RSS

Arhive pe categorii: Incorigibilul sau Ultimul ticălos (cap I -2)

Incorigibilul sau Ultimul ticălos (cap I -2)

Matei, din roşu, deveni vânăt.
– Uite ce e, tovarăşe elev, să nu mai lungim vorba… chiar astăzi o să telefonez la liceul unde înveţi şi o să le povestesc cam ce minuni ai făcut pe aici…Să-i întreb, aşa vă educă, să intraţi într-o sală de conferinţe şi să vă culcaţi pe speteaza scaunului?! „Ce mai! Mi-am făcut-o cu mâna mea!”. Iosif nu spuse nimic, dar Matei aproape că-i auzea scrâşnetul măselelor.
– Vino puţin cu mine – rosti, văzând că bărbatul cu tâmplele argintii nu mai are nimic de spus. Matei îl urmă cu genunchii tremurând. Pe hol, Iosif îl îmbrânci într-un colţ. Îi trase două palme fără veste. Matei nici nu avu vreme să schiţeze vreun gest de apărare.
– Măgarule – scrâşni profesorul – cum ai putut să-mi faci una ca asta? Ştii cine era tipul de adineauri?! Secretarul cu probleme culturale pe judeţ! Nesimţitule, unde ai băut aseară?!
– Dar… n-am băut…
– N-ai băut?! Atunci de ce pute de la tine ca de la o distilerie? La vârsta ta, tu te ţii de băutură? Am ajuns să roşesc din cauza unui mucos ca tine? Îl mai plesni o dată. Matei nici nu încercă să se apere. Iosif respiră adânc, încercând să se calmeze.
– Pleci imediat acasă! M-ai făcut destul de râs. Ne vedem luni la şcoală; dacă nu ţi-o place ce-am să-ţi fac, să nu-mi zici mie pe nume! Marş afară! Îl apucă de umăr şi-l împinse afară, pe culoar. Năucit, Matei privi în jur, neştiind pe unde să apuce. Câteva eleve priviseră cu ochi mari scena. Una dintre ele, o blondă urâţică, îi arătă pe unde să coboare. Matei mormăi un „mulţumesc” şi coborî fără să mai privească înapoi. Ieşi în strada inundată de soare şi respiră adânc. Trotuarele erau înţesate de lume. Un ţigan mic şi murdar îl acostă:
– Bă, n-ai o tigară?
– Pleacă-n p… mă-tii! – îl înjură Matei, şi-i trase un şut în fund. Ţigănelul fluieră ascuţit şi imediat mai apărură vreo trei, ceva mai mari.
– Ce ai cu frate-miu, bă ? – întrebă unul dintre ei, privindu-l dintr-o parte. „ia te uită, asta-mi lipsea”. Îl sculpă pe ţiganul din faţa sa drept între ochi, apoi o zbughi în direcţia opusă. Cei trei – după el. Fugi aproape un sfert de oră până reuşi să se descotorosească de ei prin mulţime. Se opri, aproape leşinat. Intră într-o cofetărie şi ceru o limonadă. Vânzătoarea îi dădu un pahar cu un lichid gălbui şi tulbure. Matei îl bău pe nerăsuflate şi se strâmbă: limonada nu era decât o zeamă călduţă şi scârboasă. Aruncă o monedă pe tejghea şi ieşi. Scuipă scârbit, chiar între picioarele unui miliţian. Acesta se opri, furios, dar văzând mutra speriată a băiatului, îşi văzu de drum. „Hotărât lucru, azi toate îmi merg pe dos!”. Porni spre autogară dar după câţiva paşi se opri, căutându-se în buzunare. Descoperi că pierduse restul rămas din banii daţi de losif. „Phii! Îmi vine să-nnebunesc!”. Mai făcu câţiva paşi şi se opri din nou. „În ce rahat m-am băgat! losif o să trâmbiţeze în toată şcoala tărăşenia! iar o vor chema pe mama la şcoală, iar lacrimi, iar scandal… Of! De ce voi fi fiind aşa tâmpit?!
Fără să vrea, se trezi alergând spre garsoniera vărului. Ajuns în faţa uşii, se opri, nehotărât: „Iar îl deranjez pe ăsta! Poate mă trezesc cu un picior în dos!”. Totuşi, ciocăni în uşă. După câteva clipe, auzi pe cineva apropiindu-se. Uşa se deschise, şi în prag apăru Stela, numai în cămaşă de noapte, şi boţită ca după un chef monstru. Când îl văzu, îi zâmbi prieteneşte şi-l invită înăuntru. Matei n-o mai găsi tot aşa de frumoasă ca în ajun. „Are ceva vulgar în felul ei de a fi” – îşi spuse. Privi încurcat în jur:
– Unde e Marcel?
– A plecat la slujbă, lucrează şi duminica – răspunse fata, şi-i făcu semn să intre în cameră. Matei vru să refuze şi să plece, dar îşi aminti că are nevoie de bani pentru autobuz. Intră şi se aşeză pe un fotoliu. Fata se aşeză pe pat şi-şi aprinse o ţigară. Îi oferi şi lui Matei una. 0 luă, după o scurtă ezitare. Trase câteva fumuri, şi simţi că-i vine rău. Renunţă să mai fumeze şi stinse ţigara într-o scrumieră plină-ochi cu chiştoace. În cameră domnea un miros greu de tutun şi transpiraţie. Fata nu părea deloc deranjată de asta.
– Câţi ani ai? – îl întrebă, deodată. Matei tresări, surprins: Şaişpe… De ce? Fata râse prosteşte:
– Aşa! Vrei un pahar de ţuică? Matei clătină din cap, în semn că nu vrea.
– De ce, ţi-e rău? Să-l fi auzit pe Marcel cum te înjura că i-ai băut jumătate din ţuică! El o ţinea pentru mahmureală… Matei se ridică repede:
– Serios?! Atunci e cazul s-o şterg cât mai iute!
– Stai liniştit, Marcel vine abia după patru! Matei se aşeză la loc. Fata se ridică şi plecă la bucătărie. Se întoarse cu sticla din care băuse Matei în seara precedentă şi cu două pahare. Turnă în amândouă, umplându-le pe jumătate.
– Hai noroc!
– Noroc… Fata bău paharul până la fund. Matei – la fel. Se strâmbă, mirându-se că fata nu reacţionează în nici un fel la tăria băuturii. „E unsă cu toate alifiile!” – conchise.
– Ştiai că eşti un băiat frumuşel?! – fata îl privi aproape cu gingăşie.
– Daaa?! – făcu Matei pe prostul – eu puteam să jur că sunt chiar foarte frumos! Fata râse, arătându-şi dinţii albi şi regulaţi.
– Eşti foarte modest! Matei clătină din cap, gest care putea să însemne orice.
– Nu vrei să vii lângă mine? – spuse fata alintându-se, după ce turnă din nou în pahare. „Ce-o fi vrând asta de la mine?” – se întrebă Matei neliniştit.
– Stau binişor şi aici – răspunse prudent. Fata pufni supărată, şi goli paharul, după care îşi aprinse o nouă ţigară.
– De fapt, venisem să cer nişte bani de la vărul… pentru autobuz – spuse stânjenit. Fata îl privi cu ochii mijiţi:
– Tu faci pe prostul, sau chiar eşti prost?
– Nu înţeleg… – spuse Matei, chiar neînţelegând.
– De ce crezi că te-am chemat lângă mine? Matei ridică din umeri:
-Păi… ştiu şi eu?!
– Uite de asta! – aproape că ţipă fata – şi-ntr-o clipă aruncă cămaşa de pe ea, rămânând goală. Matei simţi că leşină. …Se întinseră pe spate. Matei vru să se învelească, dar fata aruncă cearşaful jos.
– Ţi-e ruşine de mine?
– Da… Adică nu! Inima continua să-i bată cu putere.
– Ti-a plăcut? – întrebă fata, şi râse.
– Mi-a! Dacă află vărul, mă omoară!
– De ce să afle? – se miră fata, apoi: Mai vrei o dată?
– Nu, nu! – se sperie Matei. Cred că o să plec… Ascultă, nu poţi să-mi dai nişte bani? Nu mult, îmi trebuie doar pentru autobuz…
– Sigur că o să-ţi dau! Deşi, te-aş mai ţine cu mine! Ai mai făcut asta vreodată?
-Nu prea…
– Cum adică „nu prea”?
– Adică n-am mai făcut niciodată – se răsti Matei, roşind puternic. Fata râse, acelaşi râs prostesc.
– Bine, îţi dau bani! Îmbracă-te şi şterge-o! Îi dădu două sute de lei. Matei nu avea ce să facă cu atâţia bani, dar fata îl sili să-i primească.
– Nu te teme, nu sunt ai mei, sunt ai lui Maricel! Ce vrei, distracţia costă! Eu îl distrez pe el – tu m-ai distrat pe mine! Cinstit şi lăutăreşte. Matei zâmbi, amuzat de logica fetei. În prag, aceasta îl sărută cast pe frunte, dar rnai apoi îi muşcă buzele cu sălbăticie. Matei scânci de durere.
– Eşti într-adevăr frumos! – şopti aprinsă fata – Când mai vii?
– Nu ştiu -bâigui Matei şi ieşi, ameţit cu totul.
…. „Eşti un imbecil!” – îi spuse gândul-cel-ironic. „Eşti un om slab” – îi spuse gândul-cel-bun. „Ei, şi ce dacă te-ai culcat cu o târfă?” – îi spuse gândul-cel-rău. Transpirase, în autobuzul supraîncărcat. În faţa sa, pe scaun, un copil de vreo doi ani – un băieţel – urla de mama focului. „Urlă dobitocule – îşi spuse Matei – urlă acum când nu trebuie! Când o să trebuiască să urli, o să taci şi-o să-ţi înghiţi veninul!”. Îl stăpânea o stare nelămurită de iritare. Fără să vrea, gândurile îi fugeau la femeia în braţele căreia îşi lăsase fecioria. Pentru el, totul se desfăşurase în mod inconştient. Doar clipa finală şi-o amintea – voluptate amestecată cu greaţă. Îşi închipuise altfel împreunarea dintre un bărbat şi o femeie. Simţea şi acum mirosul special al femeii, un miros iute de transpiraţie, amestecat cu un alt miros nedesluşit, pe care îl numi ” miros de târfă”. Îi venea să vomite, de aceea se chinuia să-şi abată gândurile într-o altă directie. În minte îi răsări chipul Soniei. Era aşa de bună fata aceasta! Şi atât de pură, de diferită de celelalte fete! „Am s-o iubesc până la moarte” – îşi spuse cu multă râvnă. „Iubeşti pe dracu’! Cum o să simţi din nou „Mirosul de târfă” o să uiţi de toată dragostea „cea-până-la-moarte ” – îi spuse gândul- cel-ironic şi, în acelaşi moment, gândul-cel-rău hohoti. „Eşti prost – spuse foarte serios gândul-cel-bun – crezi că nu-mi dau seama câ dragostea adevărată este cea pe care o simt faţa de Sonia? Eşti prost, asta e'”. „Fugi, domnule, de aici, că mă faci să râd!” – chicoti gândul-cel-ironic. Matei scutură puternic din cap. 0 bătrână, aflată pe scaunul de alături, îl privi uimită. Matei se ruşină şi privi pe fereastră. După câteva clipe, întoarse capul: bătrâna continua să-l privească. Pe faţa ei, locul uimirii de adineauri îl luase o blândete stranie.
– Cald tare, dragu’ mamei… – spuse bătrâna, zâmbindu-i.
– Da… cald … mormăi Matei şi privi din nou pe fereastră. Bătrâna oftă fără nici un motiv. Sau poate că avea un motiv. „La urma urmei, bine am făcut că m-am îmbătat aseară! Dacă nu era Iosif, cu sesiunea lui de referate, nu mi-se întâmpla porcăria asta”. Se simţea puternic dezamăgit. De la o anumită vârstă se gândise des la felul în care va decurge primul său contact cu o femeie. În asfel de momente îşi simţise gâtul uscat şi inima bătându-i alandala. Îşi închipuise că totul trebuie să fie foarte-foarte plăcut şi deosebit. Când colo… „La dracu’! – exclamă în sinea sa, – n-am întâlnit în viaţa mea idiot mai mare ca mine! S-a întâmplat – s-a întâmplat! Doar n-o să mă dau cu capul de pereţi…ei, drăcie, parcă aş fi ucis pe cineval”.
– Dragu’ mamii – auzi vocea bătrânei. Se întoarse aproape furios, dar dând cu ochii de chipul blând al acesteia, se însenină fără voie.
– Ce s-a întâmplat? – întrebă.
– Dacă nu te superi mata… – Matei zâmbi: bătrâna putea să-i fie bunică şi-i spunea „mata” – te-aş întreba ceva…
– Nu mă supăr, bunică, întreabă-mă – o încurajă Matei, plin de curiozitate. Bătrâna îşi şterse gura cu dosul palmei.
– Eşti, cumva, din Lunci?
– Da, dar de ce mă întrebi, bunică?
– Eşti, cumva, din neamul lui Stan?
– Da – răspunse Matei, din ce în ce mai intrigat.
– Pe bunicul matale îl chema, cumva, Trăian? Matei zâmbi trist:
– Îl „chema”, într-adevăr – pentru că a murit pe front… Eu nu l-am cunoscut – îi spuse bătrânei – nu l-a cunoscut nici mama… Ochii bătrânei se umplură de lacrimi. Matei o privi surprins.
– Doamne, Doamne! – oftă bătrâna clătinând uşurel din cap-Doamne, că bine îi mai semeni! Dacă n-aş şti că au trecut atâţia ani, aş jura că matale eşti Trăian…
– Dumneata l-ai cunoscut pe bunicul meu? Matei o privi ca pe o apariţie dintr-o altă lume. Privise adesea fotografia îngălbenită de vreme a bunicului său, din care îl privea un bărbat înalt şi frumos, care – abia acum îşi dădu seama! – semăna cu el. Dar fotografia aceea nu trezise în el nici un fel de emoţie. Însă acum, auzind-o pe această bătrână vorbind de bunicul său, acesta devenise o prezenţă vie, ca şi cum ar fi fost vorba de un om pe care îl cunoşti din vedere, ce-i drept – dar pe care l-ai văzut cu câteva zile în urmă.
– Sigur că l-am cunoscut – răspunse bătrâna cu o undă de mândrie în glas – straşnic bărbat era! – exclamă, cu ochii. pierduţi undeva, în trecut.
– Cum l-aţi cunoscut? – vocea lui Matei devenise respectuoasă.
– Ehei, ani mulţi s-au scurs de atunci! Eu venisem tânără învăţătoare în satul vostru… adică satul dumneavoastră…
– Nu-mi spuneţi „dumneavoastră”, nu mă simt în apele mele când îmi spuneţi aşa… rosti Matei, stingherit.
– Bine… Eu de loc sunt din Ardeal. Când am venit eu aici, în Moldova, bunicul tău să fi avut vreo douăzeci de ani… Eu, abia şaptesprezece… Doamne, cum s-au dus anii aceia, parcă nici n-au fost! În ochii bătrânei se iviră din nou lacrimi.
– V-aţi iubit? – se trezi Matei întrebând. Imediat roşi. „Ce do-bitoc sunt, domnule! Cum nu mi-e ruşine să întreb aşa ceva?!”. Bătrâna privi speriată în jur, dar văzând ca nimeni nu ascultă discuţia lor, se linişti şi se întoarse spre Matei. Îi zâmbi cu duioşie:
– Da – spuse simplu, apoi oftă şi nu mai zise nimic. Matei nu insistă. Era copleşit de întâmplare. „Ce surprize poate să-ţi ofere viaţa! Prin ce miracol a nimerit bătrâna asta, care pare venită de pe altă lume, chiar pe acelaşi scaun cu mine? 0 poveste de dragoate petrecută cu ani în urmă… Exact ca în cărţi… 0 fi fost frumoasă? se întrebă el, privind-o furiş. Sigur a fost frumoasă… curios, deşi pare că a fost ceva serios între bunicul şi bătrâna aceasta, n-am auzit-o pe bunica vorbind de vreo iubire a bunicului… Cine ştie, poate că nici ea nu vrea să-şi amintească, o fi suferit din cauza asta…înseamnă că a fost ceva de capul bunicului, de vreme ce o învăţătoare s-a îndrăgostit de el!” 0 rugase de multe ori pe bunică-sa să-i povestească despre bărbatul din fotografia aceea îngălbenită. „Ce să-ţi spun despre beţivanul ăla care s-a dus şi m-a lăsat cu doi ţânci de-o şchioapă şi cu unul în burtă?!”. Matei râsese de fiecare dată. Supărarea bătrânei ascundea o dragoste care nu se stinsese încă. Într-adevăr, când bunicul său plecase pe front, bunică-sa rămăsese cu doi copii: mama sa, şi un unchi despre care nu mai ştia nimeni pe unde e. La câteva luni după plecarea bărbatului, bunică-sa născuse încă un băiat, căruia îi pusese numele Traian. La plecare, bărbatul îi spusese femeii: „Mario, să ai grijă de băiat!”. 0 auzise odată pe bunică-sa povestindu-i mamei sale cât de mult plânsese când îl născuse pe Traian. „Săracu’ – se văicărea bătrâna – el ştia că o să mai aibă un băiat!”. Bunicul său murise undeva în Basarabia, tăiat în două de un brand.Bătrâna, rămasă văduvă cu doi copii mici şi unul de ţâţă, începuse în curând să se zbată în nevoi, mai având de purtat şi grija tatălui său, invalid din primul război. Nici foametea, nici colectivizarea, n-o doborâseră pe bătrână. Devenise un bărbat cu chip de femeie. Nu se mai măritase. Matei o întrebase odată:” Dacă erai tânără, de ce nu te-ai măritat?”. „Mama spune că erai o femeie frumoasă…” „Da’ ce, eram căţea în călduri?! – râspunsese bătrâna cu o brutalitate plină de un nesfârşit bun-simţ. Eu aveam grija a trei plozi, nu-mi mai trebuia şi un trântor la casă!”. „Totuşi, – insistase Matei – un bărbat ţi-ar fi fost de folos în multe privinţe: la arat, la semănat, la cărat – care sunt treburi de bărbat, nu de femeie.” Bătrâna dăduse a lehamite din mână:” Ştiu eu ce e bărbatul la casa femeii! Trântor, bun numai să bea şi să doarmă, iar din când în când să-ţi toarne plozi! Şi tu, Mario, roboteşte ca proasta, din zi în noapte! Prost a mai întocmit Dumnezeu lumea, Doamne iartă-mă!” „Vorbeşti urât de bărbaţi, da’ te-ai măritat cu bunicul!” – o ironizase Matei. Bătrâna îl privise crunt: „Ei, asta-i! Parcă bunică-tu era mai breaz! Toată ziua cu ţigara în gură, seara la crâşmă, şi-n rest – Maria la treabă! Ba se mai uita şi după altele ticălosul…” „Şi totuşi, l-ai iubit – şi încă îl mai iubeşti!” . „Ce tot spui acolo? – se oţărâse bătrâna – apoi, cu o voce duioasă: l~am iubit că era frumos trântorul, Dumnezeu să-l ierte! Şi când râdea te treceau fiorii, că pentru râsul lui l-am luat şi pentru ochi – că de avere, n-avea nici izmene pe cur când s-a-nsurat!” Matei pufni în râs, amintindu-şi de această discuţie. Grozavă femeie era bunică-sa! Crescuse trei copii ai săi, îl crescuse şi pe el şi pe soră-sa, şi tot se ţinea verde. „Mă, îi spunea deseori lui Matei, privindu-l încruntată – cum îi era felul – tu să te însori de tânăr şi să faci o şatră de copii! Pe toţi am să-i cresc eu, n-avea grijă! Fudula aia de la Bucureşti nu vrea să facă copii, se teme să nu-i pută a căcat!”. Bâtrâna n-o înghiţea pe nepoată-sa – sora lui Matei. De când se măritase şi devenise bucureşteancă, uitase de unde plecase. Venea rar pe acasă, după „daică” – cum spunea bunică-sa, adică după ale gurii. Vorbea cu accent bucureştean, oarecum forţat, lucru care îi stârnea lui Matei de fiecare dată râsul. Odată, scoasă din fire de ifosele nepoatei, bătrâna îi spusese verde în faţă: „Fă, ai uitat când umblai cu mucii până la brâu prin ogradă, .morfolind vreo coajă de pâine? Ce te ţii cu nasul pe sus, de parcă ai fi mare boieroaică?!”. De faţă fusese şi bărbatul surorii sale, un inginer cam tâmp, dar plin de bani. De atunci nepoata nu-i mai vorbise bunicii sale, dar nici aceasta nu parea să se sinchisească de acest lucru. Matei ştia de la mama sa că bătrâna avusese multe necazuri în viaţă, din cauza limbii sale ascuţite. Spunea ce credea, fără să-i pese de cel căruia i-se adresa. Avusese de a face şi cu securitatea: după ce comuniştii veniseră la putere, un vecin, ajuns secretar de partid, voise să o tragă de partea lor, ştiind-o văduvă şi cu trei copii. Bătrâna reacţionase prompt: ”Mă cac în partidul vostru! Ce partid o mai fi şi acela, în care un târâie-brâu ca tine ajunge mare şef?!”. Furios, vecinul o turnase la securitate. Într-o dimineaţă, bătrâna se trezise cu o maşină la poartă. Stătuse vreo trei zile pe la judeţ, apoi se întorsese acasă. Ce pătimise nu ştia nimeni, pentru că bătrâna nu povestise niciodată, nimănui, episodul acesta. Cert era faptul că se întorsese nevătămată. La câtăva vreme după acea întâmplare, secretarul de partid (beţiv fară pereche) fusese găsit într-un şanţ, cu capul spart. Gurile rele spuneau că bătrâna nu era străină de păţania acestuia. Matei îşi iubea foarte mult bunica. Între ei se statornicise o prietenie serioasă, ca între doi oameni maturi. Cam de pe vremea când Matei împlinise opt ani, bunică-sa începuse să-l trateze ca pe un bărbat în toată firea, nu ca pe un copil. Ce-i drept, joarda pe care femeia o folosea destul de des, îi amintea nepotului că, de fapt, nu este decât un mucos. Încă din fragedă copilărie, Matei visa deseori că bunică-sa a murit Chiar şi acum, la anii adolescenţei, i se întâmpla acest lucru. De fiecare dată se trezea cu lacrimi în ochi şi cu o disperare fără margini în suflet. Nici în clipele de deplină luciditate nu putea concepe că bunică-sa ar putea muri într-o zi. De regulă, refuza să se gândeasă la această posibilitate. 0 privi din nou pe bătrâna de alături: „Te pomeneşti că o fi fost ibovnica bunicului… Ba poate că bunica i-o fi tras şi vreo păruială!”. Bătrâna îi simţi privirea, şi-l privi la rândul ei. Ochii ei priveau cu duioşie, şi Matei zâmbi fâsticit. Cu câţiva kilometri înainte de ajunge în oraş, autobuzul făcu pană şi şoferul strigă din faţă că cei care nu aveau bagaje sau copii să o ia din loc, pentru că pana ar putea să-i ia şi trei ore. Matei scăpă o înjurătură urâtă printre dinţi, şi o rugă pe bătrână să-i facă loc să coboare. Bătrâna se ridică anevoie şi Matei ieşi pe culuoarul dintre scaune, îmbrâncit de cei din spate. Coborî. Autobuzul se oprise în plin câmp. Era cald, soarele, deşi coborâse spre asfinţit, continua să înfierbânte. Odată ajuns pe asfaltul plin de găuri, primul gând, care îl izbi dureros, fu cel la Iosif. „Uite aşa îşi face omul duşmani! Nebunul ăsta de Iosif ar fi în stare să mă lase corigent pentru bucuria pe care i-am făcut-o…” Deşi încerca să pară nepăsător, simţea mereu o ghiară în inimă. Adevărul era că profesorul Iosif îi inspira frică. Poate era unul dintre puţinii oameni care îi impuneau respect, prin faptul că era un om bun şi cinstit, care îşi făcea cu pasiune şi devotament meseria, respecta pe toată lumea – inclusiv, sau mai ales – pe elevi, dar pretindea să i se plătească cu aceeaşi monedă. Ori, prin ceea ce făcuse, Matei îl jignise profund, şi-şi dădea perfect seama de acest lucru. Se blestemă pentru prostia pe care o făcuse. Hotărî să se abată mai întâi prin oraş, pentru a-şi cumpăra un pachet de ţigări. De la o vreme începuse să fumeze cam mult pentru vârsta sa. Taică-su nu ştia că fumează, dacă ar fi aflat, l-ar fi snopit în bătaie. În neamul lor, destul de numeros, nimeni nu fuma, fumatul fiind considerat un viciu ruşinos. Începu să fluiere o melodie veselă, încercând să-şi abată gândul de la Iosif. Deodată îi veniră în minte cuvintele Stelei :”Eşti într-adevăr frumos”. Amintirea fetei îl tulbură, nu-i mai făcea greaţă, aşa cum se întâmplase în autobuz. Încercă să-şi amintească cum se iubise cu fata, dar nu reuşi. Cele „trei glasuri ale conştiinţei” – cum obişnuia să le numească – nu-i spuseră nimic în legătură cu Stela. „Probabil că n-au chef de vorbă” – rosti cu voce tare şi râse de unul singur. Privi în spate. 0 parte dintre călătorii autobuzului veneau agale, la o distanţă respectabilă. Intră în oraş prin mahalaua ţigănească, însoţit de lătraturile unei întregi haite de câini. Scotoci în buzunarul tunicii şi scoase la iveală banii pe care îi avea. Puse deoparte cincizeci de lei, banii pe care îi datora lui Iosif. „Să-i înapoiez suma, deşi… cred că asta o să-l irite şi mai tare…” Privi în toate părţile cu atenţie. Pe stradă nu se zărea nimeni. Intră într-o cârciumă murdară din care răzbea până afară o gălăgie infernală. Mijindu-şi ochii, înlăcrimaţi de fumul gros de tutun, îşi croi drum spre bar. Acolo servea o femeie bondoacă şi neagră, îmbrăcată într-un halat cumplit de murdar, halat care fusese odată alb. Matei ceru cu voce egală un pachet de „Carpaţi” şi o sticlă de vodcă. Femeia îl servi cu promptitudine, fără să se sinchisească de uniforma lui de liceean. Când intrase în cârciumă, Matei nu se gândise defel să-şi ia o sticlă de băutură, şi totuşi o ceruse. Băgă sticla la brâu, înhăţă restul şi ţigările, apoi ieşi iute afară. I se părea că toată mulţimea aceea de indivizi beţi şi murdari priveşte după el. Scuipă scârbit: în cârciumă puţea ca într-un W.C. public. Sticla de vodcă, băgată la brâu după curea, îl incomoda la mers. 0 scoase şi o băgă în buzunarul vestonului, mascând-o cu braţul. Aprinse o ţigară de la un trecător. Sufla fumul cu atenţie, ferindu-se de vreun eventual cunoscut. Curând ieşi din oraş. Începuse să se întunece. Adia un vânticel călduţ, şi de pe şesul din jur venea un miros ameţitor de iarbă crudă. 0 bucurie fără margini îi inundă fiinţa, şi fără să se gândească, se aplecă pe marginea drumului şi sărută iarba. Se ridică, ruşinat parcă, şi desfundă sticla de vodcă. Bău cu sete. Alcoolul îi transformă stomacul într-un ghem de foc. Îşi aminti că nu mâncase nimic. „0 să mă îmbăt!” Băutura îi însenină pe dată gândurile. Uită de losif. Îi răsări în minte Sonia. „Doamne, cât o iubesc pe fata asta!”. Începu să cânte, cu voce uşor răguşită:
„Ne-om aminti cândva, târziu
De-această întâmplare simplă
De această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun
Din plopii albi se cerne jarul
Orice-nceput se vrea fecund
Risipei se dedă florarul…”

Ar fi vrut să mai bea, dar simţi, instinctiv, că încă o înghiţitură de vodcă i-ar fi întors stomacul pe dos. Începuse să se îmbete. Încetă să mai cânte şi începu să plângă, fără motiv.

*
Matei Stan-tatăl repetă pentru a treia oară aceeaşi înjurătură:
– Candela mamii ei de viaţă!. Stătea pe marginea patului, numai în izmene, şi-şi bâţâia picioarele într-un mod caraghios. Margareta, nevastă-sa, învârtea într-un ceaun în care se prăjea nişte ceapă. Bărbatul tuşi gros, apoi:
– Cui o fi semănând ăsta, femeie?! Dacă de la şaiş’pe ani vine acasă beat ca porcu’, apăi când o ajunge mare o să-l lingă câinii prin şanţuri!. Nevastă-sa nu răspunse. Avea ochii înlăcrimaţi, poate din cauza cepei, poate din altă pricină. Era duminică dimineaţă, altădată s-ar fi dus la biserică, dar acum trebuia să facă de mâncare. Fabrica îi lua cea mai mare parte din timp, în cursul săptămânii abia dacă avea timp să facă de două ori mâncare. Cândva fusese femeie durdulie şi frumoasă, dar munca şi necazurile o slăbiseră şi o urâţiseră facând-o să arate cu zece ani mai bătrână decât era în realitate. Bărbatul continuă să-şi bâţâie picioarele.
– Ştii ce-o să fac? – spuse deodată, fără să-şi priveacă femeia – o să pun mâna pe furcă şi o să-i rup oasele! Sau o să-l fugăresc de acasă! Mie nu-mi trebuie beţivi la casă!!! – urlă spumegând.
– Dacă aş fi venit eu la tata în halul ăsta, m-ar fi tăiat cu toporu’! Ah, mă duc să-l scol! Doarme, ha? Domnul doarme! 0 fi mahmur! Lumânarea mamei lui! O să-l omor! Sări de pe pat şi se repezi spre uşă. Femeia îi tăie calea:
– Unde ieşi în izmene, vrei să te vadă lumea?
– Mă cac în gura lumii! – scrâşni bărbatul şi dădu s-o împingă dar femeia îi prinse mâna. Bărbatul făcu ochii mari:
– Ce vrei, femeie, să te plesnesc şi pe tine?! În ochii Margaretei apărură lacrimi:
– Omule, gândeşte-te că e duminică, e slujbă la biserică şi e păcat! Las’ că aveţi vreme să vorbiţi!
– Să vorbesc?! Ce să vorbesc? Îi rup oasele şi gata! Totuşi, se aşeză la loc pe pat. Femeia mestecă din nou în ceaun. Era un gest mecanic. Ceapa se călise demult, începea să se ardă, dar ei nu-i era gândul la asta. Umerii i se zguduiră de plâns:
– Doamne, Doamne, numai de necazuri am parte pe lumea asta!
– Vezi, fă, că arde ceapa aceea! Femeia luă ceaunul fierbinte cu mâinile goale. Era uimitor că reuşea să facă asta fără să se frigă. Matei-tatăl începu să se îmbrace. Nu mai înjura, doar clătina ameninţător din cap. Îşi puse o bască ponosită pe cap, şi-şi încălţă pantofii ieftini, de muşama.
– Unde te duci ? – întrebă femeia, ştergându-şi lacrimile.
– La dracu’! – răspunse el, morocănos.
– Ia-ţi pălăria, unde te duci cu basca asta ponosită? – spuse ea, fără să ia în seama grosolănia bărbatului. Matei-tatăl o măsură din cap până în picioare:
– Fă, tu n-ai treabă? Ieşi afară. Privi roată curtea, scuipă supărat şi ieşi în drum. De cealaltă parte a drumului nu mai erau case, doar un maidan plin de buruieni şi apoi balta. Dimineaţa răsuna de orăcăiturile broaştelor. Bărbatul privi în lungul drumului, de-o parte şi de cealaltă. Pe drum, ţipenie. Mai scuipă odată, şi-şi înfipse mâinile în buzunare. Privi parii albi ai viitorului gard. Scuipă din nou.
– Pai da, ograda stă vraişte, că fecioru-miu umblă pe la sesiuni, futu-i sesiunea mamei lui! Şi-apoi vine acasă pe şapte cărări! – rosti cu voce tare.
– Ce faci, Stane, vorbeşti singur? Bărbatul se apropiase pe nesimţite. Stan se întoarse speriat. În spatele lui apăruse Sandu Racu, zis Chişoi.
– Ce drac’ vrei, mă? – murmură Matei-tatăl, ruşinat de faptul că celălalt îl surprinsese vorbind singur.
– Frumoasă vreme, Stane, nu c-aşa-i?! – spuse vesel Chişoi, şi-şi aprinse o ţigară. Fuma aproape tot timpul. Era un bărbat pirpiriu şi groaznic de slab. De atâta băutură, nasul i se învineţise. Când se îmbăta, avea obiceiul de a urina în pantaloni – de aici i se tră- gea porecla. Fusese de toate în viaţa lui: şi învăţător şi primar şi perceptor. Băutura îl adusese în halul acesta. Făcuse nişte potlogării pe vremea când fusese perceptor şi stătuse vreo şapte ani la închsoare. Când scăpase, nu mai găsise nici nevastă, nici copii: îşi luaseră lumea în cap. Casa o găsise gata să se prăbuşească. 0 reparase ajutat de vecinul său Stan. 0 vreme, păruse că are de gând să se îndrepte, dar dăduse din nou în patima beţiei şi se alesese praful de toate. Deşi era cu cinci ani mai mic decât Stan, arăta cu vreo cincisprezece mai bătrân. Trăia din mila vecinilor, din pomeni (nu lipsea de la nici o înmormântare) şi, din când în când, din furat. 0 dată, intrase în beciul unui gospodar, cu gândul de a fura un borcan cu brânză, pe care pusese ochii mai demult. În beci, însă, dăduse peste damigenele cu vin şi stăpânul casei îl găsise în zori, dormind cu furtunul alături. Îl dăduse pe mâna Miliţiei – datorită lui Stan scăpase. Matei-tatăl îl chema deseori să-i ajute la treabă, dându-i, în schimb, fie sume neînsemnate de bani, fie câte ceva de mâncare.
– Mde, Sandule, răspunse Matei-tatăl, frumoasă, nefrumoasă – tu tot vesel eşti! Halal de tine, copil nu, nevastă nu, gospodărie – nici atât, să tot trăieşti şi să petreci! De unde nu curge – pică! Chişoi necheză, parcă şi mai vesel:
– 0 viaţă-avem şi-o bortă-n cur! Nu-i aşa, Stane? – spuse el, privindu-l dintr-o parte.
– Aşa o fi, Sandule, că prea zici cu foc! Matei-tatăl îl privi amuzat şi o sclipire ironică îi aprinse, pentru o clipă, ochii:
– Mai moare unul, se mai naşte altul – tu să fii sănătos! Chişoi necheză din nou, fară să sesizeze ironia, sau fără să-i pese de ea.
– Ai curăţat via? – întrebă, devenind foarte serios. Matei-tatăl scuipă şi privi absent cocoloşul de noroi ce se formase în ţărână.
– Am curăţat pe naiba! Când s-o curăţ? Nu vezi că am şi ograda asta crăcită?
– Dacă vrei, Stane, pot să ţi-o curăţ eu!
Am să mai văd! Chişoi se îndepărtă la fel de uşor cum se apropiase. Matei-tatăl porni fără ţintă pe drumul plin de hârtoape.
*
0 durere ascuţită în creştetul capului îl făcu să se strângă ghem. Stomacul şi-l simţea ca pe o gaură dureroasă şi fierbinte. Se sculă încet din pat. Casa începu să se învârtă cu el. Se întinse repede în pat. „Oh! De n-aş voma!”. Deschise ochii şi privirea sa întâlni tavanul podit cu scândură vopsită roz. „Văd viaţa-n roz!”. Încercă să-şi adune gândurile. Nu-şi mai amintea cum ajunsese acasă. Bănuia doar că băuse toată sticla de vodcă. „Dacă m-a văzut tata, azi am spectacol!”. Se zvârcoli o vreme în aşternut, aşteptând să i se limpezească capul. 0 întrebare începu să-l chinuie: „M-a văzut tata, sau nu?”. Respiră de câteva ori adânc şi sări, dintr-odată, drept în picioare. Îi veni să vomite imediat. Ieşi repede în faţa casei şi dădu afară un lichid verzui, cumplit de amar. Ochii i se umplură de lacrimi. Mai icni de câteva ori şi se linişti. Auzi un chicot de râs. Ridică ochii şi printre lacrimi îl zări pe Nicu Pavel, care stătea în mijlocul drumului cu mâinile înfipte în buzunare.
– Vei fi rămas gravid! – sa hlizi Nicu.
– Du-te dracului! – rosti Matei cu voce slabă. Scuipă cutremurat de scârbă, şi-şi şterse ochii cu mâneca cămăşii.
– Dacă-ţi spun! – continuă să se hlizească Nicu.
– Ce vrei, mă tâmpitule, lumea moare şi tu stai ca vita în mijlocul drumnului şi râzi – se supără Matei.
– Lumea moare pentru că e beţivă! – spuse Nicu, sentenţios. Îşi dăduse seama din primul moment ce boală avea colegul său.
– Dacă te-ai vedea ce faţă ai! – mai spuse.
– Mă, un vin deştept unde găsim? – întrebă deodată Matei. Nicu Pavel ridică din umeri.
– Nu-ţi ajunge că ai venit aseară pe patru cărări, vrei s-o iei de la capăt! – auzi Matei vocea mamei sale. Se întoarse speriat. Din prag, mama sa îl privea cu ochi severi. Se cunoştea că plânsese. Matei nu ştiu ce să răspundă. Îngâimă:
– Ei, asta-i!
Margareta Stan îşi privi fiul cu ochi critici. „Uite la el, ce buhăit e! N-are decât şaiş’pe ani şi uite ce e în stare să facă!”.
– Hai în casă, avem de vorbit! – spuse cu voce tare. Nicu Pavel schiţă un salut şi se îndepărtă. Matei o urmă supus pe mama sa. Intrară în bucătărie. Căldura de aici îl făcu să se clatine. Se aşeză repede pe marginea patului. Capul îi zvâcnea ca un buboi gata să plesnească.
– Să-ţi pun să mănânci? – întrebă mama sa, cu voce aspră. Matei refuză cu voce înceată. Privi în pământ.
– Păi da, domnul a chefuit aseară, nu-i place mâncarea! Neruşinatule – izbucni mama sa – neruşinat şi nesimţit, asta eşti! Matei continua să privească duşumeaua. Nu răspunse nimic. Se simţea complet vlăguit.
– Trebuia să-l las pe taică-tu să te ia la bătaie din somn! – strigă mama sa, furioasă.
– De ce nu l-ai lăsat? – ridică Matei ochii spre ea. Rostise aceste vorbe foarte calm. Mama sa rămase descumpănită.
– Uite cum arăţi! – spuse după câteva clipe, şi-i băgă în faţă o oglindă. Matei îşi zări faţa umflată şi galbenă. Privi într-o parte.
– Nu-ţi place ce vezi, nu? Dacă nu-ţi place, de ce bei? Ai necazuri, te-a lăsat nevasta, sau ce ai?
– Hai, mamă, lasă-mă-n pace, faptul e consumat…
– „Consumat”! – îl maimuţări femeia. Nu-i consumat deloc! Te-am scăpat din mână, asta e! Te-ai apucat de băut, de fumat, mâine-poimâine vei vrea să-ţi fac şi nuntă! Auzind cuvântul „fumat”, Matei tresări puternic. 0 privi speriat pe maică-sa: ” De unde ştie?” Femeia parcă îi ghici întrebarea:
– Ţi-am luat eu pachetul de ţigări din buzunar! Dacă dădea taică-tu de el nu ştiu, zău, ce se întâmpla! Ai venit beat ca un porc, abia te ţineai pe picioare. A vrut să te bată atunci, dar nu l-am lăsat eu. Oricum nu ştiai pe ce lume eşti.
– Îţi sunt recunoscător… – zise Matei, sincer, dar maică-sa luă aceste vorbe drept batjocură, şi îi cârpi o palmă peste faţă. Matei o privi surprins, neînţelegând.
– Îţi baţi joc de mine?! – şopti femeia, furioasă. Se auzi uşa. Matei-tatăl privi încruntat, când la femeie – când la băiat. Ochii i se opriră asupra fiului său. Un zâmbet rău îi încreţi gura:
– S-a sculat domnul?! Să-ţi aduc ceva de băut, domnu’ Matei? – întrebă cu răutate. „Începe spectacolul…” – îşi spuse Matei.
– Nu, nu-i nevoie! – vorbi el, încercând să-şi stăpânească tremurul vocii. Tatăl său nu mai spuse nimic. Începu să-l lovească cu sete. Pumnii săi loveau la întâmplare, peste cap, peste faţă, peste umeri. Un pumn îl lovi pe Matei drept peste gură, plesnindu-i buza de jos. 0 şuviţă de sânge i se prelinse pe bărbie. Nu schiţă nici un gest de apărare. Maică-sa, ţipă îngrozită:
– Sânge!
Matei-tatăl încetă să-l mai lovească. Matei îşi şterse apăsat sângele de pe bărbie. Ochiul stâng i se învineţise. Îl privi cu ură sălbatică pe tatăl său. Acesta îi văzu privirea. 0 nouă serie de pumni se abătu asupra lui Matei.
– M-ai bate, ai? – şuieră tatăl – m-ai bate, futu-ţi lumânarea mă-tii de beţiv! M-ai bate, după ce te-am crescut! Candela mă-tii, ai să ajungi ca Chişoi, să dormi prin şanţuri! Se opri, suflând greu din cauza efortului, sau a furiei.
– Mă, până o să mă baţi tu, o să te omor eu pe tine! – strigă el şi ieşi, trântind uşa. Matei privi cu ochii înceţoşaţi spre maică-sa, apoi începu să-şi mângâie buza plesnită. Nici nu auzise ultimele cuvinte ale tatălui.