Floris II

Numele tău, numele tău
Îl rostesc duios în gând…
Floarea sufletului meu,
Când vom fi-mpreună, când?

Dimineţile-s amare
Şi-ar fi stearpă viaţa mea
Dacă n-aş avea sub soare
Drept liman, iubirea ta.

Dulcea mea, speranţa mea,
Dacă n-ar fi amintirea
Chipul cum ţi l-aş păstra,
Şi cum ţi-aş iubi privirea?

Ochii tăi, sclipiri de stea,
Îi visez în nopţi cu lună,
Luminând cărarea mea –
Ochii tăi de zână bună.

Drumul meu e Odisee –
Eu – bolnav, pierdut Ulise…
Tu aşteaptă-mă, femeie,
Ţesând pânza ta de vise.

Floarea sufletului meu
Lin să-ţi fie drumul vieţii!
Orişicât va fi de greu
Râzi, sfidând blestemul sorţii.
Iar iubirea mea, mereu
Să vegheze somnul tău…

 

De dragoste

Cum să spun ce nu se poate spune,
Tu nu ştii că vorbe nu-s de-ajuns?
Caută în ochii mei, anume,
Şi-o să afli tot ce am de spus.

Ochii mei rostesc cu mult mai bine
Vorbele ce gura le-ar rosti…
O! De-ai şti ce-nsemni tu pentru mine –
Pân’ la moarte-ţi jur că m-ai iubi!

Dac-ar şti castanii de pe stradă
Cât pojar e-n inima mea beată
Ar zâmbi la fulgii de zăpadă
Şi-nviind, ar înflori pe dată.

Fără veste, parcă nefiresc,
Inima căzută-n amorţire
S-a trezit; mi-e dat ca să trăiesc
Ultima poveste de iubire?

Gândul rău îmi spune că-s nebun!
– Dar nebun am fost în toate cele –
Cum să fac, iubire, ca să-ţi spun
Că eşti primăvara toamnei mele?!

Hai, alungă-mi norii din privire
Şi-ai să vezi un dor nepământesc…
Pentru tine, ultimă iubire,
Toţi castanii lumii înfloresc.

 

Elegie

Jalea-mi este casă tot mai des,
Tot mai des mă-mbăt cu apă chioară
Dar rămân acelaşi neînţeles
Şi trecutul veşnic o să doară.

Primăvara s-a lipit de geam
– Anotimp de flori şi de candoare –
Dar dorinţe-n suflet nu mai am
Să mai pot privi, sperând, spre soare.

Zilele mi-s palide şi reci
Sila mi-a sorbit dorul şi glasul
Viaţă, către moarte vrei să treci
Cum să fac să-ţi port pe-alături pasul?

Fiecare ceas, fiece zi
Mă împinge lacom spre cădere.
Care-i vraja ce-ar putea porni
Inima să bată cu putere?

Întrebări ce mintea mi-o golesc
Întrebări ce zilnic mă doboară
Nu mai ştiu ce-nseamnă să iubesc –
Doar trecutul veşnic o să doară…

 

De rerum natura

Nu trestie prea gânditoare
E omul – tragic călător
Prin taina vieţii – atât de mare…
Ci doar un hoit prea gânditor.

Oh! Mierla iar ne dă povaţă
Că adevărul absolut
Nu din cuvinte seci se-nvaţă –
Ci de la nor şi de la lut.

Doar nor şi lut au dat esenţa
Acestui hoit – prea gânditor,
Căci declinându-şi existenţa
Se-ntoarce-n lut – se-ntoarce-n nor.

Mereu sfidând pe Creatorul,
Prea-gânditorul hoit nu lasă
În urmă decât umbra, dorul
Şi-o sete ce mereu l-apasă.

O sete de-a pătrunde-n taina
A tot ce-nseamnă Neînţelesul,
De-a dezbrăca Naturii haina
Şi-a stăpâni tot Universul.

Prea mare pentru biata-i fire
E setea ce perfid îl scurmă
Căci mult prea multe cimitire
Pământului îi lasă-n urmă.

Ori, Cel Ce Este, fericirea
Şi echilibrul şi sublimul,
Creaţiei i-a dat menirea;
Iar nu durerea şi veninul.

Dar gânditorul hoit prin setea
De-a fi asemeni cu Prea-Înaltul,
De la cel-rău primind pecetea,
De la-nceput iubea neantul.

Şi tragic sfâşiindu-şi dorul
Între-nălţare şi cădere,
A pângărit şi lut şi norul –
Şi s-a hrănit, mereu, cu fiere.

Edenul înecat de sânge
De vrerea mult prea ne-nfrânată
Şi omul – hoitul care plânge
De dorul firii de-altădată.

Aceasta-i lumea; şi cu-ncetul,
Planeta-n spasme-agonizează…
Şi-n urmă? Hohotind, Procletul,
Triumfător se-ncoronează.

 

Ego

Sunt destin şi patimă
Gândul rău, mă clatină
Sunt iubire şi sunt fum
Omul simplu de pe drum.

Sunt pădure desfrunzită
Des mi-e inima cernită
Şi sunt fruct căzut din ram
Iar dureri – o mie am.

Caut linişte frenetic
Ba mă-nchin – ba sunt eretic.
Rar de stele-mi este dor,
Fiindcă-i rece raza lor.

Mult mi-e sete de-adevăr
Şi-s luat des în răspăr
Liber să mă simt îmi place
Şi să fiu lăsat în pace.

Mă gândesc prea mult la moarte
Şi-l blestem pe cel ce o-mparte.
De omidă-mi este silă,
Dar de fluture mi-e milă.

Şi mi-e silă de război
Şi de laşi şi de noroi
Sufletul mi-e dor hoinar
Prin mileniul nuclear.

 

Floris

Îmi amintesc de-o vară
De rochia ta albă,
De o–nmiresmată seară
De inima mea caldă.

De-o stradă prăfuită
De mâna ta fierbinte,
De-o bancă nevopsită
De glasul tău cuminte.

Mă-nflăcărase vinul
Tu m-ascultai zâmbind…
Eu inimii preaplinul
Ţi–l înşiram roşind.

Mă îmbăta privirea
Din ochii tăi cuminţi
Şi-n pieptul meu iubirea
Stârnea fiori fierbinţi.

Eram cu capu-n nori –
Sau poate prea timid,
Tânjeam de-atâtea ori ,
De dragoste avid.

Când îţi spuneam pe nume,
Parcă numeam o floare
Tu mă priveai cuprinsă
De-o tainică mirare.

Ce simple păreau toate
În acele zile sfinte!
Şi ca să ne-nţelegem,
Nu trebuiau cuvinte.

Un vis ne era viaţa –
Pe-atunci eram copii;
Dar astăzi, prea devreme,
Ni-s tâmplele-argintii…

 

Foste iubiri

Cu fiecare vară care trece
Mă-ndepărtez de voi foste iubiri
Şi inima-mi se face tot mai rece
Şi tot mai mult trăiesc din amintiri.

În amintirea fostelor iubiri
Citesc scrisori de vreme-ngălbenite
Care vorbesc de triste despărţiri
Sau pomenesc iubite părăsite.

În amintirea fostelor iubiri
Mai trec din când în când pe câte-o stradă
Şi-mi joacă lacrimi grele în priviri
Şi gândurilor negre mă las pradă.

Şi-n amintirea fostelor iubiri
Când luna-şi varsă vraja peste ape
Împovărat de-atâtea amintiri
Strivesc, oftând, o lacrimă sub pleoape.

Şi-n amintirea fostelor iubiri
Alerg desculţ pe pajişti pârjolite
Împins de tainice porniri
Ca-ntr-un descânt cu vorbe neştiute.

Cu fiece iubire ce-am pierdut
Am mai pierdut şi-un strop de tinereţe
De-aceea solitar şi neştiut
Îmi număr anii tineri cu tristeţe.

În amintirea fostelor iubiri
Mă-nchin la stele-n nopţi de insomnie
Când vântul plânge-n tainice porniri
Sau când se zbate-n frunze cu furie.

Ca pe-un buchet de veştezi trandafiri
Vă port în suflet – ca pe-o grea povară
Căci amintirea fostelor iubiri
E un blestem ce n-are cum să moară.

Nicicând n-o să vă uit, foste iubiri,
Chiar dacă vremea voastră e trecută
Vă port în suflet, calde năluciri –
Voi sunteţi tinereţea mea pierdută.

 

De primavara

Din streşini lăcrimează gheaţa
De palma vântului atinsă
Şi înviorată-i dimineaţa
Când gura gerului e-nchisă.

Scăpată-i firea de zăpadă
Când soarele sărută geamul
Şi-un ghiocel iese să vadă
De nu cumva-nverzit-a ramul.

Pe garduri gureşi guguştiucii
Înadins îşi înteţesc gâlceava
I-ascult şi gândurile-mi negre
Se risipesc în vânt, ca pleava.

E-un zvon de vrăbii guralive
Şi gârlele se-ntrec în clocot
Iar mânjii bolţi-n înserare
Se tachinează-n vesel ropot.

Se hârjonesc zburdalnici miei
-Vag firul ierbii se iţeşte –
Cu toporaşi şi cu brânduşe
Natura iar se primeneşte.

Fuior de abur izbucneşte
Din reavănul miros de glie
Şi-un ciripit sfios soleşte
Gingaşul tril de ciocârlie.

Pe-ntreaga fire e stăpână
Fără tăgadă primăvara
Şi zile calde or să vină
Să înverzească-ntreagă ţara.

O, Doamne, mulţumescu-ţi, dară,
Pentru-acest nou belşug de soare
Şi, rogu-te, fă să răsară
Speranţe noi în fiecare.

 

Semanatorul

“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa.”
LUCA, VIII.5

Ieşit-a semănătorul să semene
Sămânţa în câmpul de cremene,
De dimineaţă, pe fragedă rouă,
Gândind să sfârşească la orele două.

De linişte-adâncă-şi auzea dorul
Sterp şi întins dormea ogorul.
Zori viorii stăteau să plece
Firea dospea – meschină şi rece.

Sămânţa era aleasă, preabună,
Ba chiar învârstată cu raze de lună
Temeinic păşea semănătorul:
– Deasupra vegheau Nesfârşitul şi norul.

Cu ochii înecaţi de necuprins
Semănătorul zvârlea sămânţa înadins.
Ca-ntr-un delir, aievea vedea,
Rodul râvnit cum izvodea.

Dar, vai, fără veste, vânt otrăvit
Zădărnici semănatul – abia-ncropit
Sămânţa cea bună, arsă de-otravă,
Se risipi în zări, schimbată în pleavă.

Semănătorul, sfârşit, vru ca să semene
Sufletul său – dar câmpul de cremene
Îl arse – râvnind perle de rouă…
Semănătorul muri la orele nouă.

 

Cantec esti si rodie….

Cântec eşti şi rodie…
Ură sunt – de zei căzuţi
Sub aceeaşi zodie
Ne-a fost dat să fim născuţi

Rod de viaţă eşti şi stea…
Teamă grea de moarte sânt.
Tu-ncălzeşti fiinţa mea
Cruce-mi eşti – şi sunt mormânt.

Miezul iernii ne-a fost scutec
Gerul aspru ne-a fost naş
Şi-un blestem ne-a fost descântec –
Greului să-i fim părtaşi.

Dar a fost şi-o zână bună
Ce-a rostit descânt de bine:
Să purtăm în ochi lumină
Şi-o purtăm – printre suspine…