Sfarsit de februarie

Murdară e zăpada – ca veacu-n care noi
Ne-apropiem, apatici, de viaţa–de-apoi;
Că am trăit minunea de-a ne-ntâlni, cândva,
Aduce-şi-va aminte, vreodată, cineva?

Sau vom cădea-n uitare – ca multele iubiri
Ce-au ars pline de patimi – şi-acum nici amintiri
N-au mai rămas în urmă; ci, doară, nişte cruci –
Lăsate-n părăsire – de-a-vremilor uituci?

Ca să-ţi vorbesc de moarte, mi-ar fi aşa facil!
Căci nu-i nici o speranţă să redevin copil –
Copil, măcar, la suflet – la trup, nici vorbă nu-i!
O, cât de dor îmi este să-mi las gândul, haihui,

Să zburde, să viseze – şi-n vise să clădească
O lume ideală, în care să trăiască
Toţii semenii-n lumină şi-n adevărul pur –
Nici umbră de tristeţe să n-afle primprejur…

Ce gânduri aiurite în minte se desfac –
Când ştiu cât sunt de-apatic, şi cât sunt de posac!
Dar clefăind zăpada, murdară, de sub paşi
Încerc o evadare şi-aş vrea să-mi fie naşi

De sus, din cer, un astru – de jos, un ideal
În veacu-acesta cinic şi-atâta de venal…
Iubito, ştii, la tine în suflet, de-aş putea
Să-mi cuibăresc nimicul – pe dat’ aş reînvia

Şi ochii stinşi, spre ceruri, eu i-aş ţinti deplin –
Ei, ca printr-o minune, s-ar umple de senin
Şi ar pătrunde-n mine, fără să ştiu, tiptil
Visările urzite pe când eram copil.

…Dar am ajuns acasă…privesc în calendar
Şi-mi chem, plin de mânie-napoi gândul hoinar…
Tu eşti departe tare – ce faci, nu am habar –
E frig şi sunt apatic – sfârşit de făurar…

 

Cantecul primaverii

Izbucneşte primăvara prin toţi porii-ntregii firi –
Iarna-i o monedă calpă, azvârlită-n amintiri;
Despre berze, rândunele – despre ce vreţi să vă cânt? –
Raiul printre noi coboară – când e verde pe Pământ.

Râde soarele în barbă, găsind brume-n zori de zi –
Doar c-o singură privire, dintr-o dat’, le va topi!
Uriaş talger de aur, de sub culmi când se ridică,
Palid, speriat de moarte, frigul tremură de frică.

Muguri, vesel, liliacul, să-şi deschidă-i pregătit –
Şi când va-nflori, e vremea, să fiu iar îndrăgostit.
Verdele trezeşte-n mine – şi-n oricine – dulce dor
Şi-nfloresc iubiri, năprasnic, cu învăpăiat fior.

În amiază, din albastrul mării cerului înalt,
Soarele-şi veghează servii – rege generos, galant.
Veşnic gureşele vrăbii, chicotesc sub raza sa,
Visând clipa, mult dorită, când în praf se vor scălda.

Văzând abur cald cum iese, din pământ, ca un fuior –
Cresc în piept dorinţe tandre şi-mi simt sufletul uşor.
Mânjii bolţii, în hârjoană, rând pe rând, în zi se trec –
Şi mă îmboldeşte gândul, într-o doară, să-i întrec.

Ploi de stele scaldă noaptea…Tainic, Universu-ntreg,
Preamăreşte primăvara – şi de ce, pot să-nţeleg…
Neclintit, Divinitatea, ne insuflă gând duios
Şi orice suflet, cât de sumbru, redevine iar frumos.

Primăvara-i anotimpul cu parfumul cel mai pur,
Ce reinventează viaţa – cu smarald şi cu azur;
Unde eşti, copilărie, cu zburdălnicia ta –
Să simt, iar, cum mă veghează – ca o mamă, steaua mea?…