Desertaciune

întru pomenirea celor ale căror cranii odihnesc
în gropniţa mănăstirii Neamţ

Stau cranii aşezate în ordine-n vitrină
– Ai straniul sentiment că eşti într-un bazar-
Un muc de lumânare, lumină dă puţină
– Aicea viaţa-ţi pare o luptă în zadar.

Stau tigve rânduite în bietul geam de sticlă
– Ce ordine macabră domneşte între ele!
Ce creiere aprinse din ele-au îndreptat
Mânii , iubiri şi patimi şi gânduri către stele.

Din chipurile sfinte şi mândre ce-a rămas?
Un număr oarecare de cranii albe-pal…
Ce ne oferi Tu, Doamne, într-al vieţii trist răgaz?
– Căci un răgaz e viaţa şi-o luptă în zadar.

Răgaz umil pe drumul ce duce-n veşnicie
Spre-o prea banală groapă în care putrezim
Pentru –a îngrăşa pământul ce veşnic o să fie
Şi bun să ne hrănească şi loc de ţintirim.

Deşertăciune-i viaţa şi tragică-amăgire
– Ni-i singura speranţă viaţa de apoi –
Căci un schelet şi-un craniu rămân în nemurire
Iar raiul ca şi iadul – sălăşluiesc în noi.