Dorinta

Se regăseşte, totuşi, în iarna de zăpadă
Şi-n gerul care cade, pe lume, ca o spadă,
O linişte măreaţă, de început de lume –
Ce pare că-i făcută să reînvie, anume,

Acea dorinţă vie, de-a reîncepe iar
O nouă viaţă, care, să nu fie-n zadar.
Dorinţa de ţâşnire, deodată, dintr-un salt,
Din silnicul prezent, cu râvnă, către-nalt.

În recea-ncremenire, din dimineţi senine,
Adânc se-nvederează dorinţa de mai bine
Şi-n gerul ce scrâşneşte în adumbrita seară
Subtil se întrevede fior de primăvară.

E atât de viu în mine, un dor de reînviere,
De-a-mi părăsi tristeţea şi veşnica tăcere!
Vreau să renasc cu totul – din mine să arunc,
Tot ce-i urât şi negru şi să redevin prunc

La suflet şi la minte şi, vesel, să privesc
Frumosul din natură şi iarăşi să iubesc
Şi soarele şi norii şi preaînaltu-azur –
Şi tot ce în fiinţa-mi, de gheaţă-a rămas pur.

Nu pot trăi în ură, tristeţe grea şi silă –
Şi nici nu vreau ca, zilnic, să îmi tot plâng de milă,
Căci viaţa e doar una – sub cerul azuriu
Şi în cealaltă viaţă, ce voi găsi – nu ştiu…

O, Doamne, dă-mi puterea de-a mă-nălţa pe scara
Ce urcă către Tine… şi vesel, primăvara,
Să-mi înverzească-n suflet, în minte şi în gând –
Şi fă ca bun şi tandru să fiu – oriunde-oricând…

 

Despre toate si nimic

Grădini de suflete, în jur, văd zilnic,
Cum cu tristeţe-ncet se pustiiesc…
Căci mersul lumii e grotesc şi silnic
Şi toate către scârbă ne-mbrâncesc.

Minciună şi cinism ne intră-n oase –
Şi despre dragoste arar vorbim…
Ca o cangrenă stă minciuna-n case –
Pân’ şi-n sinceritate o găsim.

S-ar zice că suntem egali cu toţii
Şi Dumnezeu ne-a plămădit la fel…
Dar cum s-aduni tiranii şi despoţii
Cu cei lipsiţi de şansă şi de ţel?

Ni-s sufletele îmburuienite
Şi trupurile, ni-s, în general,
Pentru sclavie gata pregătite –
Dotaţi suntem cu ochelari de cal.

…Ce gânduri negre stau să mă întrebe,
Când pasu-mi port pe străzi – al silei sol
Şi văd cum tineri, cu figuri imberbe,
Râd fără rost, cu toţi privind în gol.

N-au nici trecut, prezent – iar viitorul
Le este de pe acuma condamnat,
Căci viaţa lor îşi desfăşoar-mosorul
Pe-un drum necunoscut şi blestemat.

De veacuri, generaţii, generaţii
De sacrificiu se perind, la rând…
Se vede că, menit-i acestei naţii,
Să poarte sacrificiu-n trup şi-n gând.

Mulţimile se chinuiesc să-şi ducă
Cu modestie, traiul – cumpătat –
Dar la un car de oale, o măciucă,
Ajunge, doar – şi totul este spart.

Ne tot minţim mereu că ni-i menirea
– Pe acest pământ ciudat, dar, totuşi, viu –
Această târfă-abstractă – fericirea,
Dar o cătăm în viciu şi-n desfrâu.

…Suntem, cu toţii, doar un car de oale –
Din vreme-n vreme, de-un ciomag lovit –
Căci lutul care suntem, e prea moale,
Ca să reziste într-un veac scrântit.

 

Sunt spargator de greva…

Sunt spărgător de grevă-ntr-al dragostei protest –
Tu protestezi de o vreme, dar eu pot să atest
Că nu-ţi respect protestul – şi că respect, fidel,
Credinţa în iubire, căci nu pot fi altfel.

Cu cât tu eşti mai rece – căldura-ţi suplinesc,
Când eşti nepăsătoare – şi-n locul tău iubesc,
De aspră-ţi este vocea, în vocea mea se simte
Nu ton plin de tandreţe, ci de torent fierbinte.

Când ochii tăi, de altmiteri, atâta de duioşi,
Îi simt privind spre mine-ncruntaţi şi furioşi –
În ochii mei, tandreţea-nfloreşte mai cu spor
Şi adânc trimit spre tine priviri pline de dor.

Când inima-ţi nu bate, adânc, precipitat
Şi simt că tu, aproape, de mine ai uitat,
Tot pieptul îmi tresaltă, haotic şi ciudat,
De parcă două inimi, la unison, se zbat.

Tu când priveşti cu silă la zloata de afară
Şi-nfrigurată tremuri, visând la primăvară,
La rându-mi, pe fereastră, privind fulgii de gheaţă,
Gândindu-mă la tine, eu văd în jur verdeaţă.

În noaptea friguroasă, nu simţi aşa, deodată,
Că-ntreaga ta făptură se încălzeşte-ndată? –
Mi-e sufletul cu tine – şi-n tine dar nu vezi,
Tu simţi acestea, însă, refuzi ca să mă crezi.

Şi-n general, iubito, iubirii făcând grevă,
Tu nu mă storci de vlagă, ci cu vioaie sevă,
Îmi umpli trupul, care-i destul de obosit,
Şi parcă, dintr-odată, sun viu şi-ntinerit.

…Sunt spărgător de grevă şi asta e firesc
Dintr-un motiv prea simplu: frumoaso, te iubesc!
Şi nu-ţi respect protestul, căci eu rămân fidel
Credinţei mele-n tine – căci nu pot fi altfel…

 

Vis

Meditând la viaţa-mi goală –
Şi gustând singurătatea
Simt cum mi se-aşează-n poală
Lin şi tandru, tainic, moartea.

Şi începe să-mi rostească,
Fără grabă, vocea-i calmă,
Despre viaţa mea prostească –
Slută ca şi o sudalmă:

„Hei, băiete-n vise stranii
Şi-n iubiri, mereu pierdute,
Irositu-ţi-ai toţi anii,
Dorind vrute şi nevrute.

Ai crezut că tinereţea
Pentru veci ţi se cuvine –
N-ai ştiut că frumuseţea
E un dar – de azi pe mâine.

Acum stai cu minte goală
Şi cu sufletul, deasemeni;
Numai eu îţi stau în poală…
Unde ţi-s iubiţii semeni?!

Toţi, iubindu-se pe sine,
Îşi trăiesc meschina viaţă,
Căutând, mereu mai bine,
Să alunece prin ceaţă.

-Căci, o ceaţă, fără margini,
Este trecerea prin lume…
Printre pietre şi paragini,
Căutaţi să fiţi un nume.

Şi uitaţi, plini de-ngâmfare,
Evitând să înţelegeţi,
Că spre mine, orice cărare
Duce, pe oriunde mergeţi.

Hei, băiete, hei copile,
Îmbâcsit de vise stranii,
Nu trăi-n iubiri facile –
De pe-acum, dă-mi mie anii

Care ţi-au rămas, în cârcă,
Să-i mai duci, ca pe-o povară;
Şi nu-mi spune că-s o hârcă
Şi alte vorbe de ocară.

Căci din toată viaţa-ţi tristă,
Fără dor, fără speranţă,
Eu sunt LUCRUL ce există –
Şi exist, cu siguranţă!

Şi iubire şi speranţă –
Nu-s decât gândiri deşarte –
Singura ta siguranţă
Sunt doar eu: mă cheamă „Moarte”.

…M-a trezit, deodată, ploaia –
Ce-a-nceput, în murmur moale…
Cercetez, atent, odaia:
Chiar mi-a stat moartea în poale?!

 

Asteptare

…Şi cui îi spui tu “te iubesc”.
Cu zâmbetul tău îngeresc,
Rostit de dulce gura ta –
Şi cui şopteşti “sunt doar a ta”?

În nopţi cu lună la fereşti,
Pe cin’ visezi, la cin’ gândeşti?
Şi când răcoarea te-nfioară,
Pe cin’ doreşti, în fapt de seară?

Ştiu: nu sunt eu, acela care,
Te încălzeşte ca şi-un soare…
Şi ştiu c-am fost, mereu, aşa:
Un trecător prin viaţa ta.

Frumoaso, te-am cântat în versuri
Pline de-arzânde înţelesuri
Şi te-am iubit făr’ de hotar –
Dar totul fost-a în zadar.

Prea poate-se, nu ştiu prea bine,
Să fi fost joacă pentru tine,
În aşteptarea-acelui care
Veni-va pe-un cal alb, călare –

Bărbat puternic şi vânjos –
Ţinut-am loc lui Făt-Frumos…
Acela cari-să-ţi ostoiască
Durerea – şi să te iubească.

Aşteaptă-l, deci, frumoasă fată –
Deşi, eu ştiu că niciodată,
În zi frumoasă, sau zi tristă,
Nu va veni – căci nu există.

Suntem cu toţi supuşi greşelii
Şi slăbiciunii şi durerii –
Dar eu nu-ţi voi împiedica
Dorinţa de a-l aştepta….

 

Iubire proscrisa

Suntem iubiţii cei mai interzişi –
Noi – doi nefericiţi amanţi proscrişi…
Tu eşti departe – eu şi mai departe
Căci pasul meu se-ndreaptă către moarte.

Dar ne putem iubi într-o-ntâlnire
Cât alţii într-o-ntreagă vieţuire.
Căci ochii mei în ochii tăi se-neacă
Şi gura ta, de vlagă, gura-mi seacă.

Şi doar c-o scurtă sărutare, reuşim,
În lumi de basm, pe dată, să păşim…
Doar păru-ţi mătăsos, dacă-l ating,
Din ceruri, stele, peste ochi mă ning.

Privirea ta, gingaşă şi duioasă
Fără de grai şi gând deodat’ mă lasă –
Iar glasul tău şi dulce vorba ta,
Pân’ şi războaie ar opri, de-ar vrea.

Parfumul gurii tale-n minte de-mi adie
Mă simt cuprins de-o dulce nebunie
Şi mă-nspăimânt, în mine, c-ai putea,
Vreodată, să dispari din viaţa mea.

Iubita mea, făptură interzisă,
Deşi altuia, pe nedrept, promisă,
Nici depărtări, nici piedici nu te ţin,
De mine şi de doru-mi plin de chin.

Căci eu nu pot nicicum ca să accept
Să mi-te scot din minte şi din piept.
Şi nimeni nu va reuşi – oricât ar vrea,
Altui bărbat, vreo clipă, să te dea.

…Spre depărtarea-n care eşti se-ndreaptă
Gândirea mea şi gândul tău-l-aşteaptă
Şi te doresc, în ceasul rece, de acum,
Atât de mult – că peste munţi fac drum

Şi peste ape fac din doruri poduri
Şi drumul meu e neted, fără noduri
Şi drept şi luminos e ca o rază
De stea, ce calea-mi luminează.

Iubita mea, doreşte-mă o clipă –
Atât: cât o bătaie de aripă;
Căci dacă trupu-ţi nu îl am aproape –
Te port în suflet şi sub triste pleoape…

 

Si, stii, iubito…

…Şi, ştii, iubito-s mai bătrân cu-un an…
Ca ieri, zburdam – al Domnului cârlan –
Azi, păru-i nins şi sufletul cernit
Şi tot mai rar mă mint că-s fericit.

Cât de nedreaptă-i viaţa – şi-n zadar!
Puştan eram şi nu aveam habar
Că-ntreaga viaţă-i doar un labirint –
În care tu mă minţi şi eu te mint.

Tu-mi spui că încă-s tânăr şi vânjos –
Eu îţi şoptesc că eşti ce-i mai frumos
În viaţa mea…da-n sinea noastră ştim
Că suntem cu un pas spre ţintirim.

Urcuşul nostru a fost lent şi greu –
Dar coborâşul e-un torent spre hău,
Spre lutul rece şi nepăsător
Şi oasele tot mai ades ne dor.

Frumoşi am fost şi plini de ideal
Dar, azi, aproape siguri de final,
Trişti, constatăm că totu-i fără rost
Şi tot ce am visat – doar vis a fost.

Eu, puşti isteţ cu părul cânepiu
Tu – în ochi cu limpezimi de râu –
Eram copii şi veseli şi hoinari
Visând să devenim, odată, mari.

Şi mari am devenit – şi-am constatat
Că viaţa noastră nu-i cum am visat,
Că lumea-i plină doar de răutăţi –
Şi visele, s-au spart, toate-n bucăţi.

Şi-n cioburile lor ne-am înţepat…
Azi, sufletul ni-i stins şi-ndurerat;
Din când în când ne veselim niţel –
Dar lutul rece tot ne cheamă-n el.

…Şi, ştii, iubito, mai bătrân eu sânt
Cu-n an…şi mai aproape-s de mormânt
Dar asta e! – vin alţii-n locul meu –
Să-i fie ei cârlani lui Dumnezeu.

 

Targ in amurg

Se-arată o rază din vânătul crug,
Ce lacrimi în valuri tot toarnă…
De plumb şi cenuşă e tristul amurg –
E-o vreme de toamnă, nu iarnă.

Pe geamuri murdare – murdar se preling
Şiroaie de ploaie-n cascadă…
Pisici prin unghere mustăţi ude-şi ling,
La colţuri, beţivi mormăie-a sfadă.

E –un târg cenuşiu şi, parcă, de fum –
Arare mai trec, sub umbrele,
Făpturi, fantomatic, cătându-şi de drum –
Ce par, mai degrabă, himere.

E târgul balaur, ce-nghite avid
Speranţe, destine, imbolduri
Şi bălţi, pe străduţe, iaduri deschid –
Guri reci de mocirlă şi gloduri.

Pustiul, aicea, pe toate-i stăpân –
Tristeţea-i la dânsa acasă –
Şi pâcla înghite în plasa-i, hapsân,
Şi oameni şi stradă şi casă.

Mă plimb pe străduţe, de apă mustind –
Din ochi vărs pâraie de ape –
Când ziua, cu jale, o văd lin pălind,
De moarte mă simt mai aproape.

E-o ţară de pâclă, de plumb şi noroi –
La ce poţi spera-n înserare?
Când doar necazuri ne-îneacă – puhoi
Şi-n jur e minciună şi jale.

Dar, haideţi, prieteni, stingher să zâmbim –
Cu zâmbet ce face, de veacuri,
În pâclă şi zloată să ne minţim
Că toate acestea sunt fleacuri…

 

Mirare

Nu-i primăvară şi nu e nici iarnă –
Deşi, urzicile au înverzit…
Văzduhul, zilnic, lacrimile-şi toarnă –
Natura toată parc-a-nnebunit.

Pe undeva, m-aş bucura că plouă
Şi despre primăvară-aş vrea să cânt,
Visând la ghiocei pudraţi cu rouă –
Dar gândul, rece mi-i – ca un mormânt.

O linişte de plumb, apăsătoare,
Urlă-n odaia-n care veşted şed…
O, de-aş zări o clipă-un strop de soare –
Cu el tristeţea grea să mi-o dezmierd.

Mă-nvârt prin încăpere, cam bezmetic –
Nu-i vreme nici de muncă, nici de dor
Şi gânduri negre mă străbat frenetic –
Pe geam se scurg picuri, şoptind domol.

Cam despre ce şoptesc, nu pot pricepe,
Poate-mi înşiră viaţa ca pe-un băţ…
Gânduri în minte – nărăvaşe iepe
Îmi zburdă-n tropot trist dar şugubăţ.

Ce îngheţată-i inima, de-o vreme,
Şi nici un foc nu aflu să-l dezgheţ,
Căci frigul iernii-n suflet îmi tot geme –
Să plece, i-aş plăti, dar n-are preţ.

…Nu-i primăvară – dar nu e nici iarnă…
Natura pare să fi-nnebunit;
Aceste vremuri, toate le răstoarnă
Cu susu-n jos, ca într-un joc scrântit…

 

Sunt indoieli…

Sunt îndoieli în miez de noapte –
Sunt spaime fără de motiv…
Şi-mi zbârnâie în creier şoapte,
Cum c-am ajuns la-al vieţii tiv.

Şi atunci, orbecăiesc prin casă,
Cu pas nesigur – de om beat…
Nicicum trecutul nu mă lasă –
Deşi, credeam că l-am uitat.

Îmi amintesc de tinereţea
Ce mi-am trăit-o fără sens…
Căci, soră bună, doar tristeţea
Mi-a fost alăturea – intens.

Şi veselia mi-a fost falsă –
În spate-a fost doar râs forţat…
Nu m-am simţit niciunde acasă
Şi mult prea-adesea am clacat.

Căci de copil am fost prea sigur
Că-mi va fi viaţa colţ de Rai –
Azi, când de toate sunt nesigur,
Mă bântuie banalu-mi trai.

Că mi-am făcut prea multe planuri –
Nu cred c-a fost un lucru rău…
Căci doar voinţă şi elanuri
Te-mpiedică să cazi în hău.

Fără speranţe şi visare
Suntem doar nişte bieţi roboţi
Căci, slăbiciunea-n orişicare,
Mereu îndeamnă: ”stai, nu poţi!”

Secretul vieţii, pururi zace,
În aste vorbe – cu temei:
Să vrei doar ceea ce poţi face –
Dacă nu poţi ceea ce vrei.

Căci, numai astfel, mulţumirea
O vom gusta, mereu, deplin…
Vom şti să preţuim iubirea –
Şi nu vom şti ce-nseamnă chin.

…Sunt îndoieli în miez de noapte –
Spaime târzii, calea-mi aţin…
Mă bântuie, cu aspre şoapte,
Regrete ce din urmă vin…