograf şi vreo patru cârciumi. Străzi murdare şi desfundate, muncitori slabi şi jerpeliţi (mândria târgului era o făbricuţă de încălţăminte), ţărani veniţi după pâine, câini vagabonzi şi vagabonzi bipezi – cam asta însemna ORAŞUL. Pe cât de jalnic arăta târgul, pe atât de falnic arăta liceul. Străjuit de brazi înalţi, cu alei asfaltate în curte, cu sală de sport modernă, cu ateliere şcoală – prezenta o imagine discordantă cu mizeria din jur.
– Cât o fi ceasul? – întrebă Matei. Nicu scotoci într-un buzunar al pantalonilor şi scoase la iveală un ceas „Pobeda” cu sticla plesnită în mai multe locuri.Cifrele abia se mai cunoşteau.
– Unu’ fără un sfert! – rosti triumfător.
– Cam ce ar trebui să avem acum?
– Păi… stai să mă gândesc… cred că istoria.
– Aha! Să urcăm! Urcară pe scara profesorilor, sărind câte două trepte odată. Ajunseră în dreptul unei uşi pe care scria „X-B”.Intrară fără să bată la uşă. Ora era pe sfârşite şi în clasă era o hărmălaie de nedescris. Profesorul de istorie, un bătrânel chel şi posac, apropiat de vârsta pensionării, stătea liniştit la ferastră, de parcă ar fi fost singur în clasă.
– Bună-ziua! – salutară cei doi. Profesorul se întoarse încet, fără grabă. Avea nişte ochi mici şi leneşi şi părea tot timpul abia trezit din somn. Din această cauză elevii îi spuneau pe furiş „Adormitu'”.
– O! Bună-ziua! – rosti el, mimând surpriza. Ce face domnu’ Stan, cărui prilej îi datorăm onoarea de a-l avea printre noi?
– Am fost învoit pentru astăzi, dom’ profesor! – protestă Matei.
– Daa?! De către cine, dacă nu vă e cu supărare, domnu’ Stan? De către tovarăşu’ profesor bec?
– Dumneavoastră nu eraţi în şcoala când m-am învoit, aşa că…
– Ca să vezi, domnu’ Stan! Urât din partea mea să lipsesc din şcoală tocmai când mata voiai să te învoieşti! N-am să mi-o iert niciodată! Matei pufni în râs: profesorul părea gata să plângă. „Mare pezevenghi! Ăsta actor trebuia să se facă!”
– Poftim în bancă, domnu’ Stan! Regret enorm că n-am avut plăcerea de a vă fi avut la oră…
– Pe viitor n-am să să vă mai lipsesc de această plăcere – nu se putu abţine Matei.
– Sa sperăm, domnu’ Stan, că altfel… Profesorul ciocăni cu degetul în catalog. Ieşi încet, târându-şi paşii. Din uşă se întoarse încet, cu grijă, parcă:
– Domnu’ Stan are cam multe absenţe la istorie; nu-i place cumva istoria patriei noastre socialiste?! În întrebare se ghicea o ironie abia deghizată. Matei păru sincer indignat:
– Mie, dom’ profesor?! Păi eu n-am nimic mai sfânt decât patria socialistă şi cuceririle ei revoluţionare! Profesorul îi făcu aproape imperceptibil cu ochiul şi ieşi. Clasa nu pricepu nimic din acest schimb de replici. Matei îl cunoştea foarte bine pe profesorul de istorie Cristea. Mult mai bine decât îl cunoşteau chiar profesorii din liceu. Stia că sub aparenţa sa posacă, Cristea era un spirit sclipitor. Şi mai ştia că profesorul bea enorm de mult alcool, deşi la şcoală nu venise niciodată mirosind a băutură şi nici n-ar fi putut cineva jura că îl văzuse beat în vreo împrejurare. Prietenia dintre profesor şi Matei începuse la o oră de istorie sau – mai bine zis – după o oră de istorie. Cristea tocmai explica clasei (printre altele) că în partidul comunist intraseră cei mai buni fii ai ţării, când Matei se ridicase şi-l întrerupsese.
– Domnule profesor, dacă în partid au intrat cei mai buni fii ai ţării, cum se face că preşedintele ceape-ului de la noi din sat, care este şi preşedintele organizaţiei de partid, a fost legionar, a purtat cămaşă verde, iar în tinereţe a furat cai?! Clasa izbucnise în hohote. Profesorul se înroşise de furie:
– Stai jos măgarule! Cum îţi permiţi să mă întrerupi?! Ai nota doi pentru astăzi! Matei se aşezase dezamăgit. Nu intenţionase să-l jignească pe profesor. „De ce naiba s-o fi înfuriat aşa?” Răspunsul îl aflase la terminarea orelor. Rămăsese surprins când, la ieşirea din clasă, îl descoperise pe Cristea aşteptându-l. Zâmbea jenat şi nu părea să fie deloc supărat.
– Domnu’ Stan, îmi faci onoarea de a face câţiva paşi împreună cu mine? – îi spusese. La prima vedere, oricine ar fi crezut că profesorul este un monument de politeţe, însă Matei simţea ca sub această politeţe se ascunde o nesfârşită ironie.
– Da, domnule profesor – răspunsese cu prudenţă. leşiseră împreună în stradă. Cristea îşi aprinsese un „Carpaţi” fără filtru. Fuma mult. Indexul mîinii drepte avea culoarea
castanei coapte, din cauza nicotinei.
– Eşti supărat că ţi-am pus un doi? – începuse profesorul. Matei ezitase o clipă, descumpănit. „Ce-o fi vrând?”. Apoi cu glas tare:
– Nu, dom’ profesor, deşi, la drept vorbind, nu-mi dau seama de ce v-aţi supărat aşa de tare!… să ştiţi că n-am avut intenţia să vă jignesc!
– M-am supărat pentru că eşti tânăr şi fără minte! … Uite, aş vrea să vorbim ceva… – profesorul făcuse o pauză – nu ştiu ce mi-o fi venit, pe vremuri am jurat să nu mai vorbesc cu nimeni, niciodată despre aceste lucruri… sper să fii discret…
– Vă garantez, dom’ profesor! – promisese Matei deşi habar n-avea ce anume voia să-i spună Cristea.
– În sfârşit, şi aşa nu mai am nimic de pierdut… Băiatule, tu eşti tânăr şi din câte îmi dau seama, deştept, foarte deştept… să nu iei aceste vorbe drept un compliment, eu ştiu ce spun… Uite despre ce voiam să-ţi vorbesc… Profesorul făcea eforturi vizibile de a-şi înfrâna emoţia ce-l cuprinsese.
… Pe vremea când eram de vârsta ta, poate mai mare, eram şi eu un băieţaş dezgheţat şi dornic de cunoaştere – aşa ca tine. Părinţii mei n-au fost cine ştie ce bogătaşi, ci nlşte umili învăţâtori de ţară. M-au crescut aşa cum se creşteau copiii pe vremea aceea: în frică de Dumnezeu, în. respect şi dragoste faţă de aproapele… Probabil că în sinea ta zâmbeşti auzind astfel de expresii: ” frică de Dumnezeu, dragoste de aproape…” Nu te condamn, nu e vina ta. Totuşi, e foarte trist. Să ştii de la mine că un popor câruia îi lipseşte frica de Dumnezeu, este un popor sortit pieririi. Tu eşti prea tânăr ca să înţelegi lucrul acesta. Dar te asigur că va veni vremea când îţi vei aduce aminte de cuvintele acestea, şi atunci o să-mi dai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre … După ce am ter minat liceul, m-am înscris la facultatea de isorie. Îmi plăcea grozav istoria! Momentul intrării mele în facultate a coincis cu venirea la putere a comuniştilor, sau ca să mă exprim în felul în care vă vorbesc la ore, cu „instaurarea regimului democrat-popular”. Ce să-i faci, între lupi trebuie să urli ca lupii!… La scurt timp după preluarea puterii de către comunişti, şi în facultate au început să se schimbe multe lucruri. Cât eram eu de tânâr dar tot îmi dădeam seama că ceva nu era în regulă: profesori în vârstă, încărcaţi de titluri şi onoruri, pedagogi cu vechi state de serviciu, dispăreau peste noapte; soseau în locul lor indivizi dubioşi, cu şepci proletare şi priviri bănuitoare. Se vorbea tot mai insistent de „duşmani ai poporului” , de „reacţionari”… Toate cursurile începeau şi se sfârşeau cu osanale aduse lui Stalin şi „marelui popor prieten de la Răsărit”… Doamne, când îmi amintesc mi se face pielea de găină! Deşi – ţi-am spus – simţeam că ceva nu este în regulă, pe atunci nu gândeam aşa. Eram senin, îmi vedeam de învăţătură. Erau vremuri grele… Era inflaţie…
– Ce e aceea inflaţie? – întrerupsese Matei – Adică banii nu mai aveau valoare… Cu un milion de lei abia puteai cumpăra un kilogram de mălai.
– Parcă ştiam eu ceva…
– În sfârşit… Nu asta are importanţă. Profesorul păruse supărat de întrerupere. Matei îşi propusese să-şi ţină gura.
– Cum spuneam, îmi vedeam de învăţătură. Părinţii mei făceau eforturi supraomeneşti pentru a mă putea ţine în facultate. Nu mă amestecam în politică. Tata îmi hotărâse încă de acasă: „tu să-ţi vezi de treaba ta! Nici cu unii – nici cu alţii”. Nu-mi era prea greu să-i urmez sfatul. Discuţiile politice, de cele mai multe ori pătimaşe, nu mă tentau deloc. Ca să înţelegi felul meu de a fi, pe vremea aceea, am să-ţi spun că nici fetele nu mă interesau, deşi eram la vârsta marilor iubiri. Ce-i drept, eram şi destul de timid, nu puteam trece pe lângă un grup de fete, fară să roşesc… Dar uite că iar mă abat de la subiect…Vremurile au început să devină din ce în ce mai tulburi… peste tot auzeai vorbindu-se ruseşte… comunismul se instala repede… Au venit alegerile din ’46… Aproape că nici nu mai pot să vorbesc de toate acestea… Odată, de ziua unui coleg – blestemată zi! – am luat şi eu parte la un chef. Pe atunci nu eram deloc obişnuit cu băutura. După două-trei pahare cu vin am prins chef de vorbă. Nu mai ştiu cum, dar la un moment dat, discuţia a alunecat pe panta politicii. Un lungan chel şi plin de coşuri, pe care nu-l mai văzusem niciodată, a început să vorbească cu patimă despre marele noroc pe care, cică, îl avem noi românii – acela de a fi prieteni cu marele popor sovietlc. M-a luat gura pe dinainte şi am zis că prieten cu poporul sovietic o fi el, că eu nu mă simt deloc. lunganul m-a privit surprins, şi m-a întrebat zâmbind: „De ce?” Fără să-mi dau seama de pericolul care mă pândea, am răspuns netulburat: „Cum pot fi eu prieten cu un popor care ne-a furat Basarabia şi Bucovina de Nord?”. A doua zi eram deja arestat. Pentru două fraze pe care le rostisem, am stat cinci ani la Canal… Vorbesc de Canalul Dunăre – Marea Neagră, actuala „magistrala albastră”, care şi azi mai face victime… A! Să nu uit: înainte de a ajunge la Canal, m-am „plimbat” patru ani prin cele mai celebre puşcării ale vremii: Gherla, Aiud, Oneşti, Jilava, Sighet… În total, nouă ani de detenţie. Profesorul tuşi uşor. Matei tresări. Ajunseseră în faţa unei căsuţe cochete, acoperită cu ţiglă, şi îmbrăcată în viţă-de-vie.
– Aici locuiesc eu… Intră, te rog, – îl invitase. Intraseră în casă. Profesorul trăia singur-cuc. Nici o vietate nu se simţea pe lângă casă. Cu toate acestea, casa strălucea de curăţenie. Cristea scosese o sticlă cu rom, şi după o scurtă ezitare, şi două pahare. Le umpluse pe jumătate şi-l invitase să servească. Matei refuzase, făţarnic. Ar fi băut şi cu ochii, dar îi era ruşine. Profesorul nu insistase.
– După ce am ieşit din puşcărie – continuase după ce-şi golise propriul pahar şi-şi aprinsese o nouă ţigară – am lucrat pe unde am putut… Nu eram văzut bine nicăieri: eram un „politic”. În ’65, după decretul lui Ceauşescu, mi-am continuat studiile. Astăzi sunt membru de partid – la aceste cuvinte, Cristea zâmbise amar – între lupi trebuie să urli ca lupii… – rosti, ca o concluzie la tot ce rostise până atunci.
– Ti-am povestit toate acestea pentru a-ţi face o imagine despre lumea în care te-ai născut şi trăieşti. Voi, toţi cei născuţi după anii ’60, sunteţi o generaţie pierdută. Cei născuţi în anii ’45-5o au mai apucat mentalitatea lumii vechi, a lumii – societăţii mai bine-zis – normale. Tu te-ai născut într-o societate deja pervertită, societate din care au dispărut noţiuni ca cinste, credinţă, bun–simţ, onoare, valoare, toleranţă, patriotism… Au dispărut sau – şi mai grav – au rămas simple vorbe, fără nici o acoperire… corup-ţia , necinstea, intoleranţa, minciuna sfruntată, hoţia şi mai ales prostia, teroarea şi amestecul în viaţa privată a cetăţeanului – au devenit literă de lege în noua orânduire numită – cu cât cinism! -„cea mai bună şi mai dreaptă”.De asta spun că sunteţi o generaţie pierdută. Voi nu vă daţi decât superficial seama de impostura în care trăiţi. Singurul lucru de preţ care vă mai rămâne de apărat este libertatea interioară, pentru că de cea exterioară nici nu poate fi vorba – ea nu există. Şi faptul banal de a te plimba pe stradă, depinde de bunul plac al cuiva numit dictatură – nume dur învelită în poleiala numită PARTIDUL. Partidul, care este omniprezent, pentru că omniprezente au fost din totdeauna delaţiunea, prostia şi laşitatea. Astăzi ţi-am pus doi pentru că întrebarea ta a fost de-a dreptul inconştientă. Dacă ai fi arestat din cauza unei simple întrebări, cui i-ar folosi acest lucru? Sau ce ar rezolva? Atât te sfătuiesc: descoperă răul privind şi ascultând, şi evită să-l săvârşeşti, făcând ca tine şi spunând ca ceilalţi. Cu alte cuvinte, fii duplicitar. Nu e tocmai cinstit ce te sfătuiesc, dar altă posibilitate nu există. Nu există, pentru că aşa cum bine spunea Miron Costin „nu este omul deasupra vremurilor, ci bietul om sub vremi”. Brusc, ochii profesorului se umpluseră de lacrimi. Ruşinat de această slăbiciune, îl rugase pe Matei să plece. Acesta ieşise năuc. Niciodată până atunci, nu-şi pusese astfel de probleme. Profesorul îl mai invitase o singură dată acasă la el. Discutaseră politică. Bineînţeles că cel mai mult vorbise profesorul, Matei mărginindu-se doar la a pune întrebări. De data aceasta băuse şi Matei. Profesorul se îmbătase groaznic. Poate de aceea nu-l mai invitase niciodată la el acasă. „l-o fi fost penibil a doua zi, gândindu-se că l-am văzut beat” – îşi explicase Matei. Totuşi, între el şi profesor se statornicise o prietenie tacită. Aparent, profesorul îl an-tipatiza, luându-l mai tot timpul peste picior, dar sub ironia lui Cristea, Matei simţea o caldă simpatie… Aşteptând lângă uşa cancelariei, Matei începu să-şi piardă răbdarea. Stătea de vreo trei sferturi de oră în acelaşi loc, şi încheieturile îi înţepeniseră dureros. Colac peste pupăză, fiecare profesor care intra sau ieşea din cancelarie, îl agăţa: ba că de ce stă cu mâinile în buzunare, ba că de ce-i netuns… „Ptiu! Fir-ar-al naibii, să fie! – îşi spuse scârbit – bine a zis, cine a zis, că sâmbăta sunt trei ceasuri rele! Ce au ăştia toţi cu mine?! Domnule, dac-aş fi eu profesor…”. Dar nu mai apucă să-şi spună ce-ar fi făcut el dacă ar fi fost profesor, pentru câ în uşa cancelariei apăru losif- profesorul său de limba română.
– Ce dracu’, Stane, tocmai azi ţi-ai găsit să lipseşti?! – îl interpelă, fără vreo altă introducere.
– De unde să ştiu eu…
– Hai, lasă! Ai terminat monografia? – îl întrerupse brutal profesorul. Când văzu caietul, se învineţi:
– Măăă!! Dar tu eşti de o nesimţire rară! Bine, dobitocule, de pe zdreanţa asta de caiet ai de gând să citeşti lucrarea?! Matei îşi simţi urechile arzând. „ia uite, domnule, astăzi aflu şi eu că sunt un dobitoc! Da’ tu ce mă-ta eşti?” – îl înjură el în gând.
– N-am avut timp, dom’ profesor… – bâigui.
– Da’ ce te-a pus tat-tu să păzeşti porcii, sau te-a pus mă-ta la ţesut?!
– Uite ce e, domnule, de mama să nu te legi! – zbieră Matei scos din fire. Imediat îşi dădu seama că sărise peste cal. losif rămase cu gura căscată. Era un bărbat voinic, dintr-o palmă ar fi doborât pe oricine, şi faptul că ţâncul acesta cu părul încâlcit ridicase tonul în faţa sa, îl blocase.
– la te uită, mălai-mare, are nervi! Vezi să nu-ţi ard una peste urechi! – spuse – dar cu totul neconvingător.
– În seara asta te apuci şi treci lucrarea pe curat, ne-am înţeles? Mâine dimineaţă eşti la Casa Sindicatelor. La ora opt… Mă găseşti acolo! – profesorul losif vorbea repede-repede – acum te duci şi o cauţi pe profesoara Sandu, cu ea mergi. Hai, valea! Cam zăpăcit, Matei coborî scările şi ieşi afară. „De unde s-o iau pe profesoara Sandu? Tocmai cu mumia aia trebuie să merg”. Matei n-o simpatiza deloc pe profesoara Sandu. De fapt, antipatia era reciprocă. Aceasta, o femeie în jur de treizeci de ani, era măritată cu un mare grangur de la partid, cam bătrâior faţă de ea. Colegii de breaslă o evitau pe cât posibil, pentru că era îngâmfatâ şi rea de gură. Cu elevii se purta execrabil. Epitetele de „porc”, „măgar”, „împuţit” – erau ceva obişnult în gura ei. Pe Matei îl văzuse, odată, cu o fată la cinematograf, şi a doua zi îl făcuse de râs în faţa clasei, spunându-i că ar trebui „să-şi şteargă mucii de la nas, înainte de a umbla cu o răpănoasă”. Din clipa aceea, Matei o urâse profund. Fata cu care fusese el la film, nu era deloc o răpănoasă – ba dimpotrivă, era o fată cuminte, deşteaptă, şi foc de frumoasă. Faptul că fusese făcut „mucos” nu-l deranjase. Toată şcoala ştia că profesoara Sandu urăşte fetele frumoase – inexplicabil, pentru că nici ea nu era tocmai urâtă. Matei ştia (ca dealtfel toţi elevii) că profesoara Sandu se avea „bine” cu şoferul de pe maşina soţului său. De fapt, tot târgul cunoştea povestea, în afară de (cum se întâmplă în astfel de cazuri) soţul încornorat. Ce-i drept, şoferul era ceea ce se numeşte un „bărbat bine”. Matei îşi înfipse adânc mînile în buzunarele pantalonlior – adânc pentru că buzunarele erau descusute. Porni agale pe aleea ce mărginea clădirea şcolii. Din faţă apăru o fată înaltă şi suplă, cu ochi mari şi căprui. Uniforma de şcoală nu o urâţea, ci dimpotrivă, îi dădea un aer de nobleţe. 0 privi drept în ochi, şi zări în privirea ei o sclipire de simpatie. Coborî de pe aleea îngustă, făcându-i loc să treacă. Fata îi mulţumi zâmbind şi-i făcu discret cu ochiul. Matei rămase interzis. „Ca să vezi, domnule, ce Făt-Frumos zăcea în mine, şi eu habar n-aveam! Cine o fi vampa?”- se întrebă şi inima începu să-i bată cu putere. Aşa se întâmpla ori de câte ori se simţea băgat în seamă de vreo fată. Fluieră a uimire şi porni mai departe. Deodată se opri. „Unde naiba mă duc?” Făcu cale întoarsă. Urcă scările până la cancelarie. Bătu uşor în uşă şi intră. Profesorul losif scria ceva la o masă. Când îl văzu, înlemni:
– Stane, n-ai plecat?! Matei tuşi încurcat:
– Mă iertaţi… Nu mi-aţi spus unde o găsesc pe doamna profesoara Sandu. Iosif se luă cu mâinile de cap:
– Nu ştiu ce mă opreşte să te omor!!! – răcni. Fugi repede la autogară, poate n-a plecat autobuzul! Matei zâmbi suav:
– Păi… N-am bani de autobuz… losif pufni, gata să explodeze. Scoase o hârtie mototolită de cincizeci de lei, şi o aruncă pe masă. Matei o înhăţă fără să mai stea pe gânduri. Apoi:
– Şi restul, când vi-l dau? losif sări de pe scaun
– Du-te, omule, că fac moarte de om!
Matei o şterse fără să mai aştepte alt îndemn. Coborî în fugă scările. „Ăsta are sigur ceva lipsă la cutiuţa cu gânduri!” – remarcă, în treacăt. La autogară avu noroc: autobuzul nu plecase. 0 mare masă de oameni se chinuia să urce într-un autobuz mic şi vechi, cu mai toate geamurile laterale lipsă şi înlocuite cu foi de tablă. Lumea se împingea din toate părţile, şi doar arar câte un călator reuşea să urce, transpirat şi boţit. Se înjura de mama focului. Era o hărmălaie de nedescris. Într-o margine, Matei zări un grup de elevi în uniformă, patru fete şi doi băieţi. Profesoara Sandu nu se zărea nicăieri. Se apropie fără grabă. „După cum se îmbulzesc, ăştia nu urcă nici într-o oră!”. Din tot grupul de elevi, o cunoştea numai pe Lidia, o fată negricioasă cu ochi migdalaţi. Pe ceilalţi îi ştia numai din vedere. Lidia era colega sa de clasă. Nu se prea simpatizau, fata îi arăta un dispreţ abia reţinut. Matei se întreba adeseori ce avea fata aceasta cu el, doar nu-i făcuse nici un rău. 0 salută, clătinând din cap. Fata răspunse aproape în silă. Era frumoasă, avea nişte ochi ca de tăciune. Era distantă nu numai faţă de colegi, ci şi faţă de colege. Părinţii săi erau profesori, dar Matei nu vedea în asta nici un motiv de fudulie. „Ce ţeapănă stă, parcă ar avea un pai în cur!” – îşi spuse, amuzat.
– Doamna Sandu unde e? – o întrebă el, văzând că aceasta nu mai apare.
– A plecat cu o maşină, ne aşteaptă acolo! – răspunse fata, încercând să acopere hărmalaia. Avea o voce plăcută, catifelată, care contrasta cu felul ei de a fi. Când toată lumea urcă, înghesuită ca sardelele în cutie, şoferul descoperi că are bateria descărcată şi nu poate porni motorul. Strigă la cei aflaţi aproape de uşă să coboare şi să împingă maşina. Se stârni un scandal ca la moara dracilor. Femeile ţipau, bărbaţii înjurau, copiii plângeau – un adevărat iad. Matei coborî mai mult de nevoie, împins de cei de pe culoar. Fu cât pe ce să cadă ca un boboc în fund, noroc că un bărbat voinic îl înhăţă în ultimul moment, ajutându-l să se echilibreze. Dură vreo jumătate de oră, până când maşina reuşi să pornească. Când şoferul schimba vitezele, fierăraia cârâia îngrozitor. Mai mult se târau, decât mergeau. Când coborâră în oraşul reşedinţă de judeţ, Matei era ud leoarcă. „Put ca un cal!” – îşi spuse, mirosindu-şi hainele. Profesoara îi aştepta pe peron, tremurând de enervare. Era violent fardată şi purta o rochie foarte transparentă.
– De ce dracu’ aţi venit aşa greu? – îi întrebă grosolan, de parcă ei ar fi fost vinovaţi de întârzierea autobuzului. Una dintre fete încercă să-i explice ceva, dar profesoara nu-i dădu atenţie. Îi cercetă cu ochi critici. Privirile i se opriră asupra lui Matei:
– Ce-i cu tine în halul ăsta? – strigă, atrăgând priviri curioase. Matei se înroşi: arăta, într-adevăr, jalnic.
– Ce fel de elev eşti tu – continuă profesoara – de fapt eşti elev sau cerşetor?! Maică-ta nu e în stare sa-ţi spele uniforma asta jegoasă? Matei simţi ca-i crapă obrazul de ruşine. Observă zâmbetul ironic al Lidiei, şi-i veni s-o plesnească.
– Nu e! — răspunse simplu. Profesoara luă acest răspuns drept o obrăznicie.
– Mai şi răspunzi, nespălatule! Cum o să te prezinţi mâine la Casa Sindicatelor, în halul ăsta? Matei nu răspunse. „Bine a zis cine a zis: Câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia! Dacă curva asta ar munci cât munceşte mama, ar da în primire fără inventar… şi aşa nu e decât cofrajul din ea!” Calmându-se ca prin farmec, profesoara îi întrebă dacă au unde să doarmă. Matei îşi aminti că un văr de-al său, Marcel, avea o garsonieră în oraşul acesta. Rezolvând problema cazării (toţi aveau pe câte cineva în oraş) profesoara le dădu întâlnire pe a doua zi, la Casa Sindicatelor.
– Vezi, poate reuşeşti să-ţi curăţi cât –de- cât hainele până mâine! – îi spuse lui Matei, privindu-l urât. Despărţindu-se de ceilalţi, Matei porni pe o stradă îngustă, care trecea printre blocuri sumbre şi întunecate. Începuse să se înnopteze. Brusc, îl apucă o durere de burtă cumplită. „Ce naiba am, doar n-am mâncat nimic astazi!” . Durerea deveni din ce în ce mai supărătoare. „Vai de mine! – se sperie – dacă nu dau repede de un W.C., fac pe mine!” W.C.- ul deveni cea mai arzătoare dorinţă a sa. Mergea împleticit, încercând să se gândească la altceva. Din fericire, vărul său nu stătea prea departe. Urcă scările tremurând. Vărul locuia la ultimul etaj. Probabil ca la subsol se spărsese vreo conductă, pentru că pe casa scărilor puţea cumplit. „Dacă mai durează mult, tot aşa o să put şi eu!”. Ajunse în dreptul uşii pe care o mână neîndemânatică scrisese cu litere strâmbe: „Stan Marcel”. Vărul n-avea sonerie. Bătu în uşă; la început încet, apoi cu disperare. „Maricele, Maricele/ Fac pe mine, dragă vere!” – recită în gând, tropăind mărunt din picioare. În sfârşit, uşa se deschise şi în prag apăru vărul, un individ de vreo treizeci de ani, gras şi chel. Avea pe el un slip negru, care abia se zărea din cauza burţii. Vărul era vizibil deranjat de aceasta vizită inopinată. Matei zări umbra unei fete, sumar îmbrăcată, furişându-se spre baie.
– Ce-i cu tine, mă? – întrebă vărul, făcându-i loc să intre. Matei se strecură încet înăuntru. Se îngălbenise ca ceara. Durerea de burtă devenise atât de vie, încât simţea că din clipă în clipă va face în pantaloni.
– Am mâine un concurs… mă gândeam că poate mă primeşti să dorm la tine… – rosti cu greutate.
– Ce dracu ai, mă, de eşti aşa galben? – întrebă vărul, privindu-l atent.
– Spune-i că dacă nu iese – răspunse Matei arătând spre baie – mă cac în pantaloni! Vărul îl privi fără să înţeleagă, apoi, dându-şi seama despre ce e vorba, izbucni într-un hohot de râs gros.
– Stela! – strigă el – ieşi odată! Uşa de la baie se deschise, lăsând să se zărească un cap cu părul lung şi blond. Matei nu mai avu timp să vadă dacă fata e urâtă sau frumoasă, pentru că o zbughi precipitat spre uşa băii, rămasă deschisă în urma fetei. Ieşi după aproape un sfert de oră, de-a dreptul radios. Vărul şi tovarăşa sa beau vin în bucătărie. Fata era surprinzător de frumoasă pentru un tip ca vărul său.
– Mă, vrei şi.tu un pahar? – întreba vărul, plescăind din limbă.
– Mai bine dă-mi ceva de mâncare, că sunt leşinat – răspunse Matei privind cu interes sânii fetei, care se zăreau aproape perfect prin pânza subţire a cămăşii de noapte. Fata îi surprinse privirea şi râse provocator.
– Ce te hlizeşti, fă? – întrebă grosolan vărul, privind-o bănuitor. Fata nu răspunse. Îl studia pe Matei.
– Vezi, mă, şi tu ce mai e prin frigiderul ăla! – zise vărul. Matei se apropie de frigider, plin de speranţă. Vărul lucra la „Abator” şi învârtea, pe sub mână, nişte afaceri grase. Ştia că vărul său e plin de bani, chiar şi tatăl său cumpărase, de câteva ori, carne de la el. Dacă nu i-ar fi plăcut băutura şi femeile, vărul ar fi ajuns milionar. Într-o vreme ca aceea, când în magazine nu se găsea mai nimic de mâncare, un loc de muncă la „Abator” era o mină de aur. Matei deschise uşa frigiderului şi fluieră, plin de admiraţie: frigiderul era ticsit cu mai tot ce se putea prepara din carne, numai din carne. Rupse o bucată de cârnat şi începu să mestece cu poftă.
– Te doare-n suflet! – îi spuse vărului, cu gura plină. Vărul îşi turnă un nou pahar cu vin. Îi turnă şi fetei, apoi, cuprinzându-i mijlocul cu o mână, duse cu cealaltă paharul plin la gură, spunând:
– Vere, nici în suflet nu mă doare! Bău paharul pe nerăsuflate.
– Nu-i aşa, Stelo? – o întrebă pe fată, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Fata râse uşurel, şi cam prosteşte. Se înroşise, semn că vinul începea să-şi facă efectul.
– Mă, – zise vărul – noaptea asta o să dormi în bucătărie, pe canapeaua de colo! Dacă ştiam că vii, plecam undeva, dar aşa… Las’ că nu eşti mare boier, poţi să dormi şi în bucătărie, nu-i aşa? Matei aprobă clătinând din cap. Atacase o nouă bucată de cârnat. Mânca cârnatul gol, de parcă n-ar fi auzit niciodată de pâine.
– Noi ne retragem – spuse vărul, fâcându-i cu ochiul. Matei ridică din umeri, semn că nu avea nimic împotrivă. Cei doi dispărură în cameră şi închiseră uşa. Matei auzi zgomotul unei chei răsucite în broască. „Hmm! Treaba-i cu cântec!”. Rămas singur, goli masa de pahare, bău restul de vin din sticlă şi scoase caietul din buzunar. Se pregăti să treacă lucrarea pe curat, dar constată că nu are hârtie. Fluieră a pagubă. „Trebuie să-l deranjez pe vărul, altă soluţie nu există!”. Ciocăni timid în uşa de alături.
– Ce vrei, mă? – se auzi vocea supărată a vărului.
– Nene, scuză-mă, n-ai nişte coli de hârtie?
– Fi-ţi-ar hârtia a dracului! – înjură, supărat, vărul – stai să văd, parcă aveam pe aici! Matei îl auzi cotrobăind. „Mamă, mamă ce trebuie să mă înjure vărul! Ce să-i faci, aşa e când ai musafiri!” După câteva minute, uşa se deschise şi Matei se trezi cu un pachet de hârtie în braţe.
– Nu-mi trebuie atâta!
– Cu restul şterge-te la cur! – răspunse vărul, furios, şi-i trânti uşa în nas.
– Mersi! – spuse înţepat Matei. Se aşeză la masă şi începu să copie încet. Greşi de câteva ori şi mototoli foile. „Ce-aş bea ceva!” Lăsă baltă foile şi începu să scotocească prin bucătărie. Într-un dulap, găsi o sticlă de un litru plină cu ţuică de prune. „Dotat vărul, nimic de zis!”. Trase o duşcă zdravănă de ţuică, direct din sticlă, şi-şi potoli arsura gurii cu o bucată de cârnat. „Să tot vin pe la vărul…” Se aşeză din nou la masă şi începu să scrie. Umpluse aproape o pagină când, deodată, rămase nemişcat, trăgând cu urechea. Din cameră se auzea un geamăt de femeie, înfundat. „Păi n-am zis eu că treaba-i cu cântec?!”. Îşi văzu de scris, până constată că scrisese o frază de trei ori la rând. Se ameţise. Aruncă stiloul. „S-o ia naiba de treabă! Cum să scrii, când vărul are o ţuică aşa grozavă, iar aia geme de parcă o dor măselele!”. Se consolă, trăgând o nouă duşcă de ţuică. „Ehe! Dacă m-ar vedea losif, ar avea ce vedea! Curat proces educativ urmez eu în casa vărului!… Ce geme tipa, domnule!”. Fără să-şi dea seama de ce, inima începu să-i bată cu putere. Na! te pomeneşti că mă loveşte damblaua!”. În cameră, geamătul fetei devenise un ţipăt ascuţit şi sacadat. „Domnule – îşi spuse Matei cu ironie – dacă n-aş fi băiat mare şi înţelept, aş putea jura c-o bate!” Dintr-o dată, garsoniera se cufundă în linişte. Beat de-a binelea, Matei nu mai avea nici un chef de scris. „Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că mâine, losif o să mă omoare! Ce să-i fac? Putea găsi pe cineva mai breaz ca să-l reprezinte la judeţ! Rău e să ai veri la Abator!. Mai trase un gât din sticlă. Lichidul coborîse aproape de jumătate. „Să nu-mi fie de deochi, da’ grozavă pâlnie am! Cui voi fi semănând?!”. Începu să se dezbrace, împleticindu-se. Rămase numai în chiloţi. Hainele le lăsă în mijlocul bucătăriei, acolo unde se dezbrăcase. Se înveli cu cuvertura de pe canapea, dar după câteva clipe sări în picioare. Mai trase o duşcă zdravănă din.sticlă „Să pot dormi” – îşi spuse, ca o justificare. Puse sticla la loc în dulap, şi se cuibări din nou sub cuvertură. Îşi dădu seama că uitase sa stingă lumina, dar îi fu lene, sau era prea beat ca să se ridice încă odată. Adormi pe nesimţite.
Se trezi târziu, când soarele era sus. Sări speriat în picioare. „Unde naiba mă aflu?” Se aşeză pe marginea canapelei şi privi tulbure în jur. Capul îi vâjâia îngrozitor, iar în gură n-avea nici un strop de salivă. Îşi aminti, brusc, de losif şi de lucrare şi sări speriat. „M-am ars!”. Începu să se îmbrace, tremurând. Îi veni să vomite şi fugi repede la baie. Se aşeză în genunchi – cu capul deasupra W.C.-ului – şi dădu afară tot restul cinei din ajun. În baie se răspândi o duhoare cumplită de ţuică. Când se linişti, se spălă îndelung cu apă rece. Ceva mai limpezit, reveni în bucătărie şi începu să se îmbrace. Greaţa nu-i dispăruse cu totul. „Dacă sunt tâmpit – sunt tâmpit, ce mai tura-vura! Nu puteam să-mi văd liniştit de treabă… Să vezi ce-mi face Iosif! Cât naiba o fi ceasul?” Îşi pieptănă chica încâlcită, folosindu-se, ca de obicei, de degete. Adună hârtiile de pe masă şi le puse în neorânduială pe canapea. Caietul îl făcu sul şi-l băgă în buzunar. „Să-mi iau rămas-bun de la vărul…” Încercă clanţa uşii de la cameră. Uşa se deschise. Îşi băgă cu prudenţă capul înăuntru. Vărul dormea cu burta în sus, învelit până sub bărbie. Broboane mari de sudoare îi străluceau pe frunte. Fata dormea cu faţa în sus, goală-puşcă. „Ptiu! Curva dracului!” – scuipă scârbit, şi-şi retrase capul. leşi din garsonieră şi închise cu grijă uşa. Aerul tare al dimineţii îi făcu bine. Străzile mişunau de oameni. Soarele se ridicase binişor pe boltă. „Domnule, roagă-te să-l fi călcat vreo maşină pe losif, altfel nu văd pe unde scoţi cămaşa!”. Casa Sindicatelor se afla în centrul oraşului. Făcu aproape o oră până acolo. Se apropie timid de intrare. Doi tipi bărboşi discutau foarte aprins în faţa intrării.
– Bună dimineaţa… – îi abordă Matei – nu vă supăraţi, se ţine o sesiune de referate…
– La etajul unu! – îl întrerupse unul din bărboşi, apoi îşi văzu de conversaţie. Matei mulţumi în surdină şi intră. „Fie ce-o fi!”— îşi făcu curaj. Ajunse cu greutate la etajul unu, clădirea era un adevărat labirint. Într-o sală mare, văzu o mulţime de elevi, aşezaţi pe scaune. Intră prudent, fară să-şi dea seama că stătea cu gura căscată. Se împiedică de prag sau de covor, şi fu cât pe ce să se lungească pe jos. Toată sala izbucni în râs. Matei îi privi urât. În faţă, la o masă, printre alţi tipi aferaţi, îl descoperi pe losif. Schiţă un salut. losif strânse din dinţi şi privi în altă parte. Matei rămase lângă uşă, neştiind ce să facă.
– Cu ce ocazie pe la noi? – întrebă ironic cineva de la masă, un tip slăbuţ, cu ochelari. Matei ridică din umeri. losif sări violent în picioare:
– Aşează-te şi tu undeva, ce stai ca o momâie?! La ora asta se vine?! Sala izbucni din nou în hohote. Matei dibui un scaun liber, undeva în spatele sălii. Şi-ar fi dat jumătate din viaţă, numai să nu se fi aflat în momentul acela acolo. Se ridică un elev înalt şi palid şi începu să citească ceva legat de Alecsandri. Matei fu impresionat de siguranţa cu care citea. Elevul cel palid sfârşi de citit şi se ridică altcineva. În scurt timp, Matei se obişnui cu atmosfera sălii, ba chiar începu să se plictisească. Îl cuprinse o moleşeală plăcută… şi adormi, cu capul sprijinit de speteaza scaunului din faţă. … Stela se unduia în faţa sa, râzând parşiv. Întinse braţele către el, încercând să-l cuprindă. Încercă să fugă, dar vărul îi puse piedică… 0 mână nervoasă îi zgudui umărul cu violenţă:
– Ce faci, prietene, ai lucrat schimbul trei? Matei îl privi buimac pe necunoscutul din faţa sa. Tresări, speriat de hohotul general care cuprinsese sala. „Vai de mine, am adormit!”. Privi spre masa prezidiului şi zări faţa stacojie a lui Iosif. Un bărbat cu tâmplele argintii îi explica, indignat, ceva la ureche, privind din când în când spre Matei. Când râsul din sală se mai potoli, bărbatul cu tâmplele argintii se ridică şi anunţă o pauză de un sfert de oră. Apoi, îi făcu semn lui Matei să se apropie..Acesta se ridică de pe scaun cu inima cât un purice. „Cine o fi ăsta?” Se apropie de masă cu paşi nesiguri.
– Cum te numeşti dumneata? – întrebă sever bărbatul cu tâmplele argintii.
– Stan… Stan Matei.. .îngăimă acesta, speriat de-a binelea. Bărbatul din faţa sa avea în jur de cincizeci-cincizeci şi cinci de ani şi părea să fie un personaj foarte important.
– ÎI cunoşti pe tovarăşul profesor Iosif? Matei îl privi tâmp: cum să nu-l cunoască?!
– Sigur… Sigur că-l cunosc…
– Eu îl cunosc de mai multă vreme, cam de pe vremea când tu făceai încă în scutece… Ştiam că educă elevi conştiincioşi şi cu