Trist…

Sunt trist, îmi place să fiu trist,
Tristeţea-i preambulul vieţii de apoi…
Să poţi călca pe urmele lui Crist
E-un vis ce te ridică din noroi.

Doar că-ntre vis şi faptă stau căscate
Genuni de patimi sterpe, pământeşti,
În suflete clocim ciorchine de păcate
Şi serbede ne par cărările cereşti.

E omul doar o umbră pe-a timpului cărare,
Un abur care trece, banal, prin Univers,
Dar umbra asta-i plină de-aşa-ncăpăţânare
Că-n urmă lasă, totuşi, amprente de neşters.

Păcat că Veşnicia, supremul ideal,
O căutăm târziu, când moartea ne dă ghes
Iar viaţa ni se trece pustiu şi prea-banal –
Pe drumul spre-ntuneric păşim cel mai ades.

…Sunt trist, e atât de bine că sunt trist!
Tristeţea-i o armură pe calea mântuirii;
Râvnesc tot mai adesea spre braţele lui Crist
Căci tot mai negre umbre ţes mantia gândirii.