Taifas

Nu vreau să-mi spânzur mintea de-un gând ursuz şi bleg –
Ci, de ce-i rău în lume, încerc ca să–nţeleg..
Hai, să vorbim, iubito, cu calm şi fără glas –
Căci, zilnic, stau cu tine – în minte – la taifas.

Zăpezi ne înconjoară, acoperind sticlos
Mizeriile lumii şi traiul ei jegos
Ştii, parcă, niciodată n-a fost atâta nea –
Iar când vorbesc de lume – simt că nu-i lumea mea.

La tine-n suflet cum e? La mine e cam ger
Şi mii de gânduri negre mă sapă şi apoi pier.
Tu calmă eşti, întruna, pe când domol vorbesc,
Zâmbind în colţul gurii – ştiind cât te iubesc.

Din vreme-n vreme-o vorbă, de-a ta, mă lasă mut
Şi-mi oblojeşte mintea cu-n diafan sărut.
Când, plin de deznădejde, sfârşitul mi-l clamez –
C-o şoaptă-alintătoare mă faci ca să visez

Că lumea în care traiul ni-l ducem amândoi
Nu-i plină doar de ceţuri, de geruri şi noroi,
Nu-i plină doar de ură, de pizmă şi de chin –
Căci mai răsare soare pe-o mare de senin

Că sunt şi oameni care, asemenea cu noi,
Privesc senin prezentul, cum e – plin de nevoi
Şi izvodesc speranţe, atât cât pot rosti
Cuvântul „bunătate” – şi cât mai pot iubi.

Zâmbeşti? Te cred, deodată, tu m-ai înseninat
Şi, pe furiş, din minte – gândul întunecat
L-ai scos de tot, frumoaso, şi-ai aşezat, în loc
Nădejde de schimbare, frumos şi de noroc.

…Nu vreau să-mi spânzur mintea de-un gând ursuz şi bleg
Ci, de ce-i rău în lume, mereu, cerc să-nţeleg…
Am tot vorbit, iubito, domol şi fără glas –
Să ne iubim, căci mâine, iar sta-vom la taifas…

 

Cantecul primaverii

Izbucneşte primăvara prin toţi porii-ntregii firi –
Iarna-i o monedă calpă, azvârlită-n amintiri;
Despre berze, rândunele – despre ce vreţi să vă cânt? –
Raiul printre noi coboară – când e verde pe Pământ.

Râde soarele în barbă, găsind brume-n zori de zi –
Doar c-o singură privire, dintr-o dat’, le va topi!
Uriaş talger de aur, de sub culmi când se ridică,
Palid, speriat de moarte, frigul tremură de frică.

Muguri, vesel, liliacul, să-şi deschidă-i pregătit –
Şi când va-nflori, e vremea, să fiu iar îndrăgostit.
Verdele trezeşte-n mine – şi-n oricine – dulce dor
Şi-nfloresc iubiri, năprasnic, cu învăpăiat fior.

În amiază, din albastrul mării cerului înalt,
Soarele-şi veghează servii – rege generos, galant.
Veşnic gureşele vrăbii, chicotesc sub raza sa,
Visând clipa, mult dorită, când în praf se vor scălda.

Văzând abur cald cum iese, din pământ, ca un fuior –
Cresc în piept dorinţe tandre şi-mi simt sufletul uşor.
Mânjii bolţii, în hârjoană, rând pe rând, în zi se trec –
Şi mă îmboldeşte gândul, într-o doară, să-i întrec.

Ploi de stele scaldă noaptea…Tainic, Universu-ntreg,
Preamăreşte primăvara – şi de ce, pot să-nţeleg…
Neclintit, Divinitatea, ne insuflă gând duios
Şi orice suflet, cât de sumbru, redevine iar frumos.

Primăvara-i anotimpul cu parfumul cel mai pur,
Ce reinventează viaţa – cu smarald şi cu azur;
Unde eşti, copilărie, cu zburdălnicia ta –
Să simt, iar, cum mă veghează – ca o mamă, steaua mea?…