Elegie

Jalea-mi este casă tot mai des,
Tot mai des mă-mbăt cu apă chioară
Dar rămân acelaşi neînţeles
Şi trecutul veşnic o să doară.

Primăvara s-a lipit de geam
– Anotimp de flori şi de candoare –
Dar dorinţe-n suflet nu mai am
Să mai pot privi, sperând, spre soare.

Zilele mi-s palide şi reci
Sila mi-a sorbit dorul şi glasul
Viaţă, către moarte vrei să treci
Cum să fac să-ţi port pe-alături pasul?

Fiecare ceas, fiece zi
Mă împinge lacom spre cădere.
Care-i vraja ce-ar putea porni
Inima să bată cu putere?

Întrebări ce mintea mi-o golesc
Întrebări ce zilnic mă doboară
Nu mai ştiu ce-nseamnă să iubesc –
Doar trecutul veşnic o să doară…