Şed stelele pe firmament aiurea
Semnale reci, ce nu-mi mai spun nimic
S-aude, în treacăt, şuşotind pădurea
Si râul clocotind ca un ibric.
Miroase iarba-mbătător ca vinul
Jeraticul din inimă-ncingând
Totuna mi-i profanul şi divinul –
Totuna mi-i de-s furios ori blând.
Ce-i viaţa mea? O simplă adiere
Prinsă-ntr-a lumii veşnică furtună…
Iubiri şi patimi, silă şi plăcere
Se prind, acum, în jalnică cunună.
Socotesc că n-are nici un rost
Să mă las purtat de amintire
Orice-aş face, ce a fost – a fost
Nu mai este vreme de gândire.
De-am greşit, nimic nu pot schimba,
De regret, nimic nu-mi foloseşte…
Cui mai foloseşte viaţa mea
Când în faţă-mi moartea se iţeşte?
Trăiască, deci, cine mai poate
Acum – aicea şi aiurea –
Căci peste toţi şi peste toate
S-aude, în treacăt, şuşotind pădurea…
BORIS IOACHIM 