Păşesc, ca de fum, prin toamna de ceaţă,
Strivind în străfunduri un geamăt durut;
Dar am dat cu câteva lacrimi pe faţă
Şi m-am spălat de sărutul tău prefăcut.
E ultima oară când vorba ta doare
– Minciuna ta-i tristă, îmbrăcată-n şoptit –
Zadarnic mă strigi, în glas cu mirare,
De parcă n-ai crede că totu-i sfârşit.
Atâtea reproşuri şi atâtea cuvinte,
Dar poate niciunul dintre noi n-a iubit…
Privirea mea-i goală, privirea ta minte –
Şi toate-s ca naiba în amurgul cernit.
În toamna pâcloasă, vei plânge o vreme,
Cu aspre litanii mă vei prohodi,
Şopti-vei alinturi, striga-vei blesteme –
Da-n braţe străine, apoi, vei fugi.
Şi eu, pentru tine, voi fi amintire –
Şi tu, pentru mine, vei fi doar trecut…
Am dat cu câteva lacrimi pe faţă
Şi m-am spălat de sărutul tău prefăcut.
BORIS IOACHIM 