Vreau să-ntreb vântul aspru, de-unde vine,
De n-are, cumva, veşti şi pentru mine
Cum că, de-odată, m-o lovi năpasta
Să plec şi eu, cu calm, din lumea asta
Spre-o lume, poate, totuşi, mai aparte
În care să nu fie frig şi moarte,
O lume mai săracă-n nedreptate
În care de-un colţ cald s-am şi eu parte.
Unde te-ntorci, doar vorbe veninoase,
Ciudate-mi par, când sunt, şoptiri duioase
Nu-i loc nici pentru-un dram de bunătate
Şi nu mai ştiu ce-nseamnă „libertate”.
Unde păşesc, privesc, mereu, în urmă
Fiindcă, încet, toţi devenim o turmă
Şi nu pot şti, ciomagul ce loveşte
În ceafă, cine anume-l mânuieşte.
…Tu, vântule, doar şuieri şi tot gemi –
Cred că şi tu de lume te cam temi!
Aşa că, nu-ţi mai pun nici o-întrebare…
Deşi, glasul tău şfichiuie şi doare.
BORIS IOACHIM 