Adolescenta

Pe chipul tău râde uimirea
Şi plânge-un dor neostoit…
În faţa ta, se pleacă firea,
Iar viitoru-i nesfârşit.

Bujori ţi-au înflorit obrajii
Şi-o piersică i-a parfumat…
Şi plete vesele, grumajii,
Cu aur cald ţi-au îmbrăcat.

Din ochii tăi, sfidând seninul,
Ţâşnesc albastre vâlvătăi;
Pe frunte ţi-a-nflorit mălinul –
Iar gura-i gata de bătăi.

Frumoasă eşti, cum niciodată,
N-a fost, sub soare sau sub nor,
Aşa o zgâtie de fată –
Că zânele, de ciudă, mor!

Cristal şi miere, laolaltă,
Se încâlcesc în glasul tău
Şi atunci când pieptul îţi tresaltă,
Răsare luna – dublu, zău!

Mă doare atâta frumuseţe
Şi nostalgia-mi dă ocol…
Când ochii tăi îmi dau bineţe –
Mă simt de răutate gol.

Din mult preaplinul vârstei mele,
Cu fulgi de nea, la tâmple ninşi,
Îţi fac, cu sârg, dulci temenele –
Cu ochii-adânc de dor cuprinşi.

Căci tu, frumoaso, ştii, prea bine,
Că azi e-al tău Pământu-ntreg,
Că doar privindu-te pe tine –
Ce e sublim pot să-nţeleg.

Trăieşte, deci, de vise beată,
Sub ceru-nalt, de nouri tuns,
Cât soarele-i pe boltă, iată –
Cât stele-n noapte sunt de ajuns.

Căci griji, pe chipul tău de zână,
Vor ofili bujori, cândva,
Şi-o gură rece, de ţărână,
Din trupul tău s-o-ndestula.

Dar azi, tu eşti, cum niciodată,
În lumea largă n-a mai fost,
Aşa o zgâtie de fată –
Ce vieţii mele-i cată rost…

 

Depresie VI

Starea de penibil mă mai bagă-n seamă…
Vini de altădată vin să-mi ceară vamă.

Spaime şi coşmaruri îmi tot sunt tovarăşi –
Căţelandrii fricii rău mă latră iarăşi.

Hei, albastre zile, pavăză mi-au fost! –
Au plecat cu veacul vânăt şi anost.

Să-mi mai fac reproşuri, astăzi, când pustiu
Sunt de toate cele – cred că-i cam târziu.

Ce tăcută-amiază adastă-n miez de zi!
Sub zăduful verii – nu-s ce par a fi.

Trecătoare clipe, de senin repaus,
Au zburat, în grabă, peste-al vieţii haos.

Obosit şi singur, ars de remuşcări,
Orb ţintesc, aiurea, către stinse zări.

Mai veni-vor clipe cu sclipiri de stea,
Sau s-o stinge-n humă, paşnic, viaţa mea?

…Starea de penibil mă mai bagă-n seamă –
Spaima mă îneacă cu amara-i zeamă.

 

Intelepciunea mea…

Înţelepciunea mea stă-ntru aceea
Că nu încerc să înţeleg femeia;
Căci dacă-ncerc, cumva, s-o înţeleg –
În mii de noduri gândurile-mi leg

Şi minţile-n zadar îmi risipesc,
De-ncerc răspunsuri drepte să găsesc
La întrebări sucite, ca aceea:
Ce-nseamnă şi ce e, de fapt, femeia?!

O fi doar coastă ruptă din bărbat –
Când dus dormea, în dezmierdări uitat?
Sau poate o fi doar jumătatea-i bună –
Himeră-o fi, sau poate-o fi minciună?

Iubită sau urâtă – e un dat
Râvnită-n veci să fie de bărbat
Războaie să stârnească sau candori –
Femeia-i o comoară de comori.

…Sub cer albastru, sau sub vânăt cer,
Femeia-i, pentru mine, un mister –
Înţelepciunea mea stă-ntru aceea
Că doar iubesc – nu înţeleg femeia…

 

Scrisoare

Urzind, mereu, speranţe, mi-au tot murit iluzii –
O viaţă prost croită, trăită în confuzii…
Mi-s umezi tare ochii, când mă gândesc la tine –
Clădeşte tu castele pe-o viaţă în ruine.

Pândeşte adevărul, de undeva, din vise –
Nu-i chip să-l scot afară, dintre speranţe stinse.
Crâmpeie de-amintire îmi fulgeră prin minte –
De acolo mă mai mustră chip de copil cuminte.

De-ai şti cât de sensibil şi tandru poate fi
Un suflet plin de vise, iubito, te-ai cruci!
Dar undeva, pe calea ce bâjbâie spre viaţă,
M-am rătăcit, căci astăzi, nimicul mă răsfaţă.

Erori şi vise sterpe am tot purtat în cârcă
Şi-ncrederea în oameni, simţeam cum mă încurcă;
Prieteni – numai unul! – n-am prea avut pe-aproape
Când, ros de remuşcare, cădeam în negre ape.

S-a stins, în ani, sclipirea din ochii-mi plin de soare –
I-a-nvăluit tristeţea şi-adânca disperare…
Ştiu, cam patetic sună această spovedire
În aste vremuri stranii – scăldate-n nesimţire,

Dar prea naivi şi singuri, adesea, se nasc unii –
Răzbătători prin viaţă sunt laşii şi nebunii.
Din vis şi idealuri nu poţi stârni imbolduri –
De-aceea, stins mi-e glasul, uscat şi plin de noduri…

E-o lume ce-şi ridică, cu râvnă, poale în cap
Şi-a fi murdar la suflet – nu-i nici un handicap.
Aşa că, azi, iubito, îţi scriu cuvinte-amare
Căci prea ades, în minte, sfârşitul îmi apare.

Dar poate că iubirea şi gândul plin de tine,
Mai fac să stea-n picioare o viaţă în ruine…
Mi-s tare umezi ochii, când te gândesc, ştii bine –
Doar tu-mi hrăneşti speranţa în ziua cea de mâine.

 

Tristeti

Pe sub salcâmi, pe sub arţari,
Cu oameni mici, cu oameni mari
Mă întâlnesc – dar trec prin ei
Cu ochii mei, de teamă grei.

Printre aleile cu plopi
Secer dureri şi le fac snopi
Şi apoi le ard şi le fac scrum
Şi le presar pe-un searbăd drum.

Şi pe-acest drum, lipsit de rost,
Număr iubirile ce-au fost
Şi număr aspre despărţiri –
Şi număr lacrimi şi priviri.

Sub cerul căptuşit cu nori
Se trec zădufuri şi ninsori
Lăsând, ofrandă-n urma lor,
Nimicul – poleit cu dor.

În dimineţile ce vin
Ghicesc tăceri, ghicesc suspin
Şi sub iluzii ce se sting
Doar amintirile mă ning.

…Pe sub salcâmi, printre arţari,
Cu oameni mici – ce se cred mari
Mă întâlnesc… dar nu mai ştiu
De sunt plecat – de mai sunt viu…

 

De despartire

A-tale gânduri cu ale mele vise
Nu au, demult, nimic, nimic comun…
Să mi pun în faptă vorbele-ţi promise –
Ar însemna să fiu doar un nebun.

Cât de uşor e să rosteşti cuvinte
Pe care, apoi, să pari că le-ai uitat!
E atât de simplu pentru cel ce minte –
Pentru-a minţi te naşti, nu-eşti învăţat.

Ce vânt bolnav mi-te-o fi scos în cale,
Cu ce din minţi m-ai scos nici nu mai ştiu…
Din tot ce-ai spus, mereu, vorbele tale
M-au tot ucis – dar astăzi mă simt viu.

Cu cât cinism, ascuns în vorbe calde,
Stârneai în mine valuri de fiori,
Încât simţeam că inima îmi arde –
Şi pân’ şi-n buruieni vedeam doar flori.

Apoi, încet, încet, cu pas molatic,
În faţă adevărul m-a privit –
Iubirea ta era doar gând sălbatic
De-a mă robi – şi chiar m-a şi robit.

Dar astăzi vesel şi uşor ca pana,
Mă simt lipsit de al minciunii lest!
Din nou, speranţa îşi înalţă geana –
Atât a fost – nimic n-a fost în rest.

Adio, deci, rămâi cu vanitatea
De a fi fost stăpână pe-un naiv…
Căci eu aflat-am iarăşi libertatea –
Tu altuia dă-i zâmbetu-ţi parşiv.

 

Noaptea de sanziene

Ce adâncă în mistere e această noapte trează!
Ursitul să şi-l afle, fecioarele veghează…
E noaptea-nmiresmată de flori de sânziene –
Aceste flori menite visărilor eterne.

Ah! Flori de sânziene, firave, trecătoare,
Mai sunt, în astă lume, fecioare visătoare?
Sau sunteţi, mai degrabă, un mit, demult uitat
În veacul ce se-arată frivol şi desfrânat?

Mai văd, în amintire, în trecutul ăstei lumi,
Fecioare despletite, pe frunte cu cununi
Din flori de sânziene, cu râvnă împletite –
Visând ca toată viaţa să fie fericite…

Dar, Doamne, fericirea – acest abstract concept,
De nu e o himeră, e doar un jind în piept
Căci dincolo de piedici şi de dureri perene,
Doar poţi visa magia din nopţi de sânziene.

…Cu minte îmbâcsită de gânduri înnegrite –
Eu mai visez, în noapte, fecioare despletite
Fugind, prin iarba udă, pe frunte cu cununi
Din flori de sânziene – venind din alte lumi.