RSS

Arhive pe categorii: Incorigibilul sau Ultimul ticălos (cap I-1)

Incorigibilul sau Ultimul ticălos (cap I-1)

„Viaţa nu este o şcoală de maniere elegante”

Iaroslav Hasek

Fiului meu, Emmanuel

PARTEA INTÂI: DRUMUL SPRE IAD

” Anii mei cei tineri, ani dezmăţaţi de slavă
Otrăvitu-v-am pe voi cu o rea otravă…” S. Esenin

CAPITOLUL I

Deschise ochii cu grijă, mijindu-i. Ştia că taică-su avea obiceiul de a intra pe nesimţite pentru a-l surprinde cu ochii deschişi. Într-o atare situaţie, nu ar mai fi putut face altceva, decât să sară din pat. De fapt, această precauţie era de cele mai multe ori inutilă: tatalui său nu-i păsa dacă dormea sau nu; dacă avea de gând să-l trezească, îl trezea, indiferent cum îl găsea. Răsuflă uşurat: era singur în toată casa. Se întinse, gemând de plăcere. În aceeaşi clipă, uşa se deschise cu zgomot, lăsând să se întrevadă mutra supărată a tatălui său. Dacă te las să dormi până la doişpe, până la doişpe dormi! – spuse acesta liniştit.
– Cât e ceasul? – întrebă Matei, aruncând plapuma de pe el.
– E trecut de zece, hai, hai, îmbracă-te că avem treabă! Matei nu facu nici o mişcare.
– N-auzi să te scoli?! – strigă taică-su, scos din fire.
– Bine, bine, mă scol, ce ţipi aşa? Sări din pat cu părere de rău. Taică-su ieşi mormăind. Rămas singur, Matei se aşeză pe marginea patului, oftând. Nu-şi amintea să se fi trezit vreodată bine-dispus. Încă din copilărie, dimineţile îi provocau o stare nedefinită de teamă, amestecată cu dezgust. Cu timpul, ajunsese să compare această stare cu aceea a condamnatului aflat la câteva minute distanţă de clipa execuţiei. Îi veni în minte motto-ul unei povestiri de Jack London: „M-am sculat, mă duc la jug/ Doamne.fă-mă să nu fug…” Se învoise de la şcoală pentru a-i ajuta tatălui său să facă gardul de la drum. Cel vechi putrezise demult, şi taică-su, deşi om gospodar, nu se hotărâse să facă altul, până ce nu-l văzuse pe cel vechi dărâmat. Începu să se îmbrace, adunându-şi anevoie hainele împrăştiate prin toată casa. Şi-o imagină pe maică-sa:” eşti mare de-acuma, ar trebui să fii mai ordonat!” – i-ar fi spus. Ridică din umeri. De când se angajase la fabrică, maică-sa nu mai avea timp de gospodărie, cu atât mai puţin de el. „Unde dracu’ mi-or fi ciorapii?” – se întrebă, scărpinându-şi chica încâlcită. Îi căută aproape un sfert de ceas, şi auzindu-l pe taică-su înjurând pe afară, renunţă. leşi desculţ în prag, şi contactul cu cimentul rece al prispei îl făcu să se înfioare. Se încălţă cu pantofii pe care îi purta, de obicei, la şcoală. Pantofii fuseseră, cândva, maro, dar nefiind îngrijiţi, căpătaseră o culoare nedefinită, ceva între galben şi negru. „Sunteţi proşti, pantofii mei au crema lor proprie!” – obişnuia să le spună colegilor, care făceau haz pe chestia asta. În mod normal, ar fi trebuit să ţină la pantofi ca la ochii din cap, pentru că tatăl său îi cumpăra pantofi noi doar când îşi aducea aminte. Şi-şi aducea aminte foarte rar. Nu era mai puţin adevărat că şi Matei îşi bătea foarte puţin capul cu aspectul său exterior. Dacă n-ar fi fost maică-sa, ar fi ajuns, poate, să umble în zdrenţe. Singurul lucru la care ţinea mult era spălatul. Partea proastă era că obişnuia mai întâi să se îrnbrace, şi apoi să se spele. Aşa se întâmplă şi acum: îmbrăcat cu un pulovăr pe gât, se îndreptă glonţ spre un lighean plin-ochi cu apă, aflat pe o bancă aproape putrezită, în vecinătatea unei bucătării de vară. Luă câţiva pumni cu apă, şi-şi udă obrazul, zgribulindu-se. Deşi era luna mai, dimineaţa era ră-coroasă, dacă nu chiar friguroasă. Cu obrazul ud, dădu buzna în bucătăria de vară, împiedicâdu-se de un scăunel, lăsat de cine-ştie-cine în cale. Simţi o durere ascuţită în fluierul piciorului drept. Îşi aruncă ochii spre taică-su, care mânca ceva într-un colţ de bucătărie, şi înghiţi cu greu o înjurătură. Fluieră ascuţit:
– Cine dracu’ lasă scaunele astea în cale?! – scăpă, totuşi.
– Mutu’! – răspunse taică-su, ştergându-se la gură cu un prosop murdar, pe care apoi i-l aruncă. Matei îl apucă de un colţ, şi-şi tamponă uşor faţa. Prosopul mirosea puternic a ceapă prăjită.
– Păi da – comentă – cu ăsta ştergem şi masa, ne ştergem şi pe faţă… mâine-poimâine ne ştergem şi pe picioare cu el!
– Ş’ ce dacă?! – făcu uimit taică-su – nu sunt ale noastre?! dacă nu-ţi place, n-ai decât să aştepţi să te usuce soarele! la uită-te la el ce pretenţios s-a făcut!…Hai, crapă ceva şi hai la treabă! Matei nu răspunse. Privi fără chef mâncarea sleită, dintr-o cratiţă cu smalţul sărit. Dădu a lehamite din mână, şi ieşi afară. Din cauza lipsei gardului, curtea părea imensă. Parii care urmau să ţină gardul stăteau aranjaţi pe marginea drumului. Taică-su tăiase aproape toţi salcâmii din grădină pentru a-i face.
– Apucă-te de săpat gropile – îi zise taică-su fără să-l privească, în timp ce scotocea într-o cutie de lemn, plină cu tot felul de cuie şi şuruburi ruginite. Matei se apucă de săpat fără nici un chef. Cazmaua ar fi trebuit să fie demult ascuţită. Aşa cum arăta acum, mai mult zgârâia pământul, decât săpa.
– Ce mai faci tu pe la şcoala aia? – întrebă taică-su, deodată. Matei ridică uimit capul:
– Ce te-a găsit acuma cu şcoala?!
– Uite că m-a găsit! Nu-s eu tat-tu?
– Ca să vezi! – spuse ironic Matei. Taică-su se încruntă:
– Mă, ia vezi!
– Ce să văd? – rosti cu inocenţă Matei.
– Vezi tu pe dracu’, acuşi! Mi-a zis Geta lu’ Stancu că te cam dau profesorii afară de la ore!
– De când se ocupă Geta lu’ Stancu de şcoală, şi mai ales de mine?
– De când se ocupă, de când nu se ocupă, lasă ocupatul şi zi-i, ce faci tu pe acolo!
– Ce să fac… Bine.
– Mă, tu-ţi baţi joc de mine? Taică-su părea gata să-l plesnească.
– Ce te-a găsit, domnule, de dimineaţă cu şcoala?! De zece ani de când sunt elev, o dată n-ai venit să vezi ce fel de şcoală fac pe acolo, şi acum, dintr-o dată, te-a găsit pedagogia! N-ai decât, du-te pe la şcoală, dacă vrei să ştii ce fac! Îşi ieşise din fire. Fără nici un motiv serios.
– Dar de muncit, cine să muncească ca sa te ţină pe tine, ha?
– Asta-i! De-acum, spune-mi că tu munceşti din zi în noapte ca să ne ţii pe mine şi pe mama… las-o moartă, cunosc placa! Hai mai bine să facem gardul ăsta odată! Curios, dar tatăl său nu mai zise nimic. Se apucă să cioplească parii, izbind toporul cu duşmănie. Nu-şi iubea nici nevasta, nici feciorul. Îi considera duşmani. Matei -tatăl (căci feciorul purta numele tatălui) avea o idee fixă: munca; munca nu ca o necesitate, pentru supraveţuire, ci munca, aşa, ca scop în sine. De când nevastă-sa se angajase la fabrica de tricotaje din oraşul vecin, se acrise cu totul. Avea tot timpul un sentiment de inferioritate când se gândea că el rămăsese la munca câmpului, în timp ce nevasta-sa devenise „cucoană”, căci aşa o considera el: o „cucoană” care vine şi pleacă, pleacă şi vine… şi doar atât. Toate aceste lucruri i-le spunea nevestei sale ori de câte ori era supărat. Şi cum Matei tatăl era mai tot timpul supărat…. Pe feciorul său nu-l iubea pentru că şi-l simţea ostil. Matei-tatăl nu concepea să fie contrazis, indiferent dacă avea dreptate sau nu, pur şi simplu nu concepea să fie contrazis. Ori, feciorul său, nu pierdea nici o ocazie, oricât de mică, de a-i da peste nas, atunci când nu avea dreptate. În ceea ce o privea pe nevastă-sa, Matei-tatăl uita (sau nu voia să ştie) că aceasta aducea cei mai mulţi bani în casă, şi muncea, uneori, câte douăsprezece ore pe zi, mai întorcându-se şi pe jos acasă – pe deasupra. Nevastă-sa era o femeie liniştită, tăcută care suporta cu stoicism hachiţele bărbatului. Doar uneori, când nu mai putea rabda, izbucnea în plâns, blestemându-şi soţul. Dar acest lucru se întâmpla foarte rar. Matei-fiul, însă, avea o gură atât de spurcată, încât până şi mama sa îl întreba deseori: ” cui semeni, tu, băiatule, aşa rău de gură?”. În sinea sa, Margareta, mama lui Matei, ştia cu cine seamănă băiatul: cu bunică-sa, mama Margaretei. Acest lucru n-o bucura deloc, căci bătrâna era încă o sursă de scandal în familia sa. Soacra nu-l plăcea defel pe ginere, pe care îl socotea un mototol, care muncea mai mult în pierdere. Nici ginerele nu se omora de dragul soacrei. Îi promitea mereu că o s-o omoare în bătaie, dar de ani de zile, bătaia promisă ramânea doar în faza de ameninţare. Cei doi soţi nu se înţeleseseră bine chiar de la început: se luaseră în anul în care începuse colectivizarea. Bărbatul primise moştenire cinci hectare de pământ, la care se adăugase zestrea femeii, alte trei hectare. Când agitatorii comunişti veniseră cu „lămuritul”, Matei-tatăl îi dăduse afară din ogradă, fără să-i mai întrebe ce vor. Peste noapte îl ridicase Miliţia. ÎI ţinuseră închis vreo şase luni fără vreun rezultat. În cele din urmă îi dăduseră drumul, spre marea sa mirare. Când se întorsese acasă, aflase care era motivul eliberării sale: în lipsa sa, Margareta, presată de ameninţările miliţienilor, semnase în locul bărbatului cererea de intrare în colectiv. Bătaia pe care o încasase atunci, Margareta n-o uitase niciodată. Dar nu se mai putuse face nimic, toată îndârjirea bărbatului fusese zadarnică. De ciudă, acesta plecase undeva, pe un şantier, de unde venea acasă o dată la şase luni. Stătea două–trei zile, timp în care se îmbăta cumplit, şi-şi snopea nevasta în bătaie. După trei ani de şantier, se întorsese definitiv acasă, sleit de puteri. Resemnat, începu să lucreze pământul, care acum era al ceape-ului. Facuseră doi copii, o fată care era ingineră la Bucureşti, şi pe Matei, care era în anul doi de liceu în orăşelul aflat la câţiva kilometri depărtare de sat. Matei sfârşi de săpat o groapă. Dln cauza efortului, fruntea îi lucea de sudoare.
– Noroc bun! Cei doi se întoarseră brusc. Nicu Pavel, colegul de bancă al lui Matei, se apropiase pe nesimţite. Pe faţă avea dungi negre de praf, amestecat cu transpiraţie.
– Noroc! – răspunse tatăl.
– Nea Stane, m-a trimis profesorul de română… A zis să-l laşi pe Matei să meargă la şcoală. După-amiază trebuie să fie la judeţ la o sesiune de referate şi comunicări…
– Îi dau eu numai referate şi comunicări! – îl întrerupse tatăl, supărat. Auzi, referate şi comunicări! Lumea crapă de treabă şi feciorului meu îi arde de comunicări! Las’ că comunică cu mine!
– Dar, nea Stane…
– Nici un „nea Stane”! Tu altă treabă n-ai? Ce umbli cu colindul pe la casele oamenilor?! Nicu Pavel rămase prostit. Matei nu scosese nici un cuvânt. Parcă nici n-ar fi fost vorba despre el.
– Păi ce vină am eu, nea Stane, dacă m-a trimis?! – rosti Nicu Pavel indignat. Crezi că nu aveam altceva mai bun de făcut, decât să bat zece kilometri pe jos, aşa, de-a moaca?!
– Bine, mă, duceţi-vă! – spuse tatăl cu un ton din care reieşea că îl consideră pe Nicu Pavel vinovat de toată tărăşenia.
– Du-te, mă, şi te”referă” – i se adresă lui Matei cu o ironie nedeghizată. Du-te, că o să stăm cu ograda crăcănată până la paştele cailor! Matei fluieră a pagubă:
– Domnule, faci ce faci şi te legi de toată lumea! – îi vorbi el tatălui său – ce vină are băiatul ăsta, sau eu, dacă m-a chemat! Şi aşa voiai să ştii ce mai fac pe la şcoală! uite, că mai fac şi altceva, nu numai mă dau profesorii afară de la ore!
-Du-te, mă, dracului unde vrei şi lasă-mă-n pace! Matei îi făcu cu ochiul colegului său:
– Aşteaptă-mă, Pavele, că vin într-o clipă!
– Bine, mă, treci pe la mine, mă duc să iau câteva guri până te îmbraci tu! Nicu Pavel locuia la câteva case depărtare. Matei lăsă cazmaua jos şi privindu-l pe sub gene pe taică-eu, se furişă după colţul casei. Începu să se dezbrace de la uşă. În casă începu să scotocească prin dulapuri, căutându-şi uniforma de şcoală. „Are dreptate mama, ar trebui să mă mai dau pe brazdă!”. Pantalonii îi găsi aruncaţi sub pat. Îi scutură de praf cu dosul palmei. „Când stătea mama acasă, nu găseai un fir de praf să dai cu puşca! Ce să-i faci, nici cu slănina în pod şi cu buzele unse nu se poate!” Îşi îmbrăcă uniforma, apoi ieşi să se spele. Luă un săpun de rufe şi începu să-şi săpunească cu sârg faţa. Când sfârşi, vestonul uniformei era împiestriţat cu stropi de săpuneală. Îşi în-muie mâinile în apă şi-şi şterse superficial vestonul. Îşi pieptănă chica cu degetele făcute greblă, apoi intră din nou în casă şi se oglindi în vitrina unei mobile de bucătărie, pe care părinţii săi o foloseau drept mobilă de casă mare. Mulţumit de felul în care arată, înhăţă dintre cărţile de şcoală un caiet de matematică, soios şi boţit, în care avea scris referatul pe care urma să-l prezinte. ÎI făcu sul şi-l băgă în buzunar. Referatul era de fapt o monografie despre un obscur scriitor din zonă, despre care habar nu avusese până când nu-i vorbise profesorul său de română despre el. Profesorul de română era singurul om din liceu de care se temea Matei şi asta nu pentru că acesta ar fi fost cine ştie ce căpcăun. Ci pentru că obişnuia să-i pună la încercare cunoştinţele literare. Niciodată şi nici într-o altă împrejurare, nu se simţea Matei mai umilit, decât atunci când nu ştia să răspundă la vreo întrebare a profesorului de română. Dacă se întâmpla aşa ceva (şi se întâmpla uneori) urmau pentru Matei nopţi de insomnie. Faptul că profesorul îi propusese să scrie o monografie despre acel scriitor nu-l încântase deloc. Fiind din fire un comod şi un dezordonat, Matei detesta orice muncă care i-ar fi dat bătaie de cap. Însă, având în vedere natura relaţilor dintre el şi profesor acceptase zâmbind mânzeşte.
Nicu Pavel îl aştepta la poartă. În colţurile gurii avea urme maronii de marmeladă.
– Vezi, mă, că ţi-a rămas căcat pe la gură! – îi aruncă Matei privindu-l foarte serios.
– Tâmpitule! – şuieră Nicu Pavel, ştergându-şi apasat gura cu dosul palmei.
– Ce trebuie să te mai înjure tata! – se hlizi Matei, fără să ia în seamă epitetul cu care îl etichetase colegul său.
– Sucit om şi taică-tu ăsta! Auzi, cică”umblu cu colinda”…De fapt ce mă mir eu, când ai un copil aşa dobitoc ca tine, e şi firesc să fii veşnic supărat…
– Tu vorbeşti?! Te pomeneşti că eu am furat cauciucurile din ograda tatei, ca să le dau foc de Paşti! Nicu Pavel tăcu mâlc. În satul lor exista obiceiul ca în noaptea de Înviere băieţii să facă un foc mare pe deal. Drept combustibil foloseau anvelope uzate. Fiecare dintre băieţi făcea rost de ele de unde putea. De obicei, acestea erau furate de prin curţile tractoriştilor. Tatăl lui Nicu fiind tractorist, avea pe lângă casă tot felul de drăcovenii, legate de meseria sa, printre care şi nişte anvelope. Cu vreo săptămână înainte de Înviere, Nicu ochise între două stoguri de fân, patru anvelope pe care le furase în seara de Înviere, împreună cu Matei şi alţi câţiva băieţi. leşise un foc grozav, dar mai grozavă fusese bătaia pe care o încasase Nicu, atunci când se aflase de lipsa anvelopelor. Şi asta pentru că anvelopele se dovediseră a fi nou-nouţe, urmând a fi folosite de tatâl său la tractorul pe care lucra. Bietul om fusese nevoit să cumpere altele dln propriul buzunar, plătind pe ele salariul pe două luni. Nicu nu se considera vinovat, în momentul furtului el având încredinţarea că anvelopele sunt uzate. De bătaia pe care o încasase, Nicu îşi aducea şi acum aminte cu strângere de inimă. La toate acestea, se adăugase şi bătaia de joc a colegilor, care îi ziceau: ” Halal hoţ eşti, Nicule, furi de la tine şi duci la alţii!”Tocmai de aceea se dezumflă acum, la remarca acidă a prietenului său. Aşa că, găsi cu cale că e mai cuminte să schimbe vorba:
– Ai auzit ce a păţit Rodica? leşiseră din sat şi mergeau acum pe o cărare ce şerpuia printre vii. Matei se chinuia să aprindă un chiştoc de „Mărăşeşti”, şi nu izbutea din cauza chibriturilor proaste.
– Marfă românească… bombăni, fără să ia în seamă întrebarea celuilalt.
– Mă, tu nu auzi ce te întreb? Matei izbuti, în sfârşit, să aprindă chiştocul. Trase mulţumit câteva fumuri, apoi îl privi pe Nicu de parcă atunci i-ar fi descoperit prezenţa.
– Ce vrei, domnule? Avea un fel aparte de a rosti cuvântul „domnule”, de parcă ar fi spus „măria-ta”, dar şi „cretinule” – în acelaşi timp. Nuanţa depindea de interlocutor. Oricum, îl rostea cu multă eleganţă.
– … Ziceam de Rodica… – încercă Nicu să continuie discuţia începută.
– Şi ce ziceai?
– Că a prins-o mă-sa cu Luţă Chioru’ în paravan… Mamă-mamă, ce tărăboi a ieşit! S-a dus la mama lui Luţă acasă…
– Cine, Rodica?
– Eşti tâmpit! Cum să se ducă Rodica?!
– Dar cine, domnule? După ce că vorbeşti anapoda, mă mai faci şi tâmpit! Tâmpit e feciorul maică-ti cel mai mic! (Nicu era singur la părinţi).
– Hai, lasă-mă cu poantele tale fumate! – se supără Nicu – vrei să-ţi spun tărăşenia, sau nu?
– Zi-i, tată, că-i zici bine! Mă, ţie ţi-a greşit maică-ta sexul! Femeie trebuia să te fi făcut…Ar fi ieşit din tine o ţaţă pe cinste!
– Mă!
– Păi da, domnule! Ce treabă ai tu cu Rodica, cu Luţă, cu paravanul, cu mă-sa! Treaba ei, fundu’ ei! Nicu nu mai zise nimic. Se simţea atins. Adevărul era că avea o plăcere aproape bolnăvicioasă de a afla şi apoi de a povesti cu savoare tot felul de întâmplări deochiate, nu numai din viaţa celor de vârsta sa, ci şi din viaţa celor mari. Până în oraş nu schimbară nici o vorbă. Oraşul era, de fapt, un târg ceva mai răsărit, cu vreo douăzeci de blocuri, un liceu, un cinematograf şi vreo patru cârciumi. Străzi murdare şi desfundate, muncitori slabi şi jerpeliţi (mândria târgului era o făbricuţă de încălţăminte), ţărani veniţi după pâine, câini vagabonzi şi vagabonzi bipezi – cam asta însemna ORAŞUL. Pe cât de jalnic arăta târgul, pe atât de falnic arăta liceul. Străjuit de brazi înalţi, cu alei asfaltate în curte, cu sală de sport modernă, cu ateliere şcoală – prezenta o imagine discordantă cu mizeria din jur.
– Cât o fi ceasul? – întrebă Matei. Nicu scotoci într-un buzunar al pantalonilor şi scoase la iveală un ceas „Pobeda” cu sticla plesnită în mai multe locuri.Cifrele abia se mai cunoşteau.
– Unu’ fără un sfert! – rosti triumfător.
– Cam ce ar trebui să avem acum?
– Păi… stai să mă gândesc… cred că istoria.
– Aha! Să urcăm! Urcară pe scara profesorilor, sărind câte două trepte odată. Ajunseră în dreptul unei uşi pe care scria „X-B”.Intrară fără să bată la uşă. Ora era pe sfârşite şi în clasă era o hărmălaie de nedescris. Profesorul de istorie, un bătrânel chel şi posac, apropiat de vârsta pensionării, stătea liniştit la ferastră, de parcă ar fi fost singur în clasă.
– Bună-ziua! – salutară cei doi. Profesorul se întoarse încet, fără grabă. Avea nişte ochi mici şi leneşi şi părea tot timpul abia trezit din somn. Din această cauză elevii îi spuneau pe furiş „Adormitu'”.
– O! Bună-ziua! – rosti el, mimând surpriza. Ce face domnu’ Stan, cărui prilej îi datorăm onoarea de a-l avea printre noi?
– Am fost învoit pentru astăzi, dom’ profesor! – protestă Matei.
– Daa?! De către cine, dacă nu vă e cu supărare, domnu’ Stan? De către tovarăşu’ profesor bec?
– Dumneavoastră nu eraţi în şcoala când m-am învoit, aşa că…
– Ca să vezi, domnu’ Stan! Urât din partea mea să lipsesc din şcoală tocmai când mata voiai să te învoieşti! N-am să mi-o iert niciodată! Matei pufni în râs: profesorul părea gata să plângă. „Mare pezevenghi! Ăsta actor trebuia să se facă!”
– Poftim în bancă, domnu’ Stan! Regret enorm că n-am avut plăcerea de a vă fi avut la oră…
– Pe viitor n-am să să vă mai lipsesc de această plăcere – nu se putu abţine Matei.
– Sa sperăm, domnu’ Stan, că altfel… Profesorul ciocăni cu degetul în catalog. Ieşi încet, târându-şi paşii. Din uşă se întoarse încet, cu grijă, parcă:
– Domnu’ Stan are cam multe absenţe la istorie; nu-i place cumva istoria patriei noastre socialiste?! În întrebare se ghicea o ironie abia deghizată. Matei păru sincer indignat:
– Mie, dom’ profesor?! Păi eu n-am nimic mai sfânt decât patria socialistă şi cuceririle ei revoluţionare! Profesorul îi făcu aproape imperceptibil cu ochiul şi ieşi. Clasa nu pricepu nimic din acest schimb de replici. Matei îl cunoştea foarte bine pe profesorul de istorie Cristea. Mult mai bine decât îl cunoşteau chiar profesorii din liceu. Stia că sub aparenţa sa posacă, Cristea era un spirit sclipitor. Şi mai ştia că profesorul bea enorm de mult alcool, deşi la şcoală nu venise niciodată mirosind a băutură şi nici n-ar fi putut cineva jura că îl văzuse beat în vreo împrejurare. Prietenia dintre profesor şi Matei începuse la o oră de istorie sau – mai bine zis – după o oră de istorie. Cristea tocmai explica clasei (printre altele) că în partidul comunist intraseră cei mai buni fii ai ţării, când Matei se ridicase şi-l întrerupsese.
– Domnule profesor, dacă în partid au intrat cei mai buni fii ai ţării, cum se face că preşedintele ceape-ului de la noi din sat, care este şi preşedintele organizaţiei de partid, a fost legionar, a purtat cămaşă verde, iar în tinereţe a furat cai?! Clasa izbucnise în hohote. Profesorul se înroşise de furie:
– Stai jos măgarule! Cum îţi permiţi să mă întrerupi?! Ai nota doi pentru astăzi! Matei se aşezase dezamăgit. Nu intenţionase să-l jignească pe profesor. „De ce naiba s-o fi înfuriat aşa?” Răspunsul îl aflase la terminarea orelor. Rămăsese surprins când, la ieşirea din clasă, îl descoperise pe Cristea aşteptându-l. Zâmbea jenat şi nu părea să fie deloc supărat.
– Domnu’ Stan, îmi faci onoarea de a face câţiva paşi împreună cu mine? – îi spusese. La prima vedere, oricine ar fi crezut că profesorul este un monument de politeţe, însă Matei simţea ca sub această politeţe se ascunde o nesfârşită ironie.
– Da, domnule profesor – răspunsese cu prudenţă. leşiseră împreună în stradă. Cristea îşi aprinsese un „Carpaţi” fără filtru. Fuma mult. Indexul mîinii drepte avea culoarea
castanei coapte, din cauza nicotinei.
– Eşti supărat că ţi-am pus un doi? – începuse profesorul. Matei ezitase o clipă, descumpănit. „Ce-o fi vrând?”. Apoi cu glas tare:
– Nu, dom’ profesor, deşi, la drept vorbind, nu-mi dau seama de ce v-aţi supărat aşa de tare!… să ştiţi că n-am avut intenţia să vă jignesc!
– M-am supărat pentru că eşti tânăr şi fără minte! … Uite, aş vrea să vorbim ceva… – profesorul făcuse o pauză – nu ştiu ce mi-o fi venit, pe vremuri am jurat să nu mai vorbesc cu nimeni, niciodată despre aceste lucruri… sper să fii discret…
– Vă garantez, dom’ profesor! – promisese Matei deşi habar n-avea ce anume voia să-i spună Cristea.
– În sfârşit, şi aşa nu mai am nimic de pierdut… Băiatule, tu eşti tânăr şi din câte îmi dau seama, deştept, foarte deştept… să nu iei aceste vorbe drept un compliment, eu ştiu ce spun… Uite despre ce voiam să-ţi vorbesc… Profesorul făcea eforturi vizibile de a-şi înfrâna emoţia ce-l cuprinsese.
… Pe vremea când eram de vârsta ta, poate mai mare, eram şi eu un băieţaş dezgheţat şi dornic de cunoaştere – aşa ca tine. Părinţii mei n-au fost cine ştie ce bogătaşi, ci nlşte umili învăţâtori de ţară. M-au crescut aşa cum se creşteau copiii pe vremea aceea: în frică de Dumnezeu, în. respect şi dragoste faţă de aproapele… Probabil că în sinea ta zâmbeşti auzind astfel de expresii: ” frică de Dumnezeu, dragoste de aproape…” Nu te condamn, nu e vina ta. Totuşi, e foarte trist. Să ştii de la mine că un popor câruia îi lipseşte frica de Dumnezeu, este un popor sortit pieririi. Tu eşti prea tânăr ca să înţelegi lucrul acesta. Dar te asigur că va veni vremea când îţi vei aduce aminte de cuvintele acestea, şi atunci o să-mi dai dreptate. Dar să ne întoarcem la oile noastre … După ce am ter minat liceul, m-am înscris la facultatea de isorie. Îmi plăcea grozav istoria! Momentul intrării mele în facultate a coincis cu venirea la putere a comuniştilor, sau ca să mă exprim în felul în care vă vorbesc la ore, cu „instaurarea regimului democrat-popular”. Ce să-i faci, între lupi trebuie să urli ca lupii!… La scurt timp după preluarea puterii de către comunişti, şi în facultate au început să se schimbe multe lucruri. Cât eram eu de tânâr dar tot îmi dădeam seama că ceva nu era în regulă: profesori în vârstă, încărcaţi de titluri şi onoruri, pedagogi cu vechi state de serviciu, dispăreau peste noapte; soseau în locul lor indivizi dubioşi, cu şepci proletare şi priviri bănuitoare. Se vorbea tot mai insistent de „duşmani ai poporului” , de „reacţionari”… Toate cursurile începeau şi se sfârşeau cu osanale aduse lui Stalin şi „marelui popor prieten de la Răsărit”… Doamne, când îmi amintesc mi se face pielea de găină! Deşi – ţi-am spus – simţeam că ceva nu este în regulă, pe atunci nu gândeam aşa. Eram senin, îmi vedeam de învăţătură. Erau vremuri grele… Era inflaţie…
– Ce e aceea inflaţie? – întrerupsese Matei – Adică banii nu mai aveau valoare… Cu un milion de lei abia puteai cumpăra un kilogram de mălai.
– Parcă ştiam eu ceva…
– În sfârşit… Nu asta are importanţă. Profesorul păruse supărat de întrerupere. Matei îşi propusese să-şi ţină gura.
– Cum spuneam, îmi vedeam de învăţătură. Părinţii mei făceau eforturi supraomeneşti pentru a mă putea ţine în facultate. Nu mă amestecam în politică. Tata îmi hotărâse încă de acasă: „tu să-ţi vezi de treaba ta! Nici cu unii – nici cu alţii”. Nu-mi era prea greu să-i urmez sfatul. Discuţiile politice, de cele mai multe ori pătimaşe, nu mă tentau deloc. Ca să înţelegi felul meu de a fi, pe vremea aceea, am să-ţi spun că nici fetele nu mă interesau, deşi eram la vârsta marilor iubiri. Ce-i drept, eram şi destul de timid, nu puteam trece pe lângă un grup de fete, fară să roşesc… Dar uite că iar mă abat de la subiect…Vremurile au început să devină din ce în ce mai tulburi… peste tot auzeai vorbindu-se ruseşte… comunismul se instala repede… Au venit alegerile din ’46… Aproape că nici nu mai pot să vorbesc de toate acestea… Odată, de ziua unui coleg – blestemată zi! – am luat şi eu parte la un chef. Pe atunci nu eram deloc obişnuit cu băutura. După două-trei pahare cu vin am prins chef de vorbă. Nu mai ştiu cum, dar la un moment dat, discuţia a alunecat pe panta politicii. Un lungan chel şi plin de coşuri, pe care nu-l mai văzusem niciodată, a început să vorbească cu patimă despre marele noroc pe care, cică, îl avem noi românii – acela de a fi prieteni cu marele popor sovietlc. M-a luat gura pe dinainte şi am zis că prieten cu poporul sovietic o fi el, că eu nu mă simt deloc. lunganul m-a privit surprins, şi m-a întrebat zâmbind: „De ce?” Fără să-mi dau seama de pericolul care mă pândea, am răspuns netulburat: „Cum pot fi eu prieten cu un popor care ne-a furat Basarabia şi Bucovina de Nord?”. A doua zi eram deja arestat. Pentru două fraze pe care le rostisem, am stat cinci ani la Canal… Vorbesc de Canalul Dunăre – Marea Neagră, actuala „magistrala albastră”, care şi azi mai face victime… A! Să nu uit: înainte de a ajunge la Canal, m-am „plimbat” patru ani prin cele mai celebre puşcării ale vremii: Gherla, Aiud, Oneşti, Jilava, Sighet… În total, nouă ani de detenţie. Profesorul tuşi uşor. Matei tresări. Ajunseseră în faţa unei căsuţe cochete, acoperită cu ţiglă, şi îmbrăcată în viţă-de-vie.
– Aici locuiesc eu… Intră, te rog, – îl invitase. Intraseră în casă. Profesorul trăia singur-cuc. Nici o vietate nu se simţea pe lângă casă. Cu toate acestea, casa strălucea de curăţenie. Cristea scosese o sticlă cu rom, şi după o scurtă ezitare, şi două pahare. Le umpluse pe jumătate şi-l invitase să servească. Matei refuzase, făţarnic. Ar fi băut şi cu ochii, dar îi era ruşine. Profesorul nu insistase.
– După ce am ieşit din puşcărie – continuase după ce-şi golise propriul pahar şi-şi aprinsese o nouă ţigară – am lucrat pe unde am putut… Nu eram văzut bine nicăieri: eram un „politic”. În ’65, după decretul lui Ceauşescu, mi-am continuat studiile. Astăzi sunt membru de partid – la aceste cuvinte, Cristea zâmbise amar – între lupi trebuie să urli ca lupii… – rosti, ca o concluzie la tot ce rostise până atunci.
– Ti-am povestit toate acestea pentru a-ţi face o imagine despre lumea în care te-ai născut şi trăieşti. Voi, toţi cei născuţi după anii ’60, sunteţi o generaţie pierdută. Cei născuţi în anii ’45-5o au mai apucat mentalitatea lumii vechi, a lumii – societăţii mai bine-zis – normale. Tu te-ai născut într-o societate deja pervertită, societate din care au dispărut noţiuni ca cinste, credinţă, bun–simţ, onoare, valoare, toleranţă, patriotism… Au dispărut sau – şi mai grav – au rămas simple vorbe, fără nici o acoperire… corup-ţia , necinstea, intoleranţa, minciuna sfruntată, hoţia şi mai ales prostia, teroarea şi amestecul în viaţa privată a cetăţeanului – au devenit literă de lege în noua orânduire numită – cu cât cinism! -„cea mai bună şi mai dreaptă”.De asta spun că sunteţi o generaţie pierdută. Voi nu vă daţi decât superficial seama de impostura în care trăiţi. Singurul lucru de preţ care vă mai rămâne de apărat este libertatea interioară, pentru că de cea exterioară nici nu poate fi vorba – ea nu există. Şi faptul banal de a te plimba pe stradă, depinde de bunul plac al cuiva numit dictatură – nume dur învelită în poleiala numită PARTIDUL. Partidul, care este omniprezent, pentru că omniprezente au fost din totdeauna delaţiunea, prostia şi laşitatea. Astăzi ţi-am pus doi pentru că întrebarea ta a fost de-a dreptul inconştientă. Dacă ai fi arestat din cauza unei simple întrebări, cui i-ar folosi acest lucru? Sau ce ar rezolva? Atât te sfătuiesc: descoperă răul privind şi ascultând, şi evită să-l săvârşeşti, făcând ca tine şi spunând ca ceilalţi. Cu alte cuvinte, fii duplicitar. Nu e tocmai cinstit ce te sfătuiesc, dar altă posibilitate nu există. Nu există, pentru că aşa cum bine spunea Miron Costin „nu este omul deasupra vremurilor, ci bietul om sub vremi”. Brusc, ochii profesorului se umpluseră de lacrimi. Ruşinat de această slăbiciune, îl rugase pe Matei să plece. Acesta ieşise năuc. Niciodată până atunci, nu-şi pusese astfel de probleme. Profesorul îl mai invitase o singură dată acasă la el. Discutaseră politică. Bineînţeles că cel mai mult vorbise profesorul, Matei mărginindu-se doar la a pune întrebări. De data aceasta băuse şi Matei. Profesorul se îmbătase groaznic. Poate de aceea nu-l mai invitase niciodată la el acasă. „l-o fi fost penibil a doua zi, gândindu-se că l-am văzut beat” – îşi explicase Matei. Totuşi, între el şi profesor se statornicise o prietenie tacită. Aparent, profesorul îl an-tipatiza, luându-l mai tot timpul peste picior, dar sub ironia lui Cristea, Matei simţea o caldă simpatie… Aşteptând lângă uşa cancelariei, Matei începu să-şi piardă răbdarea. Stătea de vreo trei sferturi de oră în acelaşi loc, şi încheieturile îi înţepeniseră dureros. Colac peste pupăză, fiecare profesor care intra sau ieşea din cancelarie, îl agăţa: ba că de ce stă cu mâinile în buzunare, ba că de ce-i netuns… „Ptiu! Fir-ar-al naibii, să fie! – îşi spuse scârbit – bine a zis, cine a zis, că sâmbăta sunt trei ceasuri rele! Ce au ăştia toţi cu mine?! Domnule, dac-aş fi eu profesor…”. Dar nu mai apucă să-şi spună ce-ar fi făcut el dacă ar fi fost profesor, pentru câ în uşa cancelariei apăru losif- profesorul său de limba română.
– Ce dracu’, Stane, tocmai azi ţi-ai găsit să lipseşti?! – îl interpelă, fără vreo altă introducere.
– De unde să ştiu eu…
– Hai, lasă! Ai terminat monografia? – îl întrerupse brutal profesorul. Când văzu caietul, se învineţi:
– Măăă!! Dar tu eşti de o nesimţire rară! Bine, dobitocule, de pe zdreanţa asta de caiet ai de gând să citeşti lucrarea?! Matei îşi simţi urechile arzând. „ia uite, domnule, astăzi aflu şi eu că sunt un dobitoc! Da’ tu ce mă-ta eşti?” – îl înjură el în gând.
– N-am avut timp, dom’ profesor… – bâigui.
– Da’ ce te-a pus tat-tu să păzeşti porcii, sau te-a pus mă-ta la ţesut?!
– Uite ce e, domnule, de mama să nu te legi! – zbieră Matei scos din fire. Imediat îşi dădu seama că sărise peste cal. losif rămase cu gura căscată. Era un bărbat voinic, dintr-o palmă ar fi doborât pe oricine, şi faptul că ţâncul acesta cu părul încâlcit ridicase tonul în faţa sa, îl blocase.
– la te uită, mălai-mare, are nervi! Vezi să nu-ţi ard una peste urechi! – spuse – dar cu totul neconvingător.
– În seara asta te apuci şi treci lucrarea pe curat, ne-am înţeles? Mâine dimineaţă eşti la Casa Sindicatelor. La ora opt… Mă găseşti acolo! – profesorul losif vorbea repede-repede – acum te duci şi o cauţi pe profesoara Sandu, cu ea mergi. Hai, valea! Cam zăpăcit, Matei coborî scările şi ieşi afară. „De unde s-o iau pe profesoara Sandu? Tocmai cu mumia aia trebuie să merg”. Matei n-o simpatiza deloc pe profesoara Sandu. De fapt, antipatia era reciprocă. Aceasta, o femeie în jur de treizeci de ani, era măritată cu un mare grangur de la partid, cam bătrâior faţă de ea. Colegii de breaslă o evitau pe cât posibil, pentru că era îngâmfatâ şi rea de gură. Cu elevii se purta execrabil. Epitetele de „porc”, „măgar”, „împuţit” – erau ceva obişnult în gura ei. Pe Matei îl văzuse, odată, cu o fată la cinematograf, şi a doua zi îl făcuse de râs în faţa clasei, spunându-i că ar trebui „să-şi şteargă mucii de la nas, înainte de a umbla cu o răpănoasă”. Din clipa aceea, Matei o urâse profund. Fata cu care fusese el la film, nu era deloc o răpănoasă – ba dimpotrivă, era o fată cuminte, deşteaptă, şi foc de frumoasă. Faptul că fusese făcut „mucos” nu-l deranjase. Toată şcoala ştia că profesoara Sandu urăşte fetele frumoase – inexplicabil, pentru că nici ea nu era tocmai urâtă. Matei ştia (ca dealtfel toţi elevii) că profesoara Sandu se avea „bine” cu şoferul de pe maşina soţului său. De fapt, tot târgul cunoştea povestea, în afară de (cum se întâmplă în astfel de cazuri) soţul încornorat. Ce-i drept, şoferul era ceea ce se numeşte un „bărbat bine”. Matei îşi înfipse adânc mînile în buzunarele pantalonlior – adânc pentru că buzunarele erau descusute. Porni agale pe aleea ce mărginea clădirea şcolii. Din faţă apăru o fată înaltă şi suplă, cu ochi mari şi căprui. Uniforma de şcoală nu o urâţea, ci dimpotrivă, îi dădea un aer de nobleţe. 0 privi drept în ochi, şi zări în privirea ei o sclipire de simpatie. Coborî de pe aleea îngustă, făcându-i loc să treacă. Fata îi mulţumi zâmbind şi-i făcu discret cu ochiul. Matei rămase interzis. „Ca să vezi, domnule, ce Făt-Frumos zăcea în mine, şi eu habar n-aveam! Cine o fi vampa?”- se întrebă şi inima începu să-i bată cu putere. Aşa se întâmpla ori de câte ori se simţea băgat în seamă de vreo fată. Fluieră a uimire şi porni mai departe. Deodată se opri. „Unde naiba mă duc?” Făcu cale întoarsă. Urcă scările până la cancelarie. Bătu uşor în uşă şi intră. Profesorul losif scria ceva la o masă. Când îl văzu, înlemni:
– Stane, n-ai plecat?! Matei tuşi încurcat:
– Mă iertaţi… Nu mi-aţi spus unde o găsesc pe doamna profesoara Sandu. Iosif se luă cu mâinile de cap:
– Nu ştiu ce mă opreşte să te omor!!! – răcni. Fugi repede la autogară, poate n-a plecat autobuzul! Matei zâmbi suav:
– Păi… N-am bani de autobuz… losif pufni, gata să explodeze. Scoase o hârtie mototolită de cincizeci de lei, şi o aruncă pe masă. Matei o înhăţă fără să mai stea pe gânduri. Apoi:
– Şi restul, când vi-l dau? losif sări de pe scaun
– Du-te, omule, că fac moarte de om!
Matei o şterse fără să mai aştepte alt îndemn. Coborî în fugă scările. „Ăsta are sigur ceva lipsă la cutiuţa cu gânduri!” – remarcă, în treacăt. La autogară avu noroc: autobuzul nu plecase. 0 mare masă de oameni se chinuia să urce într-un autobuz mic şi vechi, cu mai toate geamurile laterale lipsă şi înlocuite cu foi de tablă. Lumea se împingea din toate părţile, şi doar arar câte un călator reuşea să urce, transpirat şi boţit. Se înjura de mama focului. Era o hărmălaie de nedescris. Într-o margine, Matei zări un grup de elevi în uniformă, patru fete şi doi băieţi. Profesoara Sandu nu se zărea nicăieri. Se apropie fără grabă. „După cum se îmbulzesc, ăştia nu urcă nici într-o oră!”. Din tot grupul de elevi, o cunoştea numai pe Lidia, o fată negricioasă cu ochi migdalaţi. Pe ceilalţi îi ştia numai din vedere. Lidia era colega sa de clasă. Nu se prea simpatizau, fata îi arăta un dispreţ abia reţinut. Matei se întreba adeseori ce avea fata aceasta cu el, doar nu-i făcuse nici un rău. 0 salută, clătinând din cap. Fata răspunse aproape în silă. Era frumoasă, avea nişte ochi ca de tăciune. Era distantă nu numai faţă de colegi, ci şi faţă de colege. Părinţii săi erau profesori, dar Matei nu vedea în asta nici un motiv de fudulie. „Ce ţeapănă stă, parcă ar avea un pai în cur!” – îşi spuse, amuzat.
– Doamna Sandu unde e? – o întrebă el, văzând că aceasta nu mai apare.
– A plecat cu o maşină, ne aşteaptă acolo! – răspunse fata, încercând să acopere hărmalaia. Avea o voce plăcută, catifelată, care contrasta cu felul ei de a fi. Când toată lumea urcă, înghesuită ca sardelele în cutie, şoferul descoperi că are bateria descărcată şi nu poate porni motorul. Strigă la cei aflaţi aproape de uşă să coboare şi să împingă maşina. Se stârni un scandal ca la moara dracilor. Femeile ţipau, bărbaţii înjurau, copiii plângeau – un adevărat iad. Matei coborî mai mult de nevoie, împins de cei de pe culoar. Fu cât pe ce să cadă ca un boboc în fund, noroc că un bărbat voinic îl înhăţă în ultimul moment, ajutându-l să se echilibreze. Dură vreo jumătate de oră, până când maşina reuşi să pornească. Când şoferul schimba vitezele, fierăraia cârâia îngrozitor. Mai mult se târau, decât mergeau. Când coborâră în oraşul reşedinţă de judeţ, Matei era ud leoarcă. „Put ca un cal!” – îşi spuse, mirosindu-şi hainele. Profesoara îi aştepta pe peron, tremurând de enervare. Era violent fardată şi purta o rochie foarte transparentă.
– De ce dracu’ aţi venit aşa greu? – îi întrebă grosolan, de parcă ei ar fi fost vinovaţi de întârzierea autobuzului. Una dintre fete încercă să-i explice ceva, dar profesoara nu-i dădu atenţie. Îi cercetă cu ochi critici. Privirile i se opriră asupra lui Matei:
– Ce-i cu tine în halul ăsta? – strigă, atrăgând priviri curioase. Matei se înroşi: arăta, într-adevăr, jalnic.
– Ce fel de elev eşti tu – continuă profesoara – de fapt eşti elev sau cerşetor?! Maică-ta nu e în stare sa-ţi spele uniforma asta jegoasă? Matei simţi ca-i crapă obrazul de ruşine. Observă zâmbetul ironic al Lidiei, şi-i veni s-o plesnească.
– Nu e! — răspunse simplu. Profesoara luă acest răspuns drept o obrăznicie.
– Mai şi răspunzi, nespălatule! Cum o să te prezinţi mâine la Casa Sindicatelor, în halul ăsta? Matei nu răspunse. „Bine a zis cine a zis: Câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia! Dacă curva asta ar munci cât munceşte mama, ar da în primire fără inventar… şi aşa nu e decât cofrajul din ea!” Calmându-se ca prin farmec, profesoara îi întrebă dacă au unde să doarmă. Matei îşi aminti că un văr de-al său, Marcel, avea o garsonieră în oraşul acesta. Rezolvând problema cazării (toţi aveau pe câte cineva în oraş) profesoara le dădu întâlnire pe a doua zi, la Casa Sindicatelor.
– Vezi, poate reuşeşti să-ţi curăţi cât –de- cât hainele până mâine! – îi spuse lui Matei, privindu-l urât. Despărţindu-se de ceilalţi, Matei porni pe o stradă îngustă, care trecea printre blocuri sumbre şi întunecate. Începuse să se înnopteze. Brusc, îl apucă o durere de burtă cumplită. „Ce naiba am, doar n-am mâncat nimic astazi!” . Durerea deveni din ce în ce mai supărătoare. „Vai de mine! – se sperie – dacă nu dau repede de un W.C., fac pe mine!” W.C.- ul deveni cea mai arzătoare dorinţă a sa. Mergea împleticit, încercând să se gândească la altceva. Din fericire, vărul său nu stătea prea departe. Urcă scările tremurând. Vărul locuia la ultimul etaj. Probabil ca la subsol se spărsese vreo conductă, pentru că pe casa scărilor puţea cumplit. „Dacă mai durează mult, tot aşa o să put şi eu!”. Ajunse în dreptul uşii pe care o mână neîndemânatică scrisese cu litere strâmbe: „Stan Marcel”. Vărul n-avea sonerie. Bătu în uşă; la început încet, apoi cu disperare. „Maricele, Maricele/ Fac pe mine, dragă vere!” – recită în gând, tropăind mărunt din picioare. În sfârşit, uşa se deschise şi în prag apăru vărul, un individ de vreo treizeci de ani, gras şi chel. Avea pe el un slip negru, care abia se zărea din cauza burţii. Vărul era vizibil deranjat de aceasta vizită inopinată. Matei zări umbra unei fete, sumar îmbrăcată, furişându-se spre baie.
– Ce-i cu tine, mă? – întrebă vărul, făcându-i loc să intre. Matei se strecură încet înăuntru. Se îngălbenise ca ceara. Durerea de burtă devenise atât de vie, încât simţea că din clipă în clipă va face în pantaloni.
– Am mâine un concurs… mă gândeam că poate mă primeşti să dorm la tine… – rosti cu greutate.
– Ce dracu ai, mă, de eşti aşa galben? – întrebă vărul, privindu-l atent.
– Spune-i că dacă nu iese – răspunse Matei arătând spre baie – mă cac în pantaloni! Vărul îl privi fără să înţeleagă, apoi, dându-şi seama despre ce e vorba, izbucni într-un hohot de râs gros.
– Stela! – strigă el – ieşi odată! Uşa de la baie se deschise, lăsând să se zărească un cap cu părul lung şi blond. Matei nu mai avu timp să vadă dacă fata e urâtă sau frumoasă, pentru că o zbughi precipitat spre uşa băii, rămasă deschisă în urma fetei. Ieşi după aproape un sfert de oră, de-a dreptul radios. Vărul şi tovarăşa sa beau vin în bucătărie. Fata era surprinzător de frumoasă pentru un tip ca vărul său.
– Mă, vrei şi.tu un pahar? – întreba vărul, plescăind din limbă.
– Mai bine dă-mi ceva de mâncare, că sunt leşinat – răspunse Matei privind cu interes sânii fetei, care se zăreau aproape perfect prin pânza subţire a cămăşii de noapte. Fata îi surprinse privirea şi râse provocator.
– Ce te hlizeşti, fă? – întrebă grosolan vărul, privind-o bănuitor. Fata nu răspunse. Îl studia pe Matei.
– Vezi, mă, şi tu ce mai e prin frigiderul ăla! – zise vărul. Matei se apropie de frigider, plin de speranţă. Vărul lucra la „Abator” şi învârtea, pe sub mână, nişte afaceri grase. Ştia că vărul său e plin de bani, chiar şi tatăl său cumpărase, de câteva ori, carne de la el. Dacă nu i-ar fi plăcut băutura şi femeile, vărul ar fi ajuns milionar. Într-o vreme ca aceea, când în magazine nu se găsea mai nimic de mâncare, un loc de muncă la „Abator” era o mină de aur. Matei deschise uşa frigiderului şi fluieră, plin de admiraţie: frigiderul era ticsit cu mai tot ce se putea prepara din carne, numai din carne. Rupse o bucată de cârnat şi începu să mestece cu poftă.
– Te doare-n suflet! – îi spuse vărului, cu gura plină. Vărul îşi turnă un nou pahar cu vin. Îi turnă şi fetei, apoi, cuprinzându-i mijlocul cu o mână, duse cu cealaltă paharul plin la gură, spunând:
– Vere, nici în suflet nu mă doare! Bău paharul pe nerăsuflate.
– Nu-i aşa, Stelo? – o întrebă pe fată, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Fata râse uşurel, şi cam prosteşte. Se înroşise, semn că vinul începea să-şi facă efectul.
– Mă, – zise vărul – noaptea asta o să dormi în bucătărie, pe canapeaua de colo! Dacă ştiam că vii, plecam undeva, dar aşa… Las’ că nu eşti mare boier, poţi să dormi şi în bucătărie, nu-i aşa? Matei aprobă clătinând din cap. Atacase o nouă bucată de cârnat. Mânca cârnatul gol, de parcă n-ar fi auzit niciodată de pâine.
– Noi ne retragem – spuse vărul, fâcându-i cu ochiul. Matei ridică din umeri, semn că nu avea nimic împotrivă. Cei doi dispărură în cameră şi închiseră uşa. Matei auzi zgomotul unei chei răsucite în broască. „Hmm! Treaba-i cu cântec!”. Rămas singur, goli masa de pahare, bău restul de vin din sticlă şi scoase caietul din buzunar. Se pregăti să treacă lucrarea pe curat, dar constată că nu are hârtie. Fluieră a pagubă. „Trebuie să-l deranjez pe vărul, altă soluţie nu există!”. Ciocăni timid în uşa de alături.
– Ce vrei, mă? – se auzi vocea supărată a vărului.
– Nene, scuză-mă, n-ai nişte coli de hârtie?
– Fi-ţi-ar hârtia a dracului! – înjură, supărat, vărul – stai să văd, parcă aveam pe aici! Matei îl auzi cotrobăind. „Mamă, mamă ce trebuie să mă înjure vărul! Ce să-i faci, aşa e când ai musafiri!” După câteva minute, uşa se deschise şi Matei se trezi cu un pachet de hârtie în braţe.
– Nu-mi trebuie atâta!
– Cu restul şterge-te la cur! – răspunse vărul, furios, şi-i trânti uşa în nas.
– Mersi! – spuse înţepat Matei. Se aşeză la masă şi începu să copie încet. Greşi de câteva ori şi mototoli foile. „Ce-aş bea ceva!” Lăsă baltă foile şi începu să scotocească prin bucătărie. Într-un dulap, găsi o sticlă de un litru plină cu ţuică de prune. „Dotat vărul, nimic de zis!”. Trase o duşcă zdravănă de ţuică, direct din sticlă, şi-şi potoli arsura gurii cu o bucată de cârnat. „Să tot vin pe la vărul…” Se aşeză din nou la masă şi începu să scrie. Umpluse aproape o pagină când, deodată, rămase nemişcat, trăgând cu urechea. Din cameră se auzea un geamăt de femeie, înfundat. „Păi n-am zis eu că treaba-i cu cântec?!”. Îşi văzu de scris, până constată că scrisese o frază de trei ori la rând. Se ameţise. Aruncă stiloul. „S-o ia naiba de treabă! Cum să scrii, când vărul are o ţuică aşa grozavă, iar aia geme de parcă o dor măselele!”. Se consolă, trăgând o nouă duşcă de ţuică. „Ehe! Dacă m-ar vedea losif, ar avea ce vedea! Curat proces educativ urmez eu în casa vărului!… Ce geme tipa, domnule!”. Fără să-şi dea seama de ce, inima începu să-i bată cu putere. Na! te pomeneşti că mă loveşte damblaua!”. În cameră, geamătul fetei devenise un ţipăt ascuţit şi sacadat. „Domnule – îşi spuse Matei cu ironie – dacă n-aş fi băiat mare şi înţelept, aş putea jura c-o bate!” Dintr-o dată, garsoniera se cufundă în linişte. Beat de-a binelea, Matei nu mai avea nici un chef de scris. „Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că mâine, losif o să mă omoare! Ce să-i fac? Putea găsi pe cineva mai breaz ca să-l reprezinte la judeţ! Rău e să ai veri la Abator!. Mai trase un gât din sticlă. Lichidul coborîse aproape de jumătate. „Să nu-mi fie de deochi, da’ grozavă pâlnie am! Cui voi fi semănând?!”. Începu să se dezbrace, împleticindu-se. Rămase numai în chiloţi. Hainele le lăsă în mijlocul bucătăriei, acolo unde se dezbrăcase. Se înveli cu cuvertura de pe canapea, dar după câteva clipe sări în picioare. Mai trase o duşcă zdravănă din.sticlă „Să pot dormi” – îşi spuse, ca o justificare. Puse sticla la loc în dulap, şi se cuibări din nou sub cuvertură. Îşi dădu seama că uitase sa stingă lumina, dar îi fu lene, sau era prea beat ca să se ridice încă odată. Adormi pe nesimţite.
Se trezi târziu, când soarele era sus. Sări speriat în picioare. „Unde naiba mă aflu?” Se aşeză pe marginea canapelei şi privi tulbure în jur. Capul îi vâjâia îngrozitor, iar în gură n-avea nici un strop de salivă. Îşi aminti, brusc, de losif şi de lucrare şi sări speriat. „M-am ars!”. Începu să se îmbrace, tremurând. Îi veni să vomite şi fugi repede la baie. Se aşeză în genunchi – cu capul deasupra W.C.-ului – şi dădu afară tot restul cinei din ajun. În baie se răspândi o duhoare cumplită de ţuică. Când se linişti, se spălă îndelung cu apă rece. Ceva mai limpezit, reveni în bucătărie şi începu să se îmbrace. Greaţa nu-i dispăruse cu totul. „Dacă sunt tâmpit – sunt tâmpit, ce mai tura-vura! Nu puteam să-mi văd liniştit de treabă… Să vezi ce-mi face Iosif! Cât naiba o fi ceasul?” Îşi pieptănă chica încâlcită, folosindu-se, ca de obicei, de degete. Adună hârtiile de pe masă şi le puse în neorânduială pe canapea. Caietul îl făcu sul şi-l băgă în buzunar. „Să-mi iau rămas-bun de la vărul…” Încercă clanţa uşii de la cameră. Uşa se deschise. Îşi băgă cu prudenţă capul înăuntru. Vărul dormea cu burta în sus, învelit până sub bărbie. Broboane mari de sudoare îi străluceau pe frunte. Fata dormea cu faţa în sus, goală-puşcă. „Ptiu! Curva dracului!” – scuipă scârbit, şi-şi retrase capul. leşi din garsonieră şi închise cu grijă uşa. Aerul tare al dimineţii îi făcu bine. Străzile mişunau de oameni. Soarele se ridicase binişor pe boltă. „Domnule, roagă-te să-l fi călcat vreo maşină pe losif, altfel nu văd pe unde scoţi cămaşa!”. Casa Sindicatelor se afla în centrul oraşului. Făcu aproape o oră până acolo. Se apropie timid de intrare. Doi tipi bărboşi discutau foarte aprins în faţa intrării.
– Bună dimineaţa… – îi abordă Matei – nu vă supăraţi, se ţine o sesiune de referate…
– La etajul unu! – îl întrerupse unul din bărboşi, apoi îşi văzu de conversaţie. Matei mulţumi în surdină şi intră. „Fie ce-o fi!”— îşi făcu curaj. Ajunse cu greutate la etajul unu, clădirea era un adevărat labirint. Într-o sală mare, văzu o mulţime de elevi, aşezaţi pe scaune. Intră prudent, fară să-şi dea seama că stătea cu gura căscată. Se împiedică de prag sau de covor, şi fu cât pe ce să se lungească pe jos. Toată sala izbucni în râs. Matei îi privi urât. În faţă, la o masă, printre alţi tipi aferaţi, îl descoperi pe losif. Schiţă un salut. losif strânse din dinţi şi privi în altă parte. Matei rămase lângă uşă, neştiind ce să facă.
– Cu ce ocazie pe la noi? – întrebă ironic cineva de la masă, un tip slăbuţ, cu ochelari. Matei ridică din umeri. losif sări violent în picioare:
– Aşează-te şi tu undeva, ce stai ca o momâie?! La ora asta se vine?! Sala izbucni din nou în hohote. Matei dibui un scaun liber, undeva în spatele sălii. Şi-ar fi dat jumătate din viaţă, numai să nu se fi aflat în momentul acela acolo. Se ridică un elev înalt şi palid şi începu să citească ceva legat de Alecsandri. Matei fu impresionat de siguranţa cu care citea. Elevul cel palid sfârşi de citit şi se ridică altcineva. În scurt timp, Matei se obişnui cu atmosfera sălii, ba chiar începu să se plictisească. Îl cuprinse o moleşeală plăcută… şi adormi, cu capul sprijinit de speteaza scaunului din faţă. … Stela se unduia în faţa sa, râzând parşiv. Întinse braţele către el, încercând să-l cuprindă. Încercă să fugă, dar vărul îi puse piedică… 0 mână nervoasă îi zgudui umărul cu violenţă:
– Ce faci, prietene, ai lucrat schimbul trei? Matei îl privi buimac pe necunoscutul din faţa sa. Tresări, speriat de hohotul general care cuprinsese sala. „Vai de mine, am adormit!”. Privi spre masa prezidiului şi zări faţa stacojie a lui Iosif. Un bărbat cu tâmplele argintii îi explica, indignat, ceva la ureche, privind din când în când spre Matei. Când râsul din sală se mai potoli, bărbatul cu tâmplele argintii se ridică şi anunţă o pauză de un sfert de oră. Apoi, îi făcu semn lui Matei să se apropie..Acesta se ridică de pe scaun cu inima cât un purice. „Cine o fi ăsta?” Se apropie de masă cu paşi nesiguri.
– Cum te numeşti dumneata? – întrebă sever bărbatul cu tâmplele argintii.
– Stan… Stan Matei.. .îngăimă acesta, speriat de-a binelea. Bărbatul din faţa sa avea în jur de cincizeci-cincizeci şi cinci de ani şi părea să fie un personaj foarte important.
– ÎI cunoşti pe tovarăşul profesor Iosif? Matei îl privi tâmp: cum să nu-l cunoască?!
– Sigur… Sigur că-l cunosc…
– Eu îl cunosc de mai multă vreme, cam de pe vremea când tu făceai încă în scutece… Ştiam că educă elevi conştiincioşi şi cu

Anunțuri