Tinerete

…Sunt tânăr, încă, Doamnă – doar sufletu-i bătrân
Căci prea-l îndoaie veacul – cu vinete schimbări
Şi neguri, tot mai grele, să-l năruie, hapsân,
Se-nghesuie, adesea, venind din depărtări…

Din depărtări ceţoase, din trai sterp şi naiv –
Purtat în vremuri stranii, dus cam după ureche…
Copil fidel al vieţii dintr-un veleat parşiv
Când mi-am topit virtutea ca un lovit de streche.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i bolnav –
Cândva credeam, prosteşte, în milă şi dreptate…
Cândva credeam că omul pe om nu-l face sclav
Şi că, egali cu toţii, trăiam în libertate.

S-au dus acele vremuri, azi, cinic şi-ncordat
Din zi-n zi îmi duc traiul banal, plin de plictis –
Descoperind, întruna, şi trist şi înciudat
Că, totuşi, lumea noastră, nicicum nu-i paradis.

Azurul e departe – iar soarele-i prea sus
Şi, blestemaţi, naivii – cu capul în pământ –
Sunt pedepsiţi să calce cu pas greoi, supus
Şi cinstea – o ce vorbă! – e numai un cuvânt.

Iubirea mai răzbate – arar, tot mai arar –
Din pieptul meu ce-i, totuşi, mai îmbâcsit de rele…
Deşi cuvântu-acesta îmi e tot mai neclar –
Căci am iubit bezmetic, de-a lungul vieţii mele.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i beteag
De atâtea compromisuri…şi fără ideal;
Mi-e mintea obosită, c-a unui biet moşneag
Şi orice vale-mi pare că-i doar urcuş la deal…

 

O fata fara riduri

Tu, Doamna mea frumoasă şi veşnic fetişcană
Şi-n inima-mi fierbinte, mereu, deschisă rană,
Oare-mi mai simţi dorinţa, neostoitul dor
Şi mai simţi, câteodată, un neînţeles fior?

E gândul meu, ce-nfrânge prea-ndepărtate zări –
Şi–n stare să te afle chiar peste mări şi ţări,
Sub cerul plin de stele sau de măreţ azur,
Tu întruchipezi iubirea – în sensul cel mai pur.

Căci, derbedeul care, îţi scrie rânduri vagi,
Flămând este de gura ta cu miros de fragi,
De trupul tău-vioară, căruia fin arcuş,
Aş vrea să-i fiu pe-al vieţii, bolovănos urcuş.

Azi, vreau să las în urmă trecutul meu neclar
Şi să-ţi zidesc palate din gânduri de cleştar
Sau măcar o căsuţă, dar nu din piatră rece –
Ci doar din dor de tine, care nicicum nu trece.

Ce vorbe-ţi scriu, de parcă, în veacul decadent
S-ar zice că sunt tânăr, mereu adolescent! –
Dar nu sunt decât, numai, un biet îndrăgostit,
Ce vrea să lase-n urmă trecutul său smintit.

Şi din căderi prea dese, aproape de neant,
Să salte, să-şi ridice, privirea spre înalt
Şi aprins să te iubească, duios şi-nverşunat –
Iubirea-i măreţie – nu-i, nicidecum, păcat.

Din viaţa mea, preaplină de falsuri şi de ceaţă,
Tu-mi eşti o-nrourată, curată dimineaţă,
Cu care îmi spăl ochii, mereu aprinşi de dor,
Când simt că-i prea fierbinte, de alean, privirea lor.

…Tu, Doamna mea frumoasă, tu veşnic fetişcană –
Pe care-o port în suflet, deschis-arzândă rană,
Mi-e dor de ochii-ţi tandri, de scânteierea lor –
De gura ta mi-e sete – s-o sorb ca pe-un izvor…