Batrani

Îi văd trecând sfioşi pe lângă garduri
Obrajii prea zbârciţi le-arată anii
Se mişcă-ncet; deasupra lor,
Foşnesc la fel de-ncet castanii.

Obosiţi sunt ochii lor şi trişti
Au văzut atâta rău şi moarte
Încât te întrebi cum n-au orbit
Şi mai pot lumina să o poarte.

Li-s tâmplele albite de nevoi
Şi-au mâinile zbârcite, noduroase,
Trudind cu ele au crescut copii
De aceea, poate-mi par frumoase.

Îi văd cum stau la poartă pe-nserat,
Privindu-şi parcă temător nepoţii,
Îşi amintesc de propria pruncie
Şi strâng în palme asprul lemn al porţii.

Îi văd, în zori, urcând spre cimitir
S-aprindă lumânări celor plecaţi
Par triste semne de-ntrebare –
Cum stau peste morminte aplecaţi.

Când se-ntâlnesc, întâmplător, pe drum
Cu nostalgie, parcă, îşi dau bineţe
Îşi povestesc de tinereţea lor
Şi ochii le-nfloresc de frumuseţe.

Vorbesc în şoaptă, parcă cu ruşine,
Şi merg încet, cu mâinile la spate
Şi chipurile ninse li-s senine
Deşi ei ştiu că-au zile numărate.

Aşteaptă calmi să le sosească ceasul,
De cei mai tineri vorba şi-o feresc,
Se-nchină-n miez de noapte la icoane
Şi strai de moarte-şi pregătesc.

Pe rând vă treceţi preafrumoşi bătrâni,
Cu voi o generaţie se trece
Lăsând în urm-un gol imens
În lumea asta cinică şi rece.

Voi, bătrâni cu sufletul curat
Care-aţi cunoscut pe Dumnezeu
Şi povara vieţii aţi purtat
Într-un veac grăbit şi-atât de rău

Învăţaţi-mă ca voi să fiu
De poveri să nu mă las zdrobit
Învăţaţi-mă că Dumnezeu e viu –
Că-am uitat de El şi L-am mâhnit.

Ce milă mi-i de voi, când vă privesc –
Deşi presimt că n-am s-ajung ca voi –
Şi-aş vrea să vă reîntineresc
Bătrâni cu tâmple ninse de nevoi.

Îi văd trecând sfioşi pe lângă garduri,
Purtându-şi demn nevoile şi anii…
Se mişcă-ncet; deasupra lor,
Foşnesc la fel de-ncet castanii…