Peisaj citadin

Undeva un clopot bate,
Rar vestind pe câte-un dus…
Pe trotuare desfundate –
Trec mulţimi în negru-apus.

Târgu-şi varsă calm vacarmul
Peste case, străzi, livezi,
Peste-un veac în care calmul
E un lux – ce rar îl vezi.

Sărăciile-s stăpâne
Peste suflete de robi,
Nu se-arată zile bune –
Trecători toţi par orbi.

Cer de plumb apasă zarea,
Târg şi oameni şi alei…
Iarna îşi deschide floarea
Chiciurilor peste tei.

Îmi târşesc paşii agale
Rătăcind prin parcul gol…
Bălţi de gheaţă-mi stau în cale –
Dar arar le dau ocol.

Ce sfârşită îmi simt firea –
E un timp pentru beţii –
Cred că asta ni-i menirea,
Căci ratării-i suntem fii.

Ţară cu cernită zare,
Fii tăi, grăbiţi se duc,
Spre tărâmuri cam neclare –
Clătinându-se năuc.

Nici speranţe, nici iluzii
Nu ne-mbată-n înserări…
Veac viclean naşte confuzii
Închizând albastre zări.

…Ce trotuare prăpădite –
În oraşul prăpădit!
Oameni trişti, feţe cernite,
Trec prin veacul nesimţit…

 

Gand

Sarcastic îmi şopteşte gândul:
„Hai, du-te-n lumea celor drepţi
Şi fă-te una cu pământul –
Că-i tot faci umbră, ce aştepţi?”

Din când în când, cu răutate,
Se zbate-n mine, negreşit,
Tot amintindu-mi de păcate,
Un duh viclean, nelegiuit.

Şi spune că banala-mi viaţă
E-o luptă stearpă, făr-de-ţel…
Că sub omături sau verdeaţă,
Cât voi trăi – va fi la fel.

Şi-mi aminteşte cu ardoare
De relele ce-am săvârşit
Cât am trăit, banal, sub soare,
Că viaţa mea s-a cam sfârşit.

Că-n doruri sterpe şi visare
La mult prea multe am râvnit –
Că la a dragostei chemare
Ca un nebun m-am bulucit.

Hei, duh viclean şi plin de fiere,
Ce-n suflet mi te-ai cuibărit,
O să-ţi răspund cu glas de miere
Că , totuşi, încă nu-s sfârşit.

Zadarnic îmi strecori otravă
În sufletu-mi îmbătrânit –
Căci viaţa mea, laşă sau bravă,
Are-o tărie de granit.

Şi-o să te alung, fără de spaimă –
Când s-o-ntâmpla, n-am cum să ştiu…
Eu nu râvnesc măriri, nici slavă –
De asta, poate, mă simt viu.

Şi dragostei – ce-n astă lume,
E singurul liman râvnit,
Plin de-o tandreţe fără nume –
Pe veci, deplin, m-am dăruit….

 

Ianuarie

În seara îmbrăcată-n ceaţă,
Pe strada albă şi pustie,
De atâta ger şi atâta gheaţă –
Îmi vin fiori de nebunie.

Când, zgribulit mă duc spre casă,
Printre nămeţi cătând făgaşuri –
O grea nelinişte m-apasă,
Când vrăbii văd, cătând locaşuri.

Şi mă întreb, cu spaimă surdă,
De va mai fi, cândva, verdeaţă,
Căci iarna, târfa asta crudă,
E doar pustiu, născând albeaţă.

Din coşuri negre saltă fumul –
Cu ceaţa înfrăţindu-şi norii…
Mai fi-va fără gheaţă drumul –
Vor mai sosi vreodat’ cocorii?!

E-o linişte şi-i o tristeţe
Aşa, ca de sfârşit de lume
Şi chiciuri grele dau bineţe
Cuiva – dar nu ştiu cui anume.

Poate că cerului de humă –
Poate că dorului din mine…
E iarna grea a morţii mumă –
Sau moartea dinspre iarnă vine?

Hei, vino-odată, primăvară,
Cu tot alaiul tău de doruri,
Cu vânt călduţ, suflând spre seară –
Din suflet să-mi topească sloiuri.

Să pot începe-o viaţă nouă –
Iubirii să-i plătesc restanţe…
Din fir de iarbă să sorb rouă –
Din suflet să urzesc speranţe…

 

Alean de iarna

Prea multe răzgâieli, multe pretenţii –
Câte în fapte – atâtea şi-n cuvânt,
Făcut-au toate bunele-mi intenţii
Să fugă, precum fuge pleava-n vânt.

Să fii atât de dulce şi frumoasă,
Dar să ai sufletul atât de crud!
Păreai fragilă şi-atât de duioasă –
Că îmi simţeam mereu obrazul ud.

Ce şoapte dulci – atingeri de petale –
Tu îmi rosteai în seri de rug aprins…
Apoi, încet, încet, buzele tale,
Rostit–au vorbe reci, cu glasul stins.

Tu mă făceai să simt că Universul
Cu dragostea-aş putea să-l stăpânesc
Şi plin de fierbinţeală mi-era viersul –
Dar m-ai răcit cu traiul tău lumesc.

Nici nu mai ştiu, făptura ta pribeagă,
Pe unde–şi poartă pasul legănat…
Şi derutat, nu mai ştiu de-mi eşti dragă,
Căci gheaţă-n piept, treptat, mi-ai strecurat.

Adânc şi pur – simţeam că suntem una,
Dar poate eu, de dragoste-mbătat,
Nu pricepeam că ţie ţi-e totuna –
De-s eu în viaţa ta, sau alt bărbat.

…Prea multe întrebări, neîntrebate
Sunt între noi – şi nu cred că vreodat’
În sufletu-ţi de piatră voi răzbate –
Şi nici nu ştiu ce mai-e de-ntrebat.

Curând, curând, veni-va, fără veste,
Deznodământu-acestei lungi poveşti,
Căci, nu mai ştiu – ceva-ntre noi mai este?
De fapt, nu cred că ştiu cine mai eşti…

Dar eu, posac şi plictisit din fire,
În dragoste mai cred – căci niciodat’
Prea mult, n-am stat în rece împietrire –
Cât voi trăi – iubi-voi neîncetat…

 

Venit-a vremea…

Venit-a vremea să mă-ntorc acasă –
Din mine prea mult timp eu am lipsit…
Crezut-am că iubirea e frumoasă,
Însă nu e – şi prea sunt obosit.

Ştiam, dar nu-mi dădeam deloc crezare,
Că totu-i doar minciună grea şi fum
Dar stăpânit de rea-ncăpăţânare
M-am rătăcit pe-al vieţii mele drum.

Credeam că dragostea înseamnă totul
Şi am iubit şi foarte mândru-am fost
Că pot iubi, dar nu ştiam, netotul
Că-i doar un timp pierdut fără de rost.

Şi mai credeam că pot credea în semeni
O! Dragostea-mi părea ceva sublim…
Dar astăzi mă simt gol şi, de- asemeni,
Cred că-i doar o prostie să iubim.

La mine-n suflet e mult calm şi bine –
Nici nu ştiam ce suflet pot să am!
Aş vrea ca să mă iert, dar mi-e ruşine,
Că-n vis nesăbuit sălăşluiam.

Averea mea sălăşluieşte-n mine
Ştiu, prea uşor iubirii m-am donat…
Credeam că doar iubind îmi va fi bine –
Ei bine, bine nu-i – m-am înşelat.

Hei, dară a greşi e omeneşte –
Această vorbă goală-o tot aud…
Dar, azi, când totu-n jur mă plictiseşte
La tot şi toate mă fac orb şi surd.

… Venit-a vremea să mă-ntorc acasă –
La mine-n suflet mă simt pricopsit,
Căci, astăzi ştiu: iubirea nu-i frumoasă
Când prea uşor, de tot, te-ai dăruit.

 

Obsesie

Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec spre-o altă lume, mai bună şi mai calmă.
S-a dus a mea viaţă – un biet fuior de fum –
Şi nu mai văd, în faţă, cărare şi nici drum.

Călcând mereu pe-alături, mereu m-am tot lovit –
De piatra neputinţei cu sârg m-am poticnit…
E viaţa doar o luptă?! Pe naiba – e doar chin!
Şi cerul lumii noastre prea rar este senin.

Să tot croieşti la planuri, uşor e de făcut –
Dar soarta-ţi pune piedici, cu chicotit tăcut.
Aproapele ţi-e, totuşi, mereu îndepărtat
Şi blestemat e omul să fie-însingurat.

Ce-i, oare, fericirea? Nu e, cumva, de veci,
Un mozaic de vise şi un ciudat ghiveci
În care, laolaltă, stau mierea şi veninul –
Dar mierea-i prea puţină – veninu-i dă preaplinul.

Nu-i, oare, fericirea făcută din bucăţi,
Dar prost alcătuită, din mult prea strâmbe părţi?
Căci ne minţim, cu toţii, că suntem fericiţi
Când, totuşi, din născare, de soartă priponiţi

Ne zbatem să răzbatem mai sus, către azur,
Dar, fără de tăgadă, ne învârtim în jur
Atât cât lanţul sorţii, mai lung, mai scurt, mai gros –
Ne lasă să întindem o mână spre frumos…

…Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec din astă lume, fără regret sau teamă…
Căci dusă mi-e viaţa – banal fuior de fum
Şi pulbere sunt toate – speranţele sunt scrum.

 

Prozaica

Există o tristeţe şi-un fel de nebunie…
De unde-mi vin în minte oare cine ştie?
Să fie amarul lumii – ce strâns mă înfăşoară,
Să fie doar viaţa-mi, pustie şi amară?

Privesc în jur la semeni: ce veseli toţi îmi par!
Deşi, le simt tristeţea şi ştiu că râd amar.
Suntem zdrobiţi de vremuri, minciună şi nevoi
Şi prea multă durere purtăm, adesea-n noi…

Unii visează-n taină – alţii chiar fac averi
Dar cei mai mulţi sunt singuri – catâri plini de poveri
Cu susu-n jos e lumea şi, parcă, fără rost –
Şi banul te ridică, oricât ai fi de prost.

O! Cine-a spus minciuna că banul nu contează,
Când până şi copiii tot la bănuţi visează?!
Ce-i drept, prea mult-avere, ades nenoroceşte –
Dar, parcă, sărăcia vreodată fericeşte?

Păcat e că virtutea stă, astăzi, doar în ban
Deşi, ades, acela ce-l are-i un mârlan.
Lipsit de orice scrupul, de sus pe toţi privind –
În timp ce-n juru-i gloata câştig-un ban trudind.

Prea multă nedreptate e sub albastrul cer –
De ce e nedreptate – de veacuri-i un mister…
Toţi filozofii lumii au căutat răspunsul
Şi toţi calicii zilei îşi dau cu presupusul.

Dar, poate-n lumea aceea, de care toţi se tem
Scăpa-vom de-ntrebare, scăpa-vom de blestem…
Şi vom afla acolo de ce e plâns prea mult –
În lumea asta rece – dar plină de tumult…

 

Prea tarziu

Puştoaică dragă, cu părul tău lung
Doar cu privirea pot să-ţi ajung
Anii tăi tineri, făr-de-păcat –
În mine iluzii absurde se zbat.

Iluzii absurde cum că-ntre noi
Bâzâie dragostea ca şi un roi
De-albine de aur, dulce-nţepând,
Despre iubire şi ură-ngânând.

Sentimental – ştiu sigur că nu-s –
Anii de aur mi s-au cam dus
Şi sufletul meu e tot mai sărac –
Şi-s tot mai cinic şi tot mai posac.

Căci deşi trupul mi-e încă bun –
Sufletul meu e doar moş nebun
Vreau să te-ating, dar simt că-s impur
Şi rău mă mai doare privirea-ţi de azur.

Puştoaică dragă, cu gura de foc
Sunt plin de tristeţe şi de nenoroc
Tu poţi, eu nu pot deloc să-ţi ofer
Dragostea-aceea ce duce la Cer.

Puştoaică dragă, cu părul tău lung
Doar cu privirea pot să-ţi ajung
Anii tăi tineri – căci, vai! Anii mei
Trecut-au aiurea, făr-de-temei.

Puştoaică dragă, cu părul bălai,
Cu ochii de azur, ce duc către Rai
Ştiu din privirea-ţi că ne iubim –
Dar eu-s pe calea spre ţintirim.

Ştiu că iubirea nu-i un păcat
Dar sufletul tău – în tandreţe bogat
Şi sufletul meu – moşneagul nebun
Sunt ca şi acul în carul cu fân.

Puştoaică dragă, cu suflet candid
Atâtea iluzii în mine ucid…
La marginea zării croncăne-un corb –
Iubirea e oarbă – eu nu sunt orb.

…Puştoaică dragă, cu părul tău lung
Doar cu regrete pot să te ajung
Aproape, departe – sunt, par anii mei
Ce-n fugă zburat-au făr-de-temei.

 

Dorinta

Ce ceţoasă-i seara-n care te doresc,
Stele, sus, în ceruri dorm pe pat de nori…
Totuşi, preafrumoaso, nu mă dumiresc
De ce mă încearcă-ai dragostei fiori.

Căci, firesc, în toamnă, când frunzele mor
Dragostea-i mai stinsă ca în primăveri…
Acu-i vremea-n care sentimente dor –
Toamna-i anotimpul marilor dureri.

Eu, ca nimeni altul, sunt îndrăgostit
Şi de vocea-ţi caldă şi de trupul tău
Şi pentru iubire-s gata – pregătit –
Şi dorinţa mi arde inima mai rău.

Ochii tăi, iubito-s stele ce străpung
Ceaţa din ferestre şi din ochii-mi trişti…
O, dar cum putea-voi la tine s-ajung,
Când tu-ndepărtare, prin străini exişti?

Hai, trimite-mi gânduri de dorinţă, doar –
Dacă-n braţe calde nu pot să te strâng…
Potoleşte-mi dorul cu-al tău dor, măcar,
Ca-n singurătate-mi, trist, să nu mai plâng.

Oare, vreodată, cândva, vor veni
Zile, împreună, să fim amândoi?
Când, într-o fiinţă, ne vom contopi –
Ca să facem, dulce, doar un trup din noi.

…Ce ceţoasă-i seara-n care te doresc –
Stele, sus, pe boltă, dorm pe pat de nori…
Totuşi, preafrumoaso, ce mult te iubesc,
Pătimaş şi tandru – pân’ se ivesc zori…

 

Final de falsa iubire

…Şi între noi, nu e nimic…
Doar ceva vorbe-n telefon –
Und’ ne prefacem că un pic
Ne mai iubim, că-i de bonton.

Şi râsul tău, fals-prefăcut,
Ce mă durea până-n rărunchi
Nu mă mai doare cam demult –
Şi nici nu cred că m-ai iubit.

Rămâi a cui vei vrea, căci eu,
Nu mai sunt căţeluşul tău
Ce te-adora adânc şi greu –
Azi, sunt dulău meschin şi rău.

Degeaba-ncerci să îndulceşti
Ceva ce n-a fost niciodat’,
Degeaba spui că mă iubeşti –
Şi mă consideri cam ciudat.

În tine totu-i fals şi fad,
Eu te-am iubit ca un cretin…
Dar, azi, în flăcări nu mai ard
Şi cum spuneam, sunt cam meschin.

Nu eşti tu prima ce-am iubit –
Femeie falsă – în drumul meu…
Deşi, am crezut, că în sfârşit,
Am câştigat sufletul tău.

Vei fi mereu a altcuiva
Şi tot credea-vei c-ai găsit
Măreaţa dragoste a ta –
Dar vei vedea că ai greşit.

Te las, ai fost ce mi-am dorit –
Pân’ sufletul ţi-am cunoscut –
Nici nu ştiu dacă te-am iubit…
Azi, nu mă dori – dar m-ai durut?!

Cu ploi de stele mă ningeai –
Credeam că unul – suntem doi…
De fapt, tu mă batjocoreai
Şi mă tratai ca pe-un gunoi.

Femeie fadă, suflet rău –
Mă lasă rece viaţa ta…
Eu îmi urmez destinul meu
Şi alta-i, azi, iubirea mea.

Aşa rămâi – şi aşa vei fi –
A cui te va dori vreun pic…
Dar jalnică vei deveni –
Iar pentru mine-nsemni nimic…