Agapă

… Ascultaţi-mă, prieteni, e ora amintirii!
Şi vinu-acesta roşu-i balsam pentru dureri
În mine nu există nici astăzi şi nici mâine
Vă voi vorbi, prieteni, de prăfuitul ieri.

Paharu-l strâng în palmă: atât mi-a mai rămas…
E sceptrul siguranţei de-a crede că mai sânt
Vă voi vorbi, prieteni, dacă-mi veţi da răgaz,
De tinereţi aprinse, ce s-au trecut ca-n vânt.

Iertaţi-mă, prieteni, am tresărit deodat’!
Ţigara-mi arde buza uscată şi crăpată
Şi inima-mi se zbate de-un simţământ ciudat
De parc-ar vrea să uite bătaia de-altădată.

…Erau, prieteni, zile mirifice şi vii
Vorbeam despre iubire neştiindu-i suferinţa
Când ne plăcea să credem că nu eram copii
Dar vânt de primăvară ne străbătea fiinţa.

De ce zâmbiţi, prieteni? E ora amintirii!
Sau poate vi se pare c-am devenit bizar?!
Ah… mi-aţi zărit un abur în negura privirii..
Amici, nu mă-nţelegeţi, cuvântu-i în zadar.

Voi nu vedeţi prieteni că plâng ca-ntr-un blestem
-Pe inimă trecutul îl port ca pe-un stigmat
– Voi nu simţiţi, prieteni, că şi de voi mă tem
Şi cât de mult mă doare trecutul meu uitat?