Depresie XI

Vreau să-ntreb vântul aspru, de-unde vine,
De n-are, cumva, veşti şi pentru mine
Cum că, de-odată, m-o lovi năpasta
Să plec şi eu, cu calm, din lumea asta

Spre-o lume, poate, totuşi, mai aparte
În care să nu fie frig şi moarte,
O lume mai săracă-n nedreptate
În care de-un colţ cald s-am şi eu parte.

Unde te-ntorci, doar vorbe veninoase,
Ciudate-mi par, când sunt, şoptiri duioase
Nu-i loc nici pentru-un dram de bunătate
Şi nu mai ştiu ce-nseamnă „libertate”.

Unde păşesc, privesc, mereu, în urmă
Fiindcă, încet, toţi devenim o turmă
Şi nu pot şti, ciomagul ce loveşte
În ceafă, cine anume-l mânuieşte.

…Tu, vântule, doar şuieri şi tot gemi –
Cred că şi tu de lume te cam temi!
Aşa că, nu-ţi mai pun nici o-întrebare…
Deşi, glasul tău şfichiuie şi doare.

 

Colind de fiu risipitor

Vreau de-acasă s-o întind
Pe furiş, ca să-ţi colind,
Un colind ce l-am rostit
Pe când eram puşti smintit.

Şi cătam, cătam de zor,
Steaua sfântă-a magilor
Iar sub vraja fulgilor
Mă simţeam nemuritor.

„Leru-i ler, hei, leru-i ler!”
Tot cântam, zâmbind spre cer.
Aşteptând ca, mintenaş,
Să primesc, de sus, răvaş

Cum că Domnul s-a născut
Într-un grajd ce l-am văzut
Într-un vis neprihănit
Ani la rând, neobosit.

Şi voiam ca Domnul bun
Să îi dea lui Moş Crăciun
Să-mi aducă ce-mi doream:
O crenguţă dintr-un ram

Ruptă dintr-un brad aflat
Sus, în cerul înstelat
Şi cu ea, în mâini, să ştiu
Că sunt bun, frumos şi viu.

Ani, ca fulgii, s-au topit
Eu – crenguţa n-am primit
Căci în patimi îmbăiat
Drumul drept nu l-am aflat.

Azi, când nu-s frumos nici bun,
Nu mai cred în Moş Crăciun
Dar tot cred ce-am tot crezut:
Că pe acest glob trist, de lut,

Domnul se naşte, umil,
Într –un suflet de copil
Şi-n grajdul sufletelor –
Pace-aduce tuturor.

…Nu-i zăpadă, ci doar vânt,
Dar la uşa ta eu cânt,
Pe când dormi, visând frumos –
„Astăzi s-a născut Hristos!”…

 

Sfarsit de an

Să ştii, iubito, florile sunt dalbe –
Se termină şi începe un nou an…
Pe vârfuri, toate dealurile-s albe –
Aşa erau şi când eram puştan.

Cum cenuşii trec toate, clipa – anul!
Dar bine e că, încă, mai trăiesc…
Ştii, câteodată, aş vrea să dau cu banul:
Să te iubesc – să nu te mai iubesc?

Vezi, tu, e tot mai greu despre iubire
Să pomeneşti – dar încă s-o trăieşti…
Căci lumea noastră lunecă-n neştire,
Către genune…Tot mai triste veşti

De pretutindeni, vin să ne despoaie
De-orice speranţă – deşi, nu le ascult –
Şi atunci, cum poate inima-mi vioaie
Să-ţi dăruiască multul ei tumult?

Se duce înc-un an şi an nou vine…
Nu sunt bătrân – dar nici nu-ntineresc
Decât când mă gândesc, duios, la tine –
Şi-am dat cu banul: vreau să te iubesc.

Să-ţi spun, banal, cum toată lumea spune,
Iubita mea, „la mulţi şi frumoşi ani”?!
Nu, o să-ţi spun: să ai doar zile bune –
Un an e mult – darmite, mai mulţi ani!

…Să ştii, iubito, florile sunt dalbe –
Se termină şi începe un alt an…
Pe vârfuri, toate dealurile-s albe –
Aşa erau şi când eram puştan…

 

Framantari

Şi cum va fi, nici nu mai ştiu –
Mereu cu mine mă tot cert…
Iubirii mele să-i pun frâu –
Mă simt când sigur, când incert.

Căci, uneori, sunt disperat –
Apatic sunt, adeseori,
Că-mi eşti când cerul înstelat,
Când boltă îmbrăcată-n nori.

Ades aş vrea să-ţi fiu veşmânt
Şi călduros să te-nfăşor…
Iar alteori, de gheaţă vânt,
Aş vrea să fiu – să te-nfior.

Cu tine gândul mi-l împart
În nopţi de crunte insomnii,
În două sufletu-mi despart
În zile negre şi pustii:

O parte ar vrea să te iubesc
Cu patimă arzândă, grea…
O parte-ar vrea să îmi doresc
Să nu mai fii iubita mea.

Căci deznădejdi şi îndoieli
Mă-ncearcă zilnic, ceas de ceas;
Cu tine-ntruna aş vrea să fiu –
Sau să-ţi spun ultim „bun-rămas”.

…Şi cum va fi – nici nu mai ştiu,
Mereu cu mine mă tot cert…
Ba mă simt mort, ba mă simt viu –
Iubire – sentiment incert…

 

Tinerete

…Sunt tânăr, încă, Doamnă – doar sufletu-i bătrân
Căci prea-l îndoaie veacul – cu vinete schimbări
Şi neguri, tot mai grele, să-l năruie, hapsân,
Se-nghesuie, adesea, venind din depărtări…

Din depărtări ceţoase, din trai sterp şi naiv –
Purtat în vremuri stranii, dus cam după ureche…
Copil fidel al vieţii dintr-un veleat parşiv
Când mi-am topit virtutea ca un lovit de streche.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i bolnav –
Cândva credeam, prosteşte, în milă şi dreptate…
Cândva credeam că omul pe om nu-l face sclav
Şi că, egali cu toţii, trăiam în libertate.

S-au dus acele vremuri, azi, cinic şi-ncordat
Din zi-n zi îmi duc traiul banal, plin de plictis –
Descoperind, întruna, şi trist şi înciudat
Că, totuşi, lumea noastră, nicicum nu-i paradis.

Azurul e departe – iar soarele-i prea sus
Şi, blestemaţi, naivii – cu capul în pământ –
Sunt pedepsiţi să calce cu pas greoi, supus
Şi cinstea – o ce vorbă! – e numai un cuvânt.

Iubirea mai răzbate – arar, tot mai arar –
Din pieptul meu ce-i, totuşi, mai îmbâcsit de rele…
Deşi cuvântu-acesta îmi e tot mai neclar –
Căci am iubit bezmetic, de-a lungul vieţii mele.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i beteag
De atâtea compromisuri…şi fără ideal;
Mi-e mintea obosită, c-a unui biet moşneag
Şi orice vale-mi pare că-i doar urcuş la deal…

 

Si-o sa te uit….

Şi –o să te uit, aşa, cum uită zorii
De noapte, de sclipirea stelelor,
Cum ceru-albastru uită, vara, norii –
Beţivul, veşnic, şirul zilelor.

Cum uită păsările călătoare
De toamnă şi de ceţurile ei,
Când se întorc la cuib scăldat în soare
În primăveri – când zburdă, pe câmp, miei.

Cum uită marea de învolburare
După furtuni, când valu-i liniştit,
În limpezimi de tainică splendoare –
Scaldă un ţărm ce stă-ntre stânci pitit.

Şi-o să te uit, aşa, cum uită cucii
De puii părăsiţi în cuib străin;
Cum uită că au fost copaci, butucii –
Când încălzesc odaia – din cămin.

Şi-o să te uit cum uită, după iarnă,
Gâze şi vrăbii – geruri şi zăpezi,
Când din văzduh ploi calde prind să cearnă
Şi mugurii se umflă prin livezi.

Şi-o să te uit, căci, aşa se cuvine –
Când îngheţat e-al dragostei izvor,
Să uit şi să te scot, de tot, din mine –
Ca să-mi rămână sufletul uşor.

Dar n-o să pot uita, vădit, niciunde
Şi cred că niciodată, nicidecum
A ochilor tăi limpezimi de unde
Şi-al trupului plăpând, suav parfum.

Nu voi uita privirea ta de ciută,
Nici dulce-caldă răsuflarea ta…
Dar cum, în viaţă, toate se cam uită –
Cel mult, în amintiri te-oi fereca…

 

Taifas

Nu vreau să-mi spânzur mintea de-un gând ursuz şi bleg –
Ci, de ce-i rău în lume, încerc ca să–nţeleg..
Hai, să vorbim, iubito, cu calm şi fără glas –
Căci, zilnic, stau cu tine – în minte – la taifas.

Zăpezi ne înconjoară, acoperind sticlos
Mizeriile lumii şi traiul ei jegos
Ştii, parcă, niciodată n-a fost atâta nea –
Iar când vorbesc de lume – simt că nu-i lumea mea.

La tine-n suflet cum e? La mine e cam ger
Şi mii de gânduri negre mă sapă şi apoi pier.
Tu calmă eşti, întruna, pe când domol vorbesc,
Zâmbind în colţul gurii – ştiind cât te iubesc.

Din vreme-n vreme-o vorbă, de-a ta, mă lasă mut
Şi-mi oblojeşte mintea cu-n diafan sărut.
Când, plin de deznădejde, sfârşitul mi-l clamez –
C-o şoaptă-alintătoare mă faci ca să visez

Că lumea în care traiul ni-l ducem amândoi
Nu-i plină doar de ceţuri, de geruri şi noroi,
Nu-i plină doar de ură, de pizmă şi de chin –
Căci mai răsare soare pe-o mare de senin

Că sunt şi oameni care, asemenea cu noi,
Privesc senin prezentul, cum e – plin de nevoi
Şi izvodesc speranţe, atât cât pot rosti
Cuvântul „bunătate” – şi cât mai pot iubi.

Zâmbeşti? Te cred, deodată, tu m-ai înseninat
Şi, pe furiş, din minte – gândul întunecat
L-ai scos de tot, frumoaso, şi-ai aşezat, în loc
Nădejde de schimbare, frumos şi de noroc.

…Nu vreau să-mi spânzur mintea de-un gând ursuz şi bleg
Ci, de ce-i rău în lume, mereu, cerc să-nţeleg…
Am tot vorbit, iubito, domol şi fără glas –
Să ne iubim, căci mâine, iar sta-vom la taifas…

 

Colind

 

Se duc batranii…

 

Presimtamant