Viscol

Crunt, din văzduh, fulgi grei se tot răstoarnă –
Mi-a viscolit în piept  întreaga iarnă
Şi nu sunt semne de senin din ceruri
Şi-i ger şi-n mine şi pe lume-s geruri.

Privind pe geamul îmbrăcat în floare –
Floare de ger, de viscol şi ninsoare,
Îţi mai aduci aminte de iubire,
De atunci când verdele domnea pe fire,

De vremea când mi-erai, mereu, aproape
Şi-mi spulberai  tristeţea cu dulci şoapte?
Când ne-ncleştam într-o îmbrăţişare,
Pe care o doresc şi azi şi doare.

Astăzi, când dragostea e-n agonie
Şi afară viscoleşte cu furie,
Când vânt de gheaţă vrea să mă sugrume –
Eu, pentru tine-s doar un simplu nume.

Tu, pentru mine, doar o adiere
Plină de arome cu pelin şi miere
Şi-un vis înalt ce, brusc, şi-a frânt avântul
Făcându-se totuna cu pământul.

Un vis trimis, cândva, să te peţească –
Dar n-a găsit adresa  – să-ţi vorbească.
Eu, neştiind că n-a ajuns la tine,
Am aşteptat,  zadarnic, semn de bine.

Vreun semn care să-mi dea, cumva, de ştire
Că  nu eşti doar himeră şi-amăgire…
Cum mă frământă viscolul, într-una! –
Ce e real – iubirea sau minciuna?

Căci viscolul nebun a sărit calul –
Şi amestecând visarea cu realul
Nu mai pricep, deloc, ce-i  rău, ce-i bine –
Atâta ştiu: că viscoleşte-n mine…