Orizonturi

Orizonturi se-ngustează
Zi de zi şi ceas de ceas…
Mintea mea atât visează:
Să îţi spună „bun-rămas”.

În dezamăgire cruntă
Am căzut, sigur şi-ncet…
Sufletu-mi, prea des, se-ncruntă –
Înecat în desuet.

A fost dragoste sau joacă? –
Nu mai vreau să mă gândesc…
Zgâriată-i vechea placă
A iubirii – nefiresc.

N-am putut-nălţa cu tine
Către azur, vise fierbinţi…
Cătrănit, scârbit de mine,
Am ştiut, demult, că minţi.

Dar minciuna ta nu doare –
Deşi, tu, crezi altceva…
Învelit în nepăsare,
Ştiu, de acum, ce va urma:

Plictiseală, vorbe fade,
Falsitatea ta din glas…
Tu chiar crezi că bine-ţi şade,
Când întrebi, ca-ntr-un popas:

„Ce mai faci, îţi este bine,
Sau păşeşti pe-al morţii prund?”…
Nu mai ştiu ce-nseamnă „bine” –
Dar „mi-e bine” – îţi răspund.

Aş urla: „Ce-ţi pasă ţie?!
Vezi-ţi de ego-ul tău!”…
Dar, dacă n-a fost să fie –
Nu-mi stă bine să fiu rău.

De a fost – n-a fost, nu-mi pasă –
Eu cred că n-a fost nimic…
A indiferenţei plasă
Stă-ntre noi, de aceea-ţi zic:

„Hei, tu, ghem de nepăsare,
Nu mă vrei şi nu te vreau…
Tu trăieşte în visare –
Eu îmi caut un alt şleau!”

…Orizonturi se-ngustează
Şi nimic n-a mai rămas…
Inima-mi nu mai vibrează
Când aude al tău glas…