Ostenit

Ştiu: sunt profund neserios
Cu firea-mi veşnic schimbătoare
Cu mutra mea de ins fricos
Şi înclinat spre delăsare.

Da-n tainice dimensiuni,
Adesea mă scufund alene
Şi de pe piscuri în genuni
Eu mă arunc din vreme-n vreme.

Ce caut ? Nu mai ştiu nici eu…
Iubirea, Omul, Veşnicia ?
O! Martor iau pe Dumnezeu
Că m-a învins, treptat, prostia.

Zadarnic mintea mi-o înec
În vis mustind de cutezanţă
Căci vede-se în tot ce-ncerc
Că nu mai e nici o speranţă.

Căci tinereţea mi-a zburat
Ca biblicul porumb din arcă
Şi sufletu-mi, cândva curat,
De mâl şi fiere plin e, parcă.

Seninul cerului arar
Stinşii mei ochi îi albăstreşte
Sunt obosit şi solitar
Şi moartea-n suflet port, hoţeşte.

Ştiu : sunt profund neserios –
Cu firea-mi veşnic schimbătoare
Şi aştept, nici trist, nici bucuros
Semnal spre Marea mea Plecare.

 

Socoteste bine, socoteste-n tine

Socoteşte-n tine, socoteşte bine:
Ura sau iubirea, cine-ţi ţine parte
Socoteşte bine, socoteşte-n tine:
Ce alegi din viaţă, ce alegi din moarte?

Socoteşte-n tine, socoteşte bine:
Ce ţi-e mai aproape, bezna sau lumina?
Socoteşte bine, socoteşte-n tine:
Ce alegi din două: ceru-nalt sau tina?

Socoteşte-n tine, socoteşte bine:
Vorba sau tăcerea, care-i mai de preţ?
Socoteşte bine, socoteşte-n tine:
Ce-ai ales să fii: cal sau călăreţ?

Socoteşte bine, socoteşte-n tine:
Care ţi-e menirea, lupta sau căderea?
Socoteşte-n tine, socoteşte bine.
Ce te stăpâneşte, veninul sau mierea?

Socoteşte-n tine, socoteşte bine:
Cum ţi-alegi cărarea: largă sau îngustă?
Socoteşte bine, socoteşte-n tine:
Viaţa cum să-ţi fie: searbădă, augustă?

Socoteşte bine, socoteşte-n tine,
Cum să fugi de toate, cum să calci spre moarte;
Socoteşte-n tine, socoteşte bine –
Şi-ţi vei lua răsplata: sfânta libertate.

Dar… de-o întrebare, nu îţi este dor?
Cum va fi să fie-n lumea umbrelor?

 

Zilele mele…

Zilele mele, vai, zilele mele!
Pierdute prin cârciumi, mâncate de rele
Aceleaşi speranţe şi azi – ca şi mâine
Şi zilnica goană după codrul de pâine.

Zilele mele, vai, zilele mele!
Precar echilibru-ntre clisă şi stele
Aceeaşi minciună, aceeaşi durere
Aceleaşi cuvinte – seci şi mizere.

Zilele mele, vai, zilele mele!
Punctate de doruri, înecate în fiere
Există o frică, de lanţuri, de turmă,
De noaptea ce-ameninţă-n urmă.

Zilele mele, vai, zilele mele!
Pierdute prin cârciumi, mâncare de rele
Precar echilibru-ntre clisă şi stele
Punctate de doruri, înecate în fiere…

 

Vreau sa fug…

Vreau să fug departe de cetate –
Vreau din zbuciumu-i sordid să ies,
Pe când bruma-n frunze-adie moarte
Pânza amintirii vreau s-o ţes.

Vremea peste ani aşterne semne
-Nicăieri întoarceri nu se-aţin –
Nemurirea-i doar un vis , pesemne,
Şi gustăm din ea câte puţin.

Gârbovit mi se aşterne pasul
Pe cărarea veacului grăbit
Rar speranţe îşi înalţă glasul
Către cerul stins şi amorţit.

Din tăceri urzesc cămăşi de zale –
Sufletul de oameni să-mi păzesc
Prea ades cuvintele-s pumnale
Ce orbeşte-n inimă lovesc.

Vreau să ies afară din cetate –
Vreau în codru să mă pustnicesc…
Dar cum aş putea fugi de toate
Şi pe unde-un codru să găsesc?

 

Invitatie

Să vii la cimitir, iubito,
Nu-s nici bogat şi nici frumos…
De ce te miri că am scrântit-o
Când toată lumea e pe dos?

Tu vezi, în jur mereu se moare;
Se moare-n public şi tăcut…
Ce dacă înc-un loc sub soare
Rămâne-va în asfinţit?

Se-nvârte roata implacabil
Şi-mi pare rău, iubita mea,
Că nici un adevăr durabil
Nu voi lăsa în urma mea.

Eu nici nu vreau – şi nici nu pot
Să-mpiedic roata să se-nvârtă;
Chiar dacă-n cimitir de tot
Eu vin – iubito, nu fi frântă.

Căci asta-i legea pe vecie
Nici tu, nici eu nu am făcut-o…
Deci vezi, aşa, pe la chindie
Să vii la cimitir, iubito…

 

Cu nameti iarna sa fie…

Cu nămeţi iarna să fie
Şi cu sănii de argint
Să mă-ntorc iar în pruncie
Şi că-i bine să mă mint.

Să alerg printre troiene
Cu obrajii purpurii
Şi la joacă să mă cheme
Vesel, glasuri de copii.

Ca un mânz, zburdând năvalnic
Să fiu ager şi fragil
Iar în ochi să port, şăgalnic,
Gânduri limpezi, de copil.

Prin zăpada tutelară
Să alunec şi să cad.
Să nu simt că-i frig afară
Ci că mâinile îmi ard.

Şi în prag să râdă mama
Cu-un reproş duios în gând
Să nu ştiu ce este teama
Şi în braţe s-o cuprind.

 

N-am nimic de ascuns…

N-am nimic de-ascuns: feştila, pân’ la capăt s-a topit…
La ticăloşia lumii n-am nimic de-adăugit

Ca să-mi judec gândul, fapta, rost nu are, bănuiesc
Cine-i om fără de pată ,gândul meu să-l spovedesc?

Viaţa mi-am trăit-o jalnic, în visări fără sfârşit
La ce-i păgubos din fire, nesmintit m-am îmbulzit.

Sfaturi bune niciodată n-am voit, nicicum, s-ascult
Pe destrăbălaţii lumii, eu i-am întrecut cu mult.

Zâmbetul copilăriei prea uşor l-am părăsit
Planuri sterpe şi trufaşe fără număr am croit.

Tot ce-i vicios din fire prea devreme-am îndrăgit
Cu dispreţ privit-am cerul şi sfinţenia-am urât.

Drept e că singurătatea de copil o port în spate
Şi, neabătut vreo clipă, m-am gândit mereu la moarte.

M-am voit viteaz şi falnic, neclintit precum o stâncă
Şi-am crezut, prea mult, că-n viaţă tot ce zboară se mănâncă.

Prea naiv şi prea lunatic, am iubit fără folos
Iar prietenii, ca naiba, I-am ales numai pe dos.

Vorbe pline de-nţelesuri m-am ferit ca să învăţ
Şi în general, în viaţă, am ştiut numai de băţ.

Astăzi, când golit de vise, doar regretu-l port în piept
Prea târziu e pentru toate, nu mai pot nimic să-ndrept.

Însă, toate-aceste fleacuri, sunt comune orişicui:
Cine crede-n fericire, să-şi mai pună pofta-n cui.

Ca să poţi răzbate-n viaţă, să nu te încrezi în gloată
Iar prea-ncrezător şi sincer, să nu fii nicicum, vreodată.

Fiindcă lumea ticăloasă omenia de-ţi ghiceşte
Ca un fulger, drept în frunte, fără milă te loveşte.

Asta-i tot ce-n ceas de spaimă am avut de spovedit…
La ticăloşia lumii, n-am nimic de-adăugit.

 

Storcand de vlaga viata…

Storcând de vlagă viaţa, ca pe-un burete proaspăt,
Am vrut ca fericirea s-o am mereu drept oaspăt

Şi plin de mine însumi, visând cai verzi pe ziduri,
Să fiu iubit de oameni, eu mi-am dorit cu friguri

Când crezi că tot ce zboară, făcut e să-l mănânci –
Uşor, din ’nalta slavă, e să ajungi pe brânci.

Din vise arzătoare, nu scoţi banala pâine
Şi pentru-a lumii gheare, îţi trebuie colţi de câine.

Istoria, prea plină-i, în faptele-i măreţe,
De rapt şi murdărie – ceva ca să ne-nveţe.

Naiv e omul care, mai crede, cu candoare,
Că drumul vieţii sale e drept şi plin de soare

Mult prea puţine clipe senine ne-nconjoară
Şi trecerea prin lume ni-i stearpă şi amară

Cu greu trudeşte omul, crezând că va răzbate
Când soarta, cu răbdare, îi bagă beţe-n roate

Şi aproapele, cu ură, să-l vadă jos tânjeşte…
Căci lumea e croită meschin şi mişeleşte.

Copilăria-i, poate, singura caldă oază –
Păcat că-i visătoare şi plină de emfază.

Căci în pruncie toate par simple, fără greş,
Si viitorul alb e – ca floarea de cireş.

Încet, fără de grabă, mor visele duium;
Prezent e viitorul – un dor sfârşit în scrum.

Doar amintiri-regrete ne bântuie avan
Şi tot mai fără noimă ni-i viaţa, an de an.

Dar ăsta-i mersul lumii, de-acum până-n vecie:
O tristă, înşelătoare şi grea călătorie.

Deasupra, ceru-albastru, mereu va adăsta…
S-o risipi-n uitare viaţa – a mea, a ta…

 

Balada zilelor de ieri, de azi….

În zadar se trec milenii
Nimic nou sub soare nu-i
Fiecare trage spuza
Tot mereu pe turta lui.

Cei ce au puterea-n mână
Fac dreptate după plac –
Diferenţă prea puţină
E-ntre Dumnezeu şi drac.

Dar pe mine cin’ mă-ntreabă
La vreo treabă, de mi-e dragă
De mi-i vremea rea sau bună
De-i cu rouă sau cu brumă
De mai am zile cu soare
Sau dacă ceva mă doare?

Din nimic răsar palate
– Adevăru-i tot mai slut –
Hoţii se ridică-n toate,
Cei cinstiţi se duc în lut.

Sunt minciuni în loc de pâine
Şi cuvinte-n loc de bani,
Omul rabdă trai de câine
Printre iude şi golani.

Dar pe mine cin’ mă-ntreabă
La vreo treabă, de mi-e dragă?
De mi-i vremea rea sau bună
De-i cu rouă sau cu brumă
De mai am zile cu soare
Sau dacă ceva mă doare?

Nu-i respect pentru sudoare
– Pentru cinste nici atât –
Statu-ţi vinde pete-n soare –
Când nu-ţi pune laţ de gât.

Se vorbeşte de dreptate,
De progres, de viitor
Dar trăiesc – şi trăiesc bine –
Doar cozile de topor

Dar pe mine cin’ mă-ntreabă
La vreo treabă, de mi-e dragă?
De mi-i vremea rea sau bună
De-i cu rouă sau cu brumă
De mai am zile cu soare
Sau dacă ceva mă doare?

Proştii dau legi şi hrisoave
Şi-şi ridică-n gând statui
Vorbe dau mulţimii sclave
Prinsă-n jugul statului.

Cartea, sapa şi ciocanul
N-au avut vreodată preţ,
Cine fură, azi, ciolanul
Măre, nu-i hoţ ci isteţ.

Dar pe mine cin’ mă-ntreabă
La vreo treabă, de mi-e dragă?
De mi-e vremea rea sau bună
De-i cu rouă sau cu brumă
De mai am zile cu soare
Sau dacă ceva mă doare?

Zilnic, zilnic ni-se spune
Că-i din ce în ce mai bine –
Pentru ce mulţi, biata pâine,
E un lux de azi pe mâine.

Nu e loc pentru dreptate
Nici pentru speranţă nu-i
Sunt minciuni şi vorbe goale –
Nimic nou sub soare nu-i.

Dar pe noi, cine ne-ntreabă
La vreo treabă, de ni-i dragă?
De ni-i vremea rea sau bună
De-i cu rouă sau cu brumă
De avem zile cu soare
Sau dacă ceva ne doare?

 

Zapezi murdare-n ceturi…

Zăpezi murdare-n ceţuri, bolesc pe culmi de dealuri
Puhoi de ciori răsfaţă tăcerea-n negre valuri

Fior de primăvară – nicicum nu se iţeşte
Tristeţi, în carnea lumii, strecoară-se hoţeşte.

Apusuri, răsărituri – se întrec în alergare
Săpând în stânca vremii, făgaş, fără-ncetare.

Netulburat, fuiorul, istoria îşi toarce…
Ca-ntr-un delir bezmetic, tot la erori se-ntoarce.

Aprins de dor e gândul ivit secat din iarnă
Când dimineţi de fiere ulcioru-n grabă-şi toarnă

Veghind prin văl de neguri încrâncenat e cerul;
Sub scutu-i, Veşnicia, şi-a învăluit misterul.

Vâslind, sub orizonturi, trec hoarde de păcate
Hrănindu-se de veacuri cu suflete uscate.

Nedomolit e gândul! Se adumbreşte seara…
Hălăduind prin lume – departe-i primăvara.