Vae victis!

Îmi caut un refugiu în amintiri albastre
Sunt mai bătrân şi singur şi parcă mai posac
M-am săturat de lanţuri, minciuni şi glume proaste –
Nimic nu-mi mai oferă acest sfârşit de veac.

Eu n-am râvnit măriri, nici scaune sus-puse
Ci doar un colţ de cer, curat şi azuriu,
Sub care să visez la vremi demult apuse
Şi despre puritatea acelor vremi să scriu.

Din visurile mele nimic nu s-a ales
Doar sila şi tristeţea mi-au stat mereu alături
Norocul chior, în viaţă, nicicând nu mi-a dat ghes
Şi chiar de-am fost în frunte – cei proşti m-au dat în lături.

Dac-am scuipat pe-acela ce-a meritat scuipat
Nu-nseamnă c-am strivit pe altul ca să-nving
Şi poate c-am slăvit pe cin’ n-a meritat
Dar mâna ce loveşte, nu mi-a plăcut s-o ling.

Iar de-am iubit dreptatea, ca unic ideal,
Mereu cu nedreptate mi s-a plătit iubirea
Dar dacă stau cu-nvinşii pe-acelaşi strâmb cântar
E pentru că, în viaţă, să pierd mi-a fost menirea.

Aşa mi-a fost sortit: mereu să fiu învins;
Dar nu-i nimic, pământu-i la fel de primitor
Şi acolo unde nu e nici luptă şi nici plâns
Se duc, deopotrivă, şi-nvins şi-nvingător.