De ai sti

Cum să spun ce nu se poate spune,
Tu nu ştii că vorbe nu-s de-ajuns?
Caută în ochii mei, anume,
Şi-o să afli tot ce am de spus.

Ochii mei rostesc cu mult mai bine
Vorbele ce gura le-ar rosti
O! De-ai şti ce-nsemni tu pentru mine –
Pân’ la moarte-ţi jur că m-ai iubi!

Dac-ar şti castanii de pe stradă
Cât pojar e-n inima mea beată
Ar zâmbi la fulgii de zăpadă
Şi-nviind, ar înflori pe dată.

Fără veste, parcă nefiresc,
Inima căzută-n amorţire
S-a trezit; mi-e dat ca să trăiesc
Ultima poveste de iubire?

Gândul rău îmi spune că-s nebun!
– Dar nebun am fost în toate cele-
Cum să fac, iubire, ca să-ţi spun
Că eşti primăvara toamnei mele?!

Hai, alungă-mi norii din privire
Şi-ai să vezi un dor nepământesc…
Pentru tine, ultimă iubire,
Toţi castanii lumii înfloresc.

 

Rugaminte

Iubito, dacă-ţi este voia
Să taci – la fel de dragă-mi eşti…
Dar, câteodată, simt nevoia
Ca să îmi spui că mă iubeşti.

Aşa cum ploaia răcoreşte
Pământu-n veri, când e-nsetat –
La fel şi vorba ta hrăneşte
Sufletul meu, când e-mbufnat.

Tăcerea ta naşte tăcere
Şi-un simţământ bizar, ciudat:
De suflet greu şi de durere
Şi de trecut îndepărtat.

Când aşteptam cu-nfrigurare
Un semn, de sus, că te-ai născut
Şi că vei fi femeia care
Blazării mele-i va fi scut.

Şi te-ai născut …şi eşti aceea
Care cu totul m-a schimbat…
Tu, fetişcana, tu, femeia –
Ce m-a iubit cu adevărat.

Dar, nu ştiu, poate din sminteală,
Adesea simt că m-ai uitat…
Şi parc-o silnică răceală
Între noi doi s-a aşezat.

Eu vreau să cred că totul este
Doar o părere, un gând prost…
Că totul n-a fost doar poveste
Şi-un timp pierdut fără-de-rost.

Căci, şi aşa, din zarea-albastră
Încet, iubirile dispar…
Tu lasă ca iubirea noastră
Să fie singura măcar

Care s-arate lumii vaste
Că fără dragoste suntem
Doar împărţiţi în sterpe caste
Şi plini de ură şi blestem.

Eu cât va fi să văd seninul,
Te voi iubi, te voi cânta –
Şi sufletului meu, preaplinul,
În viers duios-l-oi revărsa.

…Iubito, dacă-ţi este voia
Să taci – la fel de dragă-mi eşti…
Dar, câteodată, simt nevoia
Că îţi sunt drag să îmi şopteşti.

 

Asculta vantul…

Ascultă vântul la fereşti
Şi roagă-te la Cel Preasfântul,
Ca vântul – să nu rătăceşti,
Din loc în loc, pe tot Pământul.

Ascultă-i lungul tânguit,
Învălmăşind crengi desfrunzite,
Şi bucură-te, de-ai găsit,
În tine gânduri liniştite.

Ascultă-i plânsul liniştit,
Din înserări, când ploaia cade
Şi bucură-te, de-ai găsit,
În juru-ţi oameni cumsecade.

În ierni, când aspru şi-ncruntat,
Cu răutate-ngheaţă firea,
Te bucură, de ai aflat,
Cel mai de preţ lucru: iubirea.

În primăveri, când suflu-i cald,
Zbiceşte reavăne răzoare,
Tu, punând răutăţii gard –
Găseşte-ţi raza ta de soare.

Şi, astfel, cât îţi va fi dat,
Să calci sub cerul plin de stele –
Îţi va fi sufletu-mpăcat
Şi îndepărtat de orice rele…

 

Martisor

Iubita mea, deşi-i zăpadă multă,
Iar primăvara, dorul nu-mi ascultă –
Când eu o strig, cu glas topit de jale,
S-apară,odată, şi să-mi iasă-n cale.

Chiar dacă ciori pe garduri stau ciopor –
Sosit-a, totuşi, luna mărţişor…
Şi de-n răstimpuri pare c-o să ningă,
Eu văd cum streşinile-ncep să plângă.

E-un timp cam fără timp şi cam buimac…
E vremea-aceea, când te simţi sărac
De bucurii, de vise şi răbdare –
Când verdele-l aştepţi cu-nfrigurare.

Iubito – veşnica mea primăvară,
Să ne rugăm ca iarba să răsară…
Cu glasul tău, catifelat, şopteşte –
Şi o să vezi cum ramul înverzeşte.

Căci, fumuri, nu mai vreau să văd cum torc,
Ci păsări călătoare că se întorc
La cuiburi părăsite de-astă vară –
Şi atunci vom şti că iar e primăvară.

Aş vrea să-ţi spun, vioi, că te iubesc –
Şi o s-o fac, când mugurii plesnesc
Şi iarba va zbucni, pe vesel plai –
Şi flori împodobi-vor luna mai.

…Deocamdată-i doar zăpadă mare
Şi primăvară-i doar în calendare…
Dar plin de tine – şi preaplin de dor –
Eu sufletu-ţi trimit – drept mărţişor

Şi inima-ţi trimit, s-o porţi în piept –
Şi-un zâmbet dulce-n locul ei aştept…
Şi un sărut, de vânturi calde-adus –
Să-l pun acolo – unde e de pus.

Iubita mea, afară-i iarnă slută…
Mă simt cuprins de o dorinţă mută
Şi-un jar nestins, adânc mocneşte-n mine –
Căci eu, hapsân, te vreau, de tot, pe tine…

 

Depresie XI

Vreau să-ntreb vântul aspru, de-unde vine,
De n-are, cumva, veşti şi pentru mine
Cum că, de-odată, m-o lovi năpasta
Să plec şi eu, cu calm, din lumea asta

Spre-o lume, poate, totuşi, mai aparte
În care să nu fie frig şi moarte,
O lume mai săracă-n nedreptate
În care de-un colţ cald s-am şi eu parte.

Unde te-ntorci, doar vorbe veninoase,
Ciudate-mi par, când sunt, şoptiri duioase
Nu-i loc nici pentru-un dram de bunătate
Şi nu mai ştiu ce-nseamnă „libertate”.

Unde păşesc, privesc, mereu, în urmă
Fiindcă, încet, toţi devenim o turmă
Şi nu pot şti, ciomagul ce loveşte
În ceafă, cine anume-l mânuieşte.

…Tu, vântule, doar şuieri şi tot gemi –
Cred că şi tu de lume te cam temi!
Aşa că, nu-ţi mai pun nici o-întrebare…
Deşi, glasul tău şfichiuie şi doare.

 

Colind de fiu risipitor

Vreau de-acasă s-o întind
Pe furiş, ca să-ţi colind,
Un colind ce l-am rostit
Pe când eram puşti smintit.

Şi cătam, cătam de zor,
Steaua sfântă-a magilor
Iar sub vraja fulgilor
Mă simţeam nemuritor.

„Leru-i ler, hei, leru-i ler!”
Tot cântam, zâmbind spre cer.
Aşteptând ca, mintenaş,
Să primesc, de sus, răvaş

Cum că Domnul s-a născut
Într-un grajd ce l-am văzut
Într-un vis neprihănit
Ani la rând, neobosit.

Şi voiam ca Domnul bun
Să îi dea lui Moş Crăciun
Să-mi aducă ce-mi doream:
O crenguţă dintr-un ram

Ruptă dintr-un brad aflat
Sus, în cerul înstelat
Şi cu ea, în mâini, să ştiu
Că sunt bun, frumos şi viu.

Ani, ca fulgii, s-au topit
Eu – crenguţa n-am primit
Căci în patimi îmbăiat
Drumul drept nu l-am aflat.

Azi, când nu-s frumos nici bun,
Nu mai cred în Moş Crăciun
Dar tot cred ce-am tot crezut:
Că pe acest glob trist, de lut,

Domnul se naşte, umil,
Într –un suflet de copil
Şi-n grajdul sufletelor –
Pace-aduce tuturor.

…Nu-i zăpadă, ci doar vânt,
Dar la uşa ta eu cânt,
Pe când dormi, visând frumos –
„Astăzi s-a născut Hristos!”…

 

Sfarsit de an

Să ştii, iubito, florile sunt dalbe –
Se termină şi începe un nou an…
Pe vârfuri, toate dealurile-s albe –
Aşa erau şi când eram puştan.

Cum cenuşii trec toate, clipa – anul!
Dar bine e că, încă, mai trăiesc…
Ştii, câteodată, aş vrea să dau cu banul:
Să te iubesc – să nu te mai iubesc?

Vezi, tu, e tot mai greu despre iubire
Să pomeneşti – dar încă s-o trăieşti…
Căci lumea noastră lunecă-n neştire,
Către genune…Tot mai triste veşti

De pretutindeni, vin să ne despoaie
De-orice speranţă – deşi, nu le ascult –
Şi atunci, cum poate inima-mi vioaie
Să-ţi dăruiască multul ei tumult?

Se duce înc-un an şi an nou vine…
Nu sunt bătrân – dar nici nu-ntineresc
Decât când mă gândesc, duios, la tine –
Şi-am dat cu banul: vreau să te iubesc.

Să-ţi spun, banal, cum toată lumea spune,
Iubita mea, „la mulţi şi frumoşi ani”?!
Nu, o să-ţi spun: să ai doar zile bune –
Un an e mult – darmite, mai mulţi ani!

…Să ştii, iubito, florile sunt dalbe –
Se termină şi începe un alt an…
Pe vârfuri, toate dealurile-s albe –
Aşa erau şi când eram puştan…

 

Framantari

Şi cum va fi, nici nu mai ştiu –
Mereu cu mine mă tot cert…
Iubirii mele să-i pun frâu –
Mă simt când sigur, când incert.

Căci, uneori, sunt disperat –
Apatic sunt, adeseori,
Că-mi eşti când cerul înstelat,
Când boltă îmbrăcată-n nori.

Ades aş vrea să-ţi fiu veşmânt
Şi călduros să te-nfăşor…
Iar alteori, de gheaţă vânt,
Aş vrea să fiu – să te-nfior.

Cu tine gândul mi-l împart
În nopţi de crunte insomnii,
În două sufletu-mi despart
În zile negre şi pustii:

O parte ar vrea să te iubesc
Cu patimă arzândă, grea…
O parte-ar vrea să îmi doresc
Să nu mai fii iubita mea.

Căci deznădejdi şi îndoieli
Mă-ncearcă zilnic, ceas de ceas;
Cu tine-ntruna aş vrea să fiu –
Sau să-ţi spun ultim „bun-rămas”.

…Şi cum va fi – nici nu mai ştiu,
Mereu cu mine mă tot cert…
Ba mă simt mort, ba mă simt viu –
Iubire – sentiment incert…

 

Tinerete

…Sunt tânăr, încă, Doamnă – doar sufletu-i bătrân
Căci prea-l îndoaie veacul – cu vinete schimbări
Şi neguri, tot mai grele, să-l năruie, hapsân,
Se-nghesuie, adesea, venind din depărtări…

Din depărtări ceţoase, din trai sterp şi naiv –
Purtat în vremuri stranii, dus cam după ureche…
Copil fidel al vieţii dintr-un veleat parşiv
Când mi-am topit virtutea ca un lovit de streche.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i bolnav –
Cândva credeam, prosteşte, în milă şi dreptate…
Cândva credeam că omul pe om nu-l face sclav
Şi că, egali cu toţii, trăiam în libertate.

S-au dus acele vremuri, azi, cinic şi-ncordat
Din zi-n zi îmi duc traiul banal, plin de plictis –
Descoperind, întruna, şi trist şi înciudat
Că, totuşi, lumea noastră, nicicum nu-i paradis.

Azurul e departe – iar soarele-i prea sus
Şi, blestemaţi, naivii – cu capul în pământ –
Sunt pedepsiţi să calce cu pas greoi, supus
Şi cinstea – o ce vorbă! – e numai un cuvânt.

Iubirea mai răzbate – arar, tot mai arar –
Din pieptul meu ce-i, totuşi, mai îmbâcsit de rele…
Deşi cuvântu-acesta îmi e tot mai neclar –
Căci am iubit bezmetic, de-a lungul vieţii mele.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i beteag
De atâtea compromisuri…şi fără ideal;
Mi-e mintea obosită, c-a unui biet moşneag
Şi orice vale-mi pare că-i doar urcuş la deal…

 

Si-o sa te uit….

Şi –o să te uit, aşa, cum uită zorii
De noapte, de sclipirea stelelor,
Cum ceru-albastru uită, vara, norii –
Beţivul, veşnic, şirul zilelor.

Cum uită păsările călătoare
De toamnă şi de ceţurile ei,
Când se întorc la cuib scăldat în soare
În primăveri – când zburdă, pe câmp, miei.

Cum uită marea de învolburare
După furtuni, când valu-i liniştit,
În limpezimi de tainică splendoare –
Scaldă un ţărm ce stă-ntre stânci pitit.

Şi-o să te uit, aşa, cum uită cucii
De puii părăsiţi în cuib străin;
Cum uită că au fost copaci, butucii –
Când încălzesc odaia – din cămin.

Şi-o să te uit cum uită, după iarnă,
Gâze şi vrăbii – geruri şi zăpezi,
Când din văzduh ploi calde prind să cearnă
Şi mugurii se umflă prin livezi.

Şi-o să te uit, căci, aşa se cuvine –
Când îngheţat e-al dragostei izvor,
Să uit şi să te scot, de tot, din mine –
Ca să-mi rămână sufletul uşor.

Dar n-o să pot uita, vădit, niciunde
Şi cred că niciodată, nicidecum
A ochilor tăi limpezimi de unde
Şi-al trupului plăpând, suav parfum.

Nu voi uita privirea ta de ciută,
Nici dulce-caldă răsuflarea ta…
Dar cum, în viaţă, toate se cam uită –
Cel mult, în amintiri te-oi fereca…