O fata fara riduri

Tu, Doamna mea frumoasă şi veşnic fetişcană
Şi-n inima-mi fierbinte, mereu, deschisă rană,
Oare-mi mai simţi dorinţa, neostoitul dor
Şi mai simţi, câteodată, un neînţeles fior?

E gândul meu, ce-nfrânge prea-ndepărtate zări –
Şi–n stare să te afle chiar peste mări şi ţări,
Sub cerul plin de stele sau de măreţ azur,
Tu întruchipezi iubirea – în sensul cel mai pur.

Căci, derbedeul care, îţi scrie rânduri vagi,
Flămând este de gura ta cu miros de fragi,
De trupul tău-vioară, căruia fin arcuş,
Aş vrea să-i fiu pe-al vieţii, bolovănos urcuş.

Azi, vreau să las în urmă trecutul meu neclar
Şi să-ţi zidesc palate din gânduri de cleştar
Sau măcar o căsuţă, dar nu din piatră rece –
Ci doar din dor de tine, care nicicum nu trece.

Ce vorbe-ţi scriu, de parcă, în veacul decadent
S-ar zice că sunt tânăr, mereu adolescent! –
Dar nu sunt decât, numai, un biet îndrăgostit,
Ce vrea să lase-n urmă trecutul său smintit.

Şi din căderi prea dese, aproape de neant,
Să salte, să-şi ridice, privirea spre înalt
Şi aprins să te iubească, duios şi-nverşunat –
Iubirea-i măreţie – nu-i, nicidecum, păcat.

Din viaţa mea, preaplină de falsuri şi de ceaţă,
Tu-mi eşti o-nrourată, curată dimineaţă,
Cu care îmi spăl ochii, mereu aprinşi de dor,
Când simt că-i prea fierbinte, de alean, privirea lor.

…Tu, Doamna mea frumoasă, tu veşnic fetişcană –
Pe care-o port în suflet, deschis-arzândă rană,
Mi-e dor de ochii-ţi tandri, de scânteierea lor –
De gura ta mi-e sete – s-o sorb ca pe-un izvor…

 

Trecatoarea mea frumoasa

Hei, bălaie fetişcană,
Ce-mi zâmbeşti în zori de zi,
Când mistere se destramă –
Chiar de azi ne vom iubi.

Trecătoarea mea frumoasă,
Când cu pleoapele te fur,
Văd cum mersu-ţi de crăiasă
Luminează totu-n jur.

Eu ştiu că tu ştii, prea bine,
Şi tu ştii că şi eu ştiu –
Inima mi-e-n piept la tine –
Inima-ţi în piept o ţiu.

Dar, făţarnici, ne prefacem,
Că e ploaie – din senin…
Şi c–abia dacă ne placem –
Hei, ce dulce-i acest chin!

Înserarea ne cuprinde
Trecători pe aceleaşi căi…
Şi privirea mea surprinde
Patima din ochii tăi.

Haide – să închidem jocul,
Veşnic – ştim că n-om trăi…
Şi când îţi sugrum mijlocul –
Doar dorinţa va grăi.

…Trecătoarea mea frumoasă
Ce-mi zâmbeşti, când ne-ntâlnim –
Praf de stele se revarsă,
Peste noi, când ne iubim…

 

Cantecul primaverii

Izbucneşte primăvara prin toţi porii-ntregii firi –
Iarna-i o monedă calpă, azvârlită-n amintiri;
Despre berze, rândunele – despre ce vreţi să vă cânt? –
Raiul printre noi coboară – când e verde pe Pământ.

Râde soarele în barbă, găsind brume-n zori de zi –
Doar c-o singură privire, dintr-o dat’, le va topi!
Uriaş talger de aur, de sub culmi când se ridică,
Palid, speriat de moarte, frigul tremură de frică.

Muguri, vesel, liliacul, să-şi deschidă-i pregătit –
Şi când va-nflori, e vremea, să fiu iar îndrăgostit.
Verdele trezeşte-n mine – şi-n oricine – dulce dor
Şi-nfloresc iubiri, năprasnic, cu învăpăiat fior.

În amiază, din albastrul mării cerului înalt,
Soarele-şi veghează servii – rege generos, galant.
Veşnic gureşele vrăbii, chicotesc sub raza sa,
Visând clipa, mult dorită, când în praf se vor scălda.

Văzând abur cald cum iese, din pământ, ca un fuior –
Cresc în piept dorinţe tandre şi-mi simt sufletul uşor.
Mânjii bolţii, în hârjoană, rând pe rând, în zi se trec –
Şi mă îmboldeşte gândul, într-o doară, să-i întrec.

Ploi de stele scaldă noaptea…Tainic, Universu-ntreg,
Preamăreşte primăvara – şi de ce, pot să-nţeleg…
Neclintit, Divinitatea, ne insuflă gând duios
Şi orice suflet, cât de sumbru, redevine iar frumos.

Primăvara-i anotimpul cu parfumul cel mai pur,
Ce reinventează viaţa – cu smarald şi cu azur;
Unde eşti, copilărie, cu zburdălnicia ta –
Să simt, iar, cum mă veghează – ca o mamă, steaua mea?…

 

Visand la tine-n primavara

Iubito, hai, uşor, întinde-mi mâna –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
S-a dus ninsoarea – a pierit şi bruma
Şi numai bună-i vremea de iubit.

Nu-i soare, dar frumos aleargă norii,
Spre zarea largă, bulucind-puhoi…
Şi s-au întors la casa lor cocorii –
Ştii? Primăvara vine pentru noi!

Deşi-n răstimpuri, din cer cade rouă,
Să-mi răcorească ochii-nfierbântaţi,
Speranţe – mii – răsar, de viaţă nouă –
Ce-or să ne prindă strâns îmbrăţişaţi.

Hai să-alergăm spre zarea vineţie –
Va răsări şi soare-ntr-un târziu…
Şi îmbătaţi de dulce bucurie,
Vom azvârli din inimi gând pustiu.

Iubita mea, te rog, atent priveşte:
Pământ şi cer – cum, tainic, se-nnoiesc…
Simţi, tu, din pieptul meu, cum viu ţâşneşte,
Un simţământ, curat, dumnezeiesc?!

E dragostea – ce face să-nflorească,
Noian de flori în pomii roditori
Şi-n sufletele noastre să rodească,
Dorinţe vii – şi-nvăpăiaţi fiori.

Iubita mea, să fim copii de-a pururi –
Nu-i nici o noimă în a fi adulţi!
Să ne-mbrăcăm iubirea în azururi –
Ca noi, în lumea asta – nu-s prea mulţi.

Hai să ne ascundem amândoi într-unul,
Ca nimenea, din lume, nicidecum,
Iubirii noastre să nu-i ştie drumul –
Şi doar iubirea să ne stea în drum.

…Iubito, hai, de mână, tu mă prinde –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
Privirea ta – privirea mi-o aprinde –
Şi numai bună-i vremea de iubit….

 

Trecuta noapte de august

Nu cred că-ţi mai aduci aminte
Noroasa noapte de august –
Când încercam, printre cuvinte,
Aroma buzelor să-ţi gust.

Sufla un vânt cu miros dulce
De pere şi de pepeni verzi,
Un vânt care credeam c-aduce
Mireasma coaptelor livezi.

De fapt, în scurtele rafale,
Ce pe-amândoi ne înfiorau,
Sorbeam parfumul bluzei tale –
Sub care sânii-ţi tresăltau.

Simţeam genunchii cum mă lasă –
Tu respirai fierbinte, des…
Şi o dorinţă neînţeleasă
Să te sărut îmi tot da ghes.

Te-am prins de mână…mai ţii minte?!
O, ce stângaci te-am sărutat!
Tu tremurai, tăcând cuminte,
Când, tandru, te-am îmbrăţişat.

Apoi, ce-a fost în acea noapte
De nebunie şi de vis?
Delir şi fierbinţeli şi şoapte –
Gustasem fructul interzis.

Când ne-am trezit, erai femeie –
Eu mă simţeam matur bărbat…
De sus, privea Calea Lactee,
De pe-un cer vast şi înstelat.

Pesemne, chiar iubirea noastră,
Toţi norii-n vânt i-a spulberat…
Ardea privirea ta albastră –
În ochi când mi s-a strecurat.

Şi ne-am făcut şi jurăminte:
Să fii a mea – al tău să fiu…
Astăzi, făptura ta fierbinte,
Pe unde e – nici nu mai ştiu.

Nu ştiu dacă eşti fericită –
Ştiu doar că părul mi-a albit…
Şi nici nu ştiu de eşti iubită
De altul – cum eu te-am iubit.

…Nu ştiu de-ţi mai aduci aminte
De acea noapte de august…
Ştiu, doar, c-aş vrea – fără cuvinte –
Dulceaţa buzelor să-ţi gust…

 

Sfarsit de vara, de iubire

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine
Iubito, fiindcă vara s-a sfârşit…
Parfumuri dulci de flori, tot mai puţine,
Înmiresmează ziua-n asfinţit.

Hai să deplângem tinereţea noastră –
Când mai credeam în zodii, amândoi,
Când mai credeam că zarea-i doar albastră –
Şi dragostea-i un joc scornit de noi.

Sărută-mă, aşa, de despărţire,
Căci ştiu că visul nostru s-a sfârşit…
Ne mai rămâne palida-amintire
Că-odinioară, vorbe ne-am şoptit.

Despre ce-am face dacă omenirea
Ar dispărea curând şi – doar noi doi –
Ar trebui să ne-însuşim menirea
Ca lumea-ntreagă s-o înmulţim-napoi.

Şi cum râdeai, cu gura ta frumoasă –
Cu gustul de cireşe amărui!
Când, serios, vorbeam, cu voce joasă
Şi insistam părerea ta s-o spui.

Tu nu spuneai nimic, doar, dintr-o dată,
Mă sărutai, hoţeşte şi-mi prindeai,
Grumazu-într-o strânsoare disperată
Şi ca o iederă mă îmbrăţişai.

…Ce vise mari croiam, şezând pe iarbă,
În noapte, până zorii ne prindeau…
Când soarele-mpletea, pe zare, salbă
De roşii raze – ce ne sărutau.

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine
Iubito, fiindcă toamna a sosit…
Un vânt ce-ndeamnă pomii la suspine –
Şopteşte că iubirea s-a sfârşit…

 

Calator printre iluzii

prietenului D-C. Z.

Prietene, pânză de vise,
Nu încerca-n zadar să ţeşi…
Dintre dorinţe interzise
Încearcă, grabnic, ca să ieşi.

Căci sub faţade luminoase,
Ce par s-ascundă mari minuni
Şi gânduri-nalte, generoase –
Nu vei găsi decât minciuni.

Printre iluzii şi regrete
Trişti călători am fost mereu…
Să facem să nu se repete
Ce-ai greşit tu – ce-am greşit eu.

Te uită, e deja, pe-aproape,
O nouă toamnă – ceru-i plin
De funigei şi-albastre ape –
Prietene, hai, fii senin!

Nu suntem singurii, sub soare,
Ce-ncet şi sigur ne sfârşim…
Fii vesel, deci, şi ai răbdare –
Frumos, poate, îmbătrânim.

La poarta sufletelor surde
Nu încerca, din nou, să baţi
Ci lasă-ţi mintea ca să zburde
Doar către ochi senini, curaţi.

Şi apleacă-ţi, totuşi, fruntea-n taină
(Ştiu că divinul ţi-e străin!)
Şi, s-ar putea, o nouă haină
Să te-nfăşoare pe deplin.

Căci în iubire trecătoare
N-ai fost şi nu eşti împlinit…
Azi, când la tâmple porţi ninsoare –
Vag ţi-aminteşti c-ai fost iubit.

Prietene, tu ştii, poveţe –
Pe gâtul inimii nu-ţi bag…
Pe noi nu poate să ne-nveţe,
Nimeni din lume – cu arţag.

Dar călător printre iluzii
Ai obosit să fii – să fiu;
Sătui suntem de deziluzii –
Să mai visăm, e prea târziu…

 

Exista un perete

Există un perete subţire între noi –
Uşor l-am putea sparge de-am dori amândoi…
Eu nu-ndrăznesc dintr-un fel de palidă sfială,
Iar tu din neputinţă sau doar din plictiseală.

Cândva, eram prieteni – aş zice chiar iubiţi,
Părea că pe vecie vom fi nedespărţiţi
Atâtea idealuri întruna făuream
Şi n-aveam ascunzişuri, un tot – nu doi eram.

Şi ce frumos, cu floare, ne răsfăţau livezi –
Azi, doar puhoi de geruri, ne încearcă şi zăpezi
Şi primăveri de azururi plenar ne răsfăţau –
Azi, doar toamne noroase în suflete ne stau.

Ce s-a întâmplat, deodată, deloc nu am habar
Ştiu doar că un perete-ntre noi a pus zidar…
Zidaru-acesta, însă, nimic n-a câştigat –
Doar, poate, că răceala ce-n noi a strecurat

Sau, poate, că zidarul peretele, anume,
L-a înălţat ca unici, dar trişti să fim pe lume…
Cu mâinile murdare de sentimente reci –
Damnat va fi zidarul singur să fie-n veci.

…Există un perete subţire între noi –
Uşor l-am putea sparge, dar poate c-amândoi
Am obosit de viaţă, de nori şi de nimicuri
Şi tot veninul lumii ne-a ars picuri cu picuri…

 

Cantec despre dragoste

Când iubeşti, ţi-e pasul sigur, călcând slobod şi vioi
Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul „doi”.
Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi
Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.

Grijile dispar în ceaţa înnoratului trecut
Fleacuri par acele lucruri care, odată, te-au durut.
Zilele ţi-s luminoase – fie ploaie, fie ger
Iar noaptea gându-ţi zboară către stelele din cer.

Când iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor
Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor.
Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân –
Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.

Când iubeşti, pare că cerul se deschide, dintr-o dat’
Ca un trandafir albastru, de lumină-nrourat.
Toate căile par drepte, fără pic de povârniş
Şi-o căldură te cuprinde, calm şi tandru, pe furiş.

Te simţi bun – un fel de rege, înţelept şi altruist…
Veselia-ţi este mamă şi nu ştii ce-nseamnă „trist”.
Primăvară-ţi este viaţa, chiar de afară-i iarnă grea –
Şi pe frunte, drept pecete, porţi, mereu, rază de stea.

Ştiu, iubirile-s făcute să se stingă – când şi când…
Însă, dragostea nu moare pe deplin, nicicum, nicicând.
Cred că dragostea-i menirea – idealul vieţii-ntregi
Şi-i de ajuns să fii doar sincer ca să poţi s-o înţelegi.

Lume, lume – hei, prieteni, când iubeşti eşti CINEVA
Altfel viaţa-i doar un teatru, plin de măşti şi mucava.
Când iubeşti, nu te simţi singur – fiindcă poţi să mai visezi –
Fără dragoste, prieteni, nu-nfloresc pomii în livezi.

Şi atunci, ce îţi mai rămâne, pentru ce să mai trăieşti?
Stearpă şi pustie-i viaţa, când nu poţi să mai iubeşti.
Fără noimă îţi e calea – chiar şi ţie-ţi eşti intrus;
Dragostea nu are moarte – fiindcă-i dar venit de Sus…