Primăvara toamnei mele

Cum să îţi spun ce nu se poate spune…
Tu chiar nu ştii că vorbe nu-s de-ajuns?!
Hai, caută în ochii mei, anume,
Şi o să afli tot ce am de spus…

Căci ochii-mi ard, rostind cu mult mai bine,
Cuvintele ce gura le-ar vorbi…
O! De ai şti ce-nsemni tu pentru mine –
Până la moarte-ţi jur că m-ai iubi!

Dacă ar şti castanii de pe stradă
Cât jar-pojar e-n inima mea beată
Cum ar zâmbi la fulgii de zăpadă –
Şi înviind, ar înflori pe dată!

Aşa, deodată, aproape nefiresc,
Inima mea, căzută-n amorţire,
A tresăltat… mi-e dat ca să trăiesc
O ultimă poveste de iubire?

Un gând rău, negru îmi spune:”eşti nebun”!
– Dară nebun am fost în toate cele –
Oare-nţelegi, frumoaso, din ce-ţi spun,
Că tu eşti primăvara toamnei mele?!

Haide, alungă-mi norii din privire
Şi o să vezi un dor nepământesc;
Căci, pentru tine – ultimă iubire,
În lume, toţi castanii înfloresc…

 

De ai sti

Cum să spun ce nu se poate spune,
Tu nu ştii că vorbe nu-s de-ajuns?
Caută în ochii mei, anume,
Şi-o să afli tot ce am de spus.

Ochii mei rostesc cu mult mai bine
Vorbele ce gura le-ar rosti
O! De-ai şti ce-nsemni tu pentru mine –
Pân’ la moarte-ţi jur că m-ai iubi!

Dac-ar şti castanii de pe stradă
Cât pojar e-n inima mea beată
Ar zâmbi la fulgii de zăpadă
Şi-nviind, ar înflori pe dată.

Fără veste, parcă nefiresc,
Inima căzută-n amorţire
S-a trezit; mi-e dat ca să trăiesc
Ultima poveste de iubire?

Gândul rău îmi spune că-s nebun!
– Dar nebun am fost în toate cele-
Cum să fac, iubire, ca să-ţi spun
Că eşti primăvara toamnei mele?!

Hai, alungă-mi norii din privire
Şi-ai să vezi un dor nepământesc…
Pentru tine, ultimă iubire,
Toţi castanii lumii înfloresc.

 

Rugaminte

Iubito, dacă-ţi este voia
Să taci – la fel de dragă-mi eşti…
Dar, câteodată, simt nevoia
Ca să îmi spui că mă iubeşti.

Aşa cum ploaia răcoreşte
Pământu-n veri, când e-nsetat –
La fel şi vorba ta hrăneşte
Sufletul meu, când e-mbufnat.

Tăcerea ta naşte tăcere
Şi-un simţământ bizar, ciudat:
De suflet greu şi de durere
Şi de trecut îndepărtat.

Când aşteptam cu-nfrigurare
Un semn, de sus, că te-ai născut
Şi că vei fi femeia care
Blazării mele-i va fi scut.

Şi te-ai născut …şi eşti aceea
Care cu totul m-a schimbat…
Tu, fetişcana, tu, femeia –
Ce m-a iubit cu adevărat.

Dar, nu ştiu, poate din sminteală,
Adesea simt că m-ai uitat…
Şi parc-o silnică răceală
Între noi doi s-a aşezat.

Eu vreau să cred că totul este
Doar o părere, un gând prost…
Că totul n-a fost doar poveste
Şi-un timp pierdut fără-de-rost.

Căci, şi aşa, din zarea-albastră
Încet, iubirile dispar…
Tu lasă ca iubirea noastră
Să fie singura măcar

Care s-arate lumii vaste
Că fără dragoste suntem
Doar împărţiţi în sterpe caste
Şi plini de ură şi blestem.

Eu cât va fi să văd seninul,
Te voi iubi, te voi cânta –
Şi sufletului meu, preaplinul,
În viers duios-l-oi revărsa.

…Iubito, dacă-ţi este voia
Să taci – la fel de dragă-mi eşti…
Dar, câteodată, simt nevoia
Că îţi sunt drag să îmi şopteşti.