Scrisoare

Urzind, mereu, speranţe, mi-au tot murit iluzii –
O viaţă prost croită, trăită în confuzii…
Mi-s umezi tare ochii, când mă gândesc la tine –
Clădeşte tu castele pe-o viaţă în ruine.

Pândeşte adevărul, de undeva, din vise –
Nu-i chip să-l scot afară, dintre speranţe stinse.
Crâmpeie de-amintire îmi fulgeră prin minte –
De acolo mă mai mustră chip de copil cuminte.

De-ai şti cât de sensibil şi tandru poate fi
Un suflet plin de vise, iubito, te-ai cruci!
Dar undeva, pe calea ce bâjbâie spre viaţă,
M-am rătăcit, căci astăzi, nimicul mă răsfaţă.

Erori şi vise sterpe am tot purtat în cârcă
Şi-ncrederea în oameni, simţeam cum mă încurcă;
Prieteni – numai unul! – n-am prea avut pe-aproape
Când, ros de remuşcare, cădeam în negre ape.

S-a stins, în ani, sclipirea din ochii-mi plin de soare –
I-a-nvăluit tristeţea şi-adânca disperare…
Ştiu, cam patetic sună această spovedire
În aste vremuri stranii – scăldate-n nesimţire,

Dar prea naivi şi singuri, adesea, se nasc unii –
Răzbătători prin viaţă sunt laşii şi nebunii.
Din vis şi idealuri nu poţi stârni imbolduri –
De-aceea, stins mi-e glasul, uscat şi plin de noduri…

E-o lume ce-şi ridică, cu râvnă, poale în cap
Şi-a fi murdar la suflet – nu-i nici un handicap.
Aşa că, azi, iubito, îţi scriu cuvinte-amare
Căci prea ades, în minte, sfârşitul îmi apare.

Dar poate că iubirea şi gândul plin de tine,
Mai fac să stea-n picioare o viaţă în ruine…
Mi-s tare umezi ochii, când te gândesc, ştii bine –
Doar tu-mi hrăneşti speranţa în ziua cea de mâine.